Castelul de Apă (Castelul Artelor)

Bătrânul Turn cu Ceas – Turnul Orelor – Turnul Porții – oricum i-ai spune vorbești despre simbolul ce străjuiește de secole intrarea principală în cetatea medievală Sighișoara. Se numește așa datorită ceasului cu statuete, unic în România, aflat la etajul al patrulea și constituie imaginea emblemă a Sighișoarei. Spre deosebire de celelalte turnuri ridicate și apărate de breslele cetăţii, Turnul cu Ceas aparținea întregii comunități.  Principalul punct de intrare în cetate - opus celui străjuit de Turnul Croitorilor- găzduiește Muzeul de Istorie (singurul muzeu din România organizat pe verticală) - și te va copleși prin maiestuozitatea sa, încă înainte de a-i trece porțile. [Turnul orelor văzut de pe platforma panoramică.] Ai să remarci pe fațada dinspre Orașul de Jos, în dreapta ceasornicului, instalația rotativă cu cele șapte figurine ce reprezintă zilele săptămânii. În partea stângă este pictată stema municipiului și a celor șapte scaune săsești; iar în dreapta fațadei o inscripție în limba latină - ce s-ar traduce cam așa: ... s-a transmis memoriei posterității că acest turn a fost distrus de acel oribil și jalnic incendiu în anul 1676; că a fost restaurat, mai întâi, în anul 1678 prin strădania strămoșilor; după aceea în 1774, când a fost reparat și pus în funcțiune și orologiul; din nou turnul a fost reparat în anul 1894. În nișa dinspre cetate a Turnului cu Ceas sunt amplasate câteva sculpturi: Justiția și Dreptatea, Ziua și Noaptea în lateral și Zeița Pacii și Toboșarul în partea de jos. [Detaliu nişa dinspre cetate.] Având o înălțime de 64 m, turnul are la bază forma unui dreptunghi pe care se ridică patru etaje - al cincilea etaj (retras în interior cu 1,40 m) este înconjurat de un balcon deschis. Ai să mai observi lipsa ornamentelor și linia dreaptă, a primelor doua etaje despicate pe alocuri de înguste ferestre. Linia e întreruptă de 8 elemente de construcție între care existau înainte guri de tragere. La etajul al treilea elementele ies din perete cu cca 3m. [Cocoşul "meteo" 🙂] Acoperișul e piramidal, înalt de 34 m; deasupra lui se ridică două cupole în formă de bulb, iar partea de deasupra se încheie cu un mic glob. Ce ai să vezi în partea de sus înălțându-se este un stâlp meteorologic, în vârful căruia se află un cocoș ce se rotește în bătaia vântului - când cocoșul stă cu fața spre apus să știi că va ploua. Deasupra galeriei de lemn, pe cele patru laturi ale bazei acoperișului, se ridică patru turnulețe înalte de 12,5 m - ce deși acum poate îți par simple elemente decorative, pe vremuri inspirau groază, căci erau însemnele jus gladii adică dreptul sabiei (dreptul cetății de judecată și de condamnare la pedeapsa capitală). Forma actuală a Turnului cu Ceas datează din anul 1677 și de datorează unor constructori din țări străine - care l-au reconstruit în stilul baroc. Nu se știe cum arăta acoperișul înainte de incendiul din 1676. Știm în schimb că în 1874 a avut loc o renovare generală a turnului iar atunci țiglele simple au fost înlocuite cu cele smălțuite pe care le vedem şi astăzi. [Ţiglele colorate în alb, galben, roşu şi verde.] Până în anul 1556, turnul a adăpostit Sfatul cetății, iar din 1899, așa cum menționam mai devreme, Muzeul de Istorie (parte din el – căci tot de el aparține și Muzeul de Arme şi Camera de tortură). Înainte să te grăbești să urci cele 110 trepte spre locul instagramabil preferat 😀, etajul al V-lea, în galeria unde pe vremuri (în 1619) la zile de sărbătoare, cânta fanfara, fă-ți timp și pentru restul etajelor. Nu ai să beneficiezi de un ghid, așa că îți recomandăm să citești panourile descriptive din încăperi... sperăm să îţi fie de ajutor şi cele prezentate de noi în continuare! [Intrarea în Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas.] Parterul are aceeași formă ca și a Turnului Croitorilor, pereții au o grosime de 2,35 metri și sunt construiți din piatră de râu. La etajul I sunt expuse plăcuţele originale care denumeau sălile muzeului în prima amenajare a acestuia (anii 1900) iar în prima sală, exact cum intri, ai să vezi o veche machetă a cetății realizată în 1952 de un istoric local, Julius Misselbacher, la comanda Muzeului de istorie. Aflăm din plăcuţa de lângă machetă că "s-a realizat pe baza planului oraşului aflat la arhiva de război din Viena, completat cu desene, planuri, vederi care documentează situaţia arhitectonică la anul 1735. Numai 3-5% a fost reconstituită fără documente, dar în analogie cu case similare vecine." [Sighişoara în anul 1735.] Tot aici, în Sala de Arheologie, sunt expuse obiectele care vorbesc despre populația dacică, despre romani dar şi despre perioada preistorică. Dintre ele ne-a atras atenţia o vatră de altar din Epoca Bronzului, unul dintre cele mai vechi calendare din sud-estul Europi (aprox. 2000 î.C.),  despre care am aflat ulterior că e doar o replică (perfect normal având în vedere valoarea arheologică uriaşă), originalul aflându-se la Muzeul Naţional de Istorie. [Artefact cultura Sighişoara-Wietenberg din Epoca Bronzului.] La etajul al II -lea vei găsi Farmacia Medivală, unde sunt expuse vechi instrumente medicale, flacoane inscripționate (unele păstrate de pe la 1670) şi cărţi vechi de specialitate care dau o idee asupra evoluției farmaceuticii și tehnicii medicale a vremii. Aflăm aici că primii "doftori" au fost de fapt bărbierii (primul bărbier atestat documentar la Sighişoara a fost Valentius Barbitonsor, în 1522), a căror breaslă era atât de importantă încât a avut şi un Turn, amplasat până prin 1631, între Turnul cu Ceas şi Turnul Fierarilor (în zona scărilor de azi). [Sifon pentru anestezie şi trusă pentru amputaţii, sec. VXIII-XIX] De aici, după ce treci pe lângă o uşă din lemn ce datează din 1536 😮 urci la etajul 3 unde într-o cameră cu un plafon superb boltit se află expoziţi anumită Breselele Sighişorene. Printre tot felul de obiecte realizate de cele câteva zeci de bresele care au funcţionat în Sighişoara până în 1872, n-ai cum să nu remarci niște încălțări pentru evenimente, șic, ce-ți vor creiona și mai bine tabloul epocilor trecute. Tot aici îți va atrage atenția mobilierul realizat într-o suită de stiluri: de la cel medival, la cel renascentist ori biedermaier; inclusiv o masă din lemn foarte valoroasă datorită vechimii (sec. XVI). [Dulapuri medievale.] La etajul al IV-lea se află mecanismul celebrului orologiu. Ceasornicul are două cadrane cu diametrul de 2,4 metri așezate pe fațadele turnului. Alături de cadrane, sunt tăiate în zid nișe înalte de 2,4 metri și late de 1,8 m unde se află figurinele ce simbolizează zilele săptămânii. [Mașinăria ceasului poate fi admirată printr-un perete de sticlă.] Nu se cunosc date despre prima instalare a ceasului din turn și a figurinelor sale. Prima mențiune atestă faptul că, în anul 1648 cadranul ceasului este înnoit și s-au adăugat sferturile de oră. Se presupune că și înainte au existat statuete, dar au fost distruse, cel mai probabil împreună cu ceasul, în timpul marelui incendiu, asta deoarece nișele unde se află figurinele par a fi făcute odată cu ridicarea zidului. Cert este faptul că figurinele au fost refăcute, în forma păstrată până astăzi, în 1677 de un meșter necunoscut. Reparat în mai multe rânduri, ceasului i se adaptează, în 1906 un mecanism electric, la care micile statui nu au putut fi conectate. Ele au reînceput să funcționeze abia în 1964 când meșterii Konradt (tată și fiu) au reușit să-l repare, realizând în același timp și un dispozitiv ce permite continuarea mișcării figurinelor, timp de câteva ceasuri chiar în cazul opririi curentului electric. Statuetele au înălțimea de 0,80 m și sunt sculptate în lemn de tei. Dacă priveşti dinspre Oraşul de Jos, cum urci, vei vedea figurinele care reprezintă zilele săptămânii. La miezul nopţii ele se mişcă de la stânga spre dreapta iar în dreptul  ferestrei vei vedea figurina ce reprezintă ziua în care te afli. În nişa de sub ea se pot vedea două figurine: în stânga Toboşarul iar în dreapta Călăul, ca avertisment pentru răufăcători. [Figurinele dinspre Oraşul de Jos.] Figurinele ce reprezintă zilele săptămânii au pe cap câte un simbol care-o reprezintă, conform credințelor medievale. Cum probabil, în tranzit fiind, n-ai să vezi decât una, îți vom povesti mai multe despre toate: Duminica, ziua soarelui, este întruchipată de o femeie în veșmânt albastru și fustă roșie, care are în jurul capului raze aurii. Poartă simbolul aurului. Lunea – simbolizată de zeița Selene (identificată și cu Artemis sau Diana) are în mâini arcul și săgeata, iar pe cap luna - simbol al argintului. [Duminică şi Luni.] Marți – zeul Marte – simbolul războiului și al morții - pe cap are semnul zodiei berbecului și simbolul medieval al fierului. Miercuri – Mercur - zeul comerțului (și al hoților). În concepția astrologiei medievale, planeta Mercur făcea legătura dintre Soare și Lună. Apare sub forma unui tânăr cu cămașă roșie, pieptar verde și cizme. Are pe cap simbolul mercurului. [Marţi şi Miercuri.] Ziua de joi – este reprezentată de Jupiter (Zeus la greci) ce îsi sprijină piciorul drept pe globul pamântesc și ține în mâini însemnele fulgerului și tunetului. Poartă pe cap simbolul cositorului. Vineri – este întruchipată de Venus (Afrodita la greci) căreia un amoraș îi ține o oglindă, și pe care ea îl mângăie cu mâna dreaptă. Pe cap are Luceafărul, simbolul astrologic al planetei Venus ce era și simbolul cuprului. Sâmbătă – este simbolizată de zeul Saturn - asociat și cu zeul timpului - Chronos dar și cu zeul agriculturii, al păcii și al abundenței. Se presupune că pe vremuri avea în mână un copil (aluzie la celebra legendă). În antichitate picioarele statuii erau acoperite și erau dezvelite doar în ziua când era sărbătorit. Așa s-ar explica faptul ca piciorul drept are formă de proteza vopsită în negru. Pe cap poartă simbolul plumbului, al nopții, opus luminii și soarelui. În antichitate sâmbata era considerată „seara” /sfârșitul săptămânii. Dinspre cetate – ai să vezi la baza firidei de lângă ceas două statuete: în stânga una înveșmântată în albastru cu o ramură de măslin în mână – ce simbolizează Zeița Păcii; în dreapta, un toboșar cu cămașa albastră bate sferturile de oră. Deasupra lor, în dreapta e poziționată Zeița Dreptății cu balanța în mână, iar lângă ea Zeița Justiției, legată la ochi și cu sabia ridicată în mâna dreaptă. [Figurinele dinspre Cetate.] Cele două zeiţe sunt flancate de doi îngeraşi care reprezintă Ziua (ce are o lumină pe cap și o inimă în mâini) și Noaptea (ce poartă în ambele mâini câte o torță); mişcându-se alternativ, la 6 dimineaţa şi 6 seara, marcau începutul şi sfârşitul zilei de muncă (de 12 ore) a meşteşugarilor din Cetate. [Noaptea, pregătindu-se să intre în Cetate 😍] La ultimul nivel o expoziţie dedicată lui Hermann Julius Oberth (1894-1989) - unul dintre cei trei părinţi-fondatori ai rachetei și astronauticii, care a făcut liceul aici, în Sighişoara - îți va face trecerea către punctul de belvedere preferat al turiștilor, de unde se poate admira o panoramă desăvârșită a Sighișoarei. Cu puncte de trimitere și kilometri calculați către majoritatea orașelor importante din Europa. [Vedere de pe terasa de belvedere.] Programul de vizitare este de la 9 – 15:30, de marți până duminică (luni este închis), plata se face doar cash, biletul pentru elevi/studenți este 5 lei, iar pentru adulți 20 lei. Dacă ai buletin de Sighişoara beneficiezi de 75% reducere 😊 - mulţumiri pentru ajutor 🙏 Raluca Brankundi, contributor Unde Mergem® 

La fel ca în mai toate localitățile unde există o cetate, și la Enisala există Dealul Cetății (oficial Dealul Gras); pe care se află... ai ghicit! Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale. Dominând lacurile Razim și Babadag și punct de mare interes în zona Gurilor Dunării, cetatea a fost construită în a doua jumătate a sec. 14, cu scop militar și pentru a supraveghea drumurile pe apă și pe uscat din regiune. În urma analizei tehnicilor de construcție, a materialelor și a contextului istoric, s-a concluzionat că singurii interesați și care în același timp dețineau resursele financiare pentru un asemenea demers erau negustorii genovezi, care aveau monopolul navigației pe Marea Neagră, din care câștigau considerabil. Cu ziduri, turnuri și bastioane construite din calcar, cetatea a făcut parte în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân din sistemul defensiv al Țării Românești, în perioada când Dobrogea a fost sub stăpânirea acestui domnitor. Odată cu sfârșitul sec. 15, când Imperiul Otoman și-a început expansiunea iar lacul Razim a fost despărțit de Marea Neagră în urma formării unor cordoane de nisip, cetatea a fost abandonată. [Reconstituire grafică - Radu Oltean.] Cel mai vechi document în care cetatea este regăsită sub numele Yeni-Sale este o cronică turcească din prima parte a sec. 15. Mai fusese identificată și anterior, începând cu sec. 13, într-o serie de hărți de navigație, dar sub denumirea Bambola. Cetatea mai apare și în alte documente – hărți, desene, litografii. Iar primele cercetări arheologice au fost realizate în 1939. Au fost descoperite numeroase monede (bizantine, genoveze, moldovene, muntene, tătărăști, turcești), care vin să ateste rolul multiplu (militar, politic, administrativ, economic) pe care l-a îndeplinit cetatea. ["Arcada oarbă" de deasupra porţii principale.] Cu ajutorul elementelor conservate parțial (curtine, turnuri, contraforturi) s-a putut reconstitui forma inițială a monumentului – era apărat de ziduri groase de 3m și înalte de 6-7m, cu turnuri dispuse de jur împrejur; partea dinspre prăpastie era sprijinită de un bastion masiv. Un element arhitectonic deosebit este reprezentat de bastionul porții principale, cu arcadă dublă, cu un arc în zona centrală; denumită arcadă oarbă, este de origini orientale dar apare și în Țările Române – la Cetatea Neamțului, la bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare, la biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș. Patrimoniul descoperit în zona arheologică Enisala, în mai multe etape, este apreciat drept unul de excepție. Cele mai vechi urme aparțin paleoliticului dar au mai fost găsite și elemente din a doua jumătate a mileniului 5 î.e.n, un mormânt din epoca bronzului (mileniul 4 î.e.n.), din epoca fierului etc.; întreaga zonă a satului s-a dovedit a fi bogată în puncte de interes arheologic. Nu mai devreme de 2013 au fost realizate noi săpături arheologice pentru cercetarea cimitirului și satului medieval de la poalele cetății.  Cetatea a fost încadrată și în Situl Natura 2000 Delta Dunării, habitatele din jur fiind de interes comunitar – stepa petrofilă, tufărișurile, rarități floristice, specii amenințate cu dispariția. În stâncăriile de la baza cetății se află o mică grotă care adăpostește câteva exemplare de lilieci. Dupa 1991 zidurile au fost restaurate, iar cetatea Enisala a devenit un important punct turistic al Dobrogei. [Apus de soare - foto: Mircea Bezercheanu] Pe lângă aspectele arhitecturale, cetatea oferă și o frumoasă perspectivă asupra regiunii, ce cuprinde stânci, lacurile Babadag și Razim, insula Popina, iar atunci când condițiile sunt favorabile poate fi vizibilă și Marea Neagră. Apusul de soare este un moment pitoresc deosebit, care delectează privirile și lentilele multor aparate foto; nici răsăritul soarelui sau al lunii nu sunt de neglijat. [Răsărit la Cetatea Enisala - foto: Dragoş Asaftei.] Program de vizitare este de Marți până Duminică între orele 10.00 – 18.00. Lunea este închis. În zilele de sărbători legale programul poate suferi modificări. Taxa de vizitare este de 10 lei/adult; 5 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Există și o taxă unică de vizitare, care include, pe lângă Cetatea Medievală Enisala, și Gospodăria țărănească din Enisala conservată ”in situ”, un alt obiectiv local, pe care în acest fel autoritățile încearcă să-l promoveze: 12 lei/adult; 6 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Pont: toaletă este lângă parcare; iar de aici şi până la cetate sunt câteva sute de metri şi câteva zeci de trepte 😉.

Muzeul Cinegetic al Ţinutului Secuiesc este numele sub care funcţionează o foarte interesantă colecţie cinegetică expusă în Casa Bene - o frumoasă clădire monument istoric din inima oraşului Sfântu Gheorghe construită în stil secession în anul 1914 şi renovată în 2013 - an în care, ca recunoaştere a valorii şi importanţei ei, colecţia a intrat sub protecţia C.I.C. (Consiliul International al Vânătorii și Conservării Vânatului). [Casa Bene, clădire monument istoric sec, 20.] Cu o bogată zestre cinegetică, fostul Ţinut Secuiesc (din care făcea parte şi actualul judeţ Covasna) are o îndelungată tradiţie în domeniu şi de-a lungul timpului a dat mulţi vânători celebri care au recoltat trofee record mondial, atât pe aceste meleaguri cât şi în ţări exotice. Mare parte dintre acestea au fost donate sau achiziţionate de la proprietari şi de la moştenitorii lor iar baza colecţiei o constituie trofeele şi obiectele donate de Sárkány Árpád - unul dintre cei mai activi şi cunoscuţi vânători din zonă, fiu al unui alt mare vânător şi organizator de fonduri cinegetice în Covasna şi Harghita.  Expoziţia este organizată pe trei secţiuni: o sală numită „Curbura Carpaţilor”, sala „Africa” iar la subsol o zonă dedicată preponderent copiilor despre care vom povesti mai târziu.  Încă de la intrare îţi va atrage atenţia un cap de elefant, o replică a unui trofeu recoltat în anul 1972 în Botswana, în Delta Okavango (se pare, unul dintre ultimele exemplare vânate înainte de interzicerea vânătorii acestei specii); elefantul era uriaş (peste 9 tone, mult peste media de 6 tone), iar trofeul este atât de mare încât singurul loc unde putea fi expus este holul clădirii, „coleg” cu un trofeu de bizon american şi două trofee de urs de Kamceatka, la fel de impresionante şi ele! [Uriaşii expoziţiei.] În prima sală vei afla foarte multe informaţii despre fauna bogată ce populează Munţii Carpaţi - expusă într-o dioramă cuprinzătoare; dacă eşti curios îţi poţi testa şi cunoştinţele în „graiul animalelor” cu ajutorul unei bogate colecţii audio de înregistrări. Ghizii îţi vor explica care sunt tipurile de trofee recoltate în funcţie de specie şi vei începe să înţelegi rolul important pe care îl au vânătorii, de selecţie şi eliminare a exemplarelor bolnave sau "defecte" din punct de vedere genetic - este expusă şi o colecţie de trofee de selecţie de căprior. Interesant. [Craniu de urs brun, record mondial de mărime.] Dar de-a dreptul impresionante sunt cele trei trofee expuse aici: o blană imensă, un trofeu de urs brun loc 5 mondial, vânat în 1981, în Cormoş, de nimeni altul decât ... Nicolae Ceauşescu; un craniu de urs brun, record mondial, recoltat la Vărşag (zona Zetea-Harghita) în anul 2015 (de fapt este o replică, craniul original fiind expus la Asociaţia Vânătorilor Zetea - cu ocazia asta am aflat şi că atunci când este vânat un trofeu de asemenea importanţă el intră în tezaurul ţării unde a fost recoltat iar vânătorul primeşte o replică); şi, nu în ultimul rând, un magnific trofeu de cerb comun, original (împrumutat de la proprietarul Romsilva), recoltat tot în zona Covasna-Harghita, aşa cum sunt de altfel toate trofeele expuse în această secţiune. [Trofeu cerb comun campion mondial. 🤩] Tot aici mai poţi vedea o colecţie interesantă de obiecte de uz vânătoresc (unele vechi de peste o sută de ani) iar în ultima sală (a Vânătorului) sunt prezentate obiecte care au aparţinut lui Sárkány Árpád Senior (1932-2004) - unul din exponenţii de seamă ai vânătorilor din România, care şi-a dedicat mare parte din viaţă protejării şi dezvoltării fondului de vânătoare din acest ţinut. El a şi organizat în zonă partide de vânătoare, nu numai pentru fostul dictator Nicolae Ceauşescu (client „fidel”😀) şi protipendada comunistă ci şi pentru celebrităţi din toată lumea: îi vei recunoaşte în fotografiile expuse pe pereţi!  [Obiecte din colecţia Sárkány Árpád Senior.] Coborând la subsol pe lângă un alt trofeu impresionant de urs punctaj („oferit” tot lui Ceauşescu în zona Borsec-Harghita), vei ajunge într-o zonă dedicată preponderent copiilor: o reconstituire în mărime naturală a unui bârlog de urs; un mic colţ unde sunt expuse câteva animale care pot fi mângâiate (nu pe perioada măsurilor anti-covid); o sală unde poţi face „cunoştinţă” cu celebrităţi care au în comun pasiunea pentru vânătoare. [Bârlog de urs în mărime naturală.] ...dar atracţia principală a copiilor mici şi mari este o sală de vânătoare virtuală, unde poţi împuşca în voie tot ce mişcă pe un ecran; sunt disponibile vreo 9 terenuri de vânătoare diferite, un joc de 2-3 minute costă 3 lei (sau 10 lei pentru 5 jocuri) - am încercat şi noi, şi ne-am distrat tare bine aici! 😍 [Mergi la o vânătoare? 😀] Urcând înapoi la etaj, te aşteaptă o colecţie foarte mare de trofee recoltate pe continentul negru dar şi câteva sculpturi originare, pe noi ne-a impresionat cea realizată într-o singură bucată de abanos! Diorama cu animale din Africa este şi ea bine realizată, având în prim-plan două leoaice în timpul unui atac - trebuie să spunem că în puţine locuri am mai văzut opere de taxidermie (împăiere de animale) atât de bine realizate ca aici! Majoritatea trofeelor expuse în sala Africa sunt medaliate, multe dintre ele fiind prezentate la Expoziţia Mondială de Vânătoare de la Budapesta din 1971. Ne-am bucurat să aflăm că la mai bine de 50 de ani de atunci, Expoziţia Cinegetică din Sfântu Gheorghe a reprezentat din nou România la Expoziţia Mondială din 2021, organizată  tot la Budapesta şi unde au participat peste 150 ţări; dl. Demeter Janos, directorul de aici, s-a ocupat de organizarea pavilionului Curbura Carpaţilor în cadrul Expoziţiei Mondiale; astfel, la standul României (de peste 600 mp), vedete au fost valoroasele trofee de urs brun din colecţia pe care o poți vedea și aici! [Leoaice în atac!] Tot în sala Africa vei afla povestea crocodilului de Nil mâncător de oameni, vânat în Mozambic de un vânător din Ucraina; domnul Sárkány Árpád a participat şi el la acea vânătoare şi a cumpărat pielea crocodilului care, după o preparare laborioasă la Madrid ce a durat vreo 4 ani, a fost expusă aici în 2015. [Corcodil de Nil mâncător de oameni. 😮] Dacă eşti pasionat de vânătoare, trofee, taxidermie şi de viaţa sălbăticiunilor, o vizită la Expoziţia Cinegetică a Ţinutului Secuiesc te va impresiona. Şi chiar dacă eşti protecţionist convins al faunei, vei înţelege că vânătoarea este una dintre cele mai vechi ocupaţii umane, că este făcută după reguli şi principii stricte (spre deosebire de braconaj) şi că în lipsa ei, animalele sălbatice ajung să aibă de suferit... Foarte instructivă, educativă chiar activitatea oamenilor de aici, care se implică şi în organizarea de şcoli de vară în natură, echitaţie, expoziţii şi concursuri foto tematice. 👍 Biletul de intrare costă 15 lei, respectiv 10 lei pentru copii, pensionari şi studenţi.  Pont: persoanele cu dizabilităţi pot folosi pentru debarcarea din maşină parcarea improvizată din lateralul clădirii expoziţiei. 

Dacă ajungi în Orașul de Sus al Sighișoarei, e musai să urci și pe Dealul Cetății, dacă nu pentru bijuteria arhitectonică, măcar pentru priveliștea oferită de înalțimea platoului. La capătul Străzii Școlii vei găsi autentica Scară acoperită de lemn construită în 1654 de primarul Johann Both pentru ca în timpul iernilor grele sau în zilele ploioase, copiii să ajungă mai ușor la școală. [Scările spre Dealul Cetăţii.] Pentru a urca în punctul cel mai înalt al cetății ai două variante. Ori urci cele 175 de trepte de lemn, câte au mai rămas în prezent, ori faci un ocol și folosești străduța din dreapta – pe aici ai să poți vedea una din cele mai bine conservate porțiuni ale zidului Cetății. [Varianta spre Dealul Cetăţii.] Odată ajuns sus, prima clădire, în imediata apropiere a scărilor acoperite este vechea Școală din Deal ce poartă inscripția Schola Seminarium Republicae – 1619. Limba română se introduce abia în anul 1867 ca obiect de studiu, așa că în 1619 când s-a ridicat clădirea, se preda în latină, iar școala purta numele de Schola maioris (Școala superioară). Mai află că școala funcționa în clădirea veche a mănăstirii dominicanilor, în stânga scărilor acoperite, iar la bază exista un turn de apărare provenit de la o mai veche fortificație. În anul 1790 începe construcția clădirii Liceului din deal - inițial compusă numai din parter și primul etaj. Edificiul a fost renovat în anul 1901; la etaj s-a păstrat inscripția Patriae filiis virtuti palladique sese voventibus sacrum care înseamnă Fiilor patriei care se dedică virtuții și înțelepciunii să le fie un lăcaș sacru. În imediata apropiere a liceului se află Biserica din Deal. Impozantul monument este cea mai valoroasă piesă arhitectonică a Sighișoarei, fiind unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din România. Specificul se caracterizează prin zidurile masive - cu excepția unui ansamblu sculptural din piatră - Închinarea magilor - nu există alte ornamentații exterioare, folosirea detaliilor decorative fiind rezervată interiorului (la data documentării noastre biserica era închisă). Valoarea statuetelor crește prin faptul că se numără printre puținele exemplare de sculptură gotică în piatră din Transilvania. Specialiștii spun că actuala biserică a fost ridicată pe locul unei cetățui existente înainte de anul 1200. Urmele dacice descoperite pe platoul Dealului Cetății sunt dovada că dealul a fost locuit din timpuri arhaice. [Intrarea principală în biserică.] Construcția este puțin ciudată, și poți să te convingi și singur: poziționat spre fațada dinspre vest, dacă ai să cercetezi intrarea principală în biserică, ai să observi un lucru neobișnuit: pe lângă asimetria clădirii, turnul clopotniță este mult mai vechi și nu face corp comun cu restul construcției, este dezaxat și înclinat spre sud; iar navele laterale sunt zidite prin alăturare, dovadă că au fost clădite ulterior.  [Ciudata asimetrie a lăcaşului.] Se știe că Dealul Cetății - expus alunecărilor de teren în anii ploioși - este format din șisturi și conglomerate din lut și gresie, lipsite de piatră. Se pare că sașii au consolidat zidurile unei vechi așezări cu un turn clopotniță fortificat, actualul edificiu având temelia ridicată pe anticele ziduri. Pentru entuziasmații de istorie recomandăm o scurtă vizită a Cimitirului evanghelic, deși poate ideea-ți dă fiori, să știi că adăpostește arhaice pietre de mormânt. Poate ar trebui să arunce un ochi, măcar curioșii de mister. Turnul Frânghierilor - în prezent locuință a paznicului cimitirului - este singurul turn locuit dintre cele nouă păstrate până astăzi în cetatea Sighişoarei. Importanța lui constă mai ales în faptul că, la subsol, arheologii au descoperit urmele unor metereze acoperite, dovadă că a fost ridicat pe zidul străvechii cetățui presăsești. [Turnul Frânghierilor.] De aici poți să te lași spre Turnul Măcelarilor. Pe parcursul coborârii vei vedea una dintre cele mai bine conservate și mai impresionante porțiuni din zidul ce înconjoară cetatea medievală. Când îl privești, e important să știi că nu vezi doar un mur, ci o inestimabilă dovadă documentară ce-ți atestă etapele construcției lui în timp. Nu dintotdeauna e cum îl vezi, se pare că inițial zidul avea aproximativ 4 m; în partea interioară, o galerie urca în trepte și susținea tirul cu arcul și arbaleta. După apariția armelor de foc se trece la ridicarea zidului cu încă 3,5 m și se creează goluri înguste de tragere. Spre sfârșitul sec al XVII-lea, zidul este înălțat cu încă aproximativ 1 m și se construiesc noi goluri de tragere și o galerie pe care stăteau apărătorii. Cât despre Turnul Frânghierilor, spuneam că este locuit. Are un gard mic, n-are câine, dar nici nu-i nevoie... în caz de nu vrei să ți se strice zenul, în încercarea ta de a fotografia părți ale zidul, nu încălca proprietatea, care deși nu-i marcată ca fiind privată, se pare ca este 😀 să nu zici că nu ţi-am spus. [Nu depăşi gărduleţul! 😀]

Ai avut vreodată senzația că atunci când privești o clădire, de fapt privești în ochi un om? Încearcă asta când ajungi la Drobeta Turnu-Severin. Opreşte-te în fața Palatului Culturii, trage aer în piept și de pe espalanada fântânii cinetice, care se află în fața maiestuosului Teatru, priveşte-l în ochi pe Theodor Costescu, un om cât o țară, un nume de care județul Mehedinți este legat prin numeroase fire văzute și nevăzute. Pentru că, DA, atunci când admiri frumoasa clădire, să știi că ai în față cea mai mare zestre pe care județul a primit-o. Nu știm dacă a meritat-o, după cum nu știm dacă la vremea respectivă cel care a îmbogățit locurile și-a imaginat că va rămâne printre cei mai mărinimoși „ părinți” pe care i-a avut zona aceasta. Dar, haide să îţi spunem povestea ca să înțelegi. Un teatru cât un palat. Severinenii sunt mândri de clădirea din centrul orașului pe care scrie cu litere mari TEATRU și de pe care 2 grifoni măreți veghează asupra urbei. Se înalță mândră, exact așa cum se spune despre cele două animale fabuloase că simbolizează dominația Soarelui asupra celor două elemente, respectiv pământul și cerul. Înaripați, cu ochi ageri de vultur și gheare puternice de leu, par să privească întregul oraș păzind comora pe care o reprezintă cultura și rolul pe care îl are ea în educație. [Grifon de pază oraşului.] Clădirea este impozantă, cu o arhitectură demnă de a unui palat, cu spatele la Dunăre și cu fața spre orașul pentru care a fost construită pentru a-l sluji. Tronează pe o esplanadă, la kilometrul zero al orașului, pe bulevardul Carol, lângă fântâna cinetică și foarte aproape de liceul Traian, locul în care s-a născut ideea construirii lui. „Teatrul este și el un dascăl de la care putem învăța multe.”  Credem că ilustrul director al liceului „Traian” știa citatul celebrului dramaturg armean Gabriel Sundukian atunci când a hotărât, alături de alți câțiva profesori, că Severinul are nevoie de mai multă cultură. După ce ajungi la Severin și vezi cu ochii tăi clădirea Palatului Culturii încearcă să îţi imaginezi și cum de ideea construirii acestui mastodont a încolțit într-o cancelarie de școală, cum o mână de pedagogi au stabilit că tinerii au nevoie nu de o trupă de teatru, ci de o clădire în care teatrul, filmul, cititul să fie ajutoarele de care dascălii aveau nevoie pentru a desăvârși educația tinerilor. Mai interesantă decât clădirea, care oricum nu se vizitează, este povestea construirii ei. Un SF al zilelor și vremurilor noastre. Prima dată pentru că scânteia a sărit, așa cum ziceam, dintr-o cancelarie, apoi pentru că banii pe care ctitorii s-au bazat au provenit de la bugetul statului, dar și din contribuția cetățenilor. Și ca să întregim tabloul, trebuie să mai știi că Theodor Costescu, inițiatorul proiectului, și-a vândut o parte din avere pentru a finaliza construcția.😮 Așadar, profesor, prefect de județ, deputat, senator, Theodor Costescu este omul de care se leagă mai întâi existența Societății de teatru din Severin și mai apoi a clădirii Teatrului. Și nu numai. Se scrie despre el că și-a propus să construiască peste 200 de școli, a reușit în acea perioadă să ridice 66. Înainte de a fi om politic sau de administrație, a fost un pedagog excelent, dedicându-se în întregime luptei pentru desăvârșirea educației tinerilor. Ca director al liceului Traian s-a ocupat mai întâi de formarea unui corp profesoral de excepție, apoi de dotarea cu laboratoare moderne și bibliotecă, de construirea de la zero a unui internat (actuala clădire a Muzeului Regiunii Porților de Fier), de amenajarea unei grădini în jurul liceului pentru care a adus un grădinar elvețian. El este omul care a introdus uniforma în sistemul de învățământ românesc și a ținut cu dinții ca fiecare elev al liceului Traian să studieze vioara, instrumentele fiind păstrate în dulapuri speciale, ba mai mult, pentru asta a convins un emerit profesor ceh să se transfere la Turnu Severin. A cumpărat un laborator bacteoriologic pentru a stopa epidemiile, a construit spitale, biserici, primării, drumuri comunale și judecătorii. Pentru toate acestea Nicolae Iorga scria despre el : „o să moară pe scările ministerelor zbătându-se numai și numai pentru înfăptuiri obștești”. Începi să pricepi de ce pare un tablou SF pentru zilele de azi și de ce atunci când priveşti Teatrul trebuie să știi că priveşti în ochi un OM care a pus mai presus de orice accesul la EDUCAȚIE.   Dar să revenim la Teatru. Construcția lui a început în anul 1909, mai precis campania de strângere a banilor. Pentru că donațiile și fondurile publice au fost insuficiente, Costescu și-a vândut o parte din pământurile proprietate personală pentru a strânge suma necesară demarării lucrărilor. Astfel că în 1912 s-au făcut primele săpături. Arhitectul proiectului a fost Grigore Cherchez, celebrul inginer a cărui semnătură se regăsește și pe planurile teatrului Odeon din București, ale palatului Kiseleff sau ale castelului Cantacuzino din Bușteni. În 1916 lucrările s-au oprit deorece România a intrat în primul război mondial. Doi ani mai târziu însă, neobositul Theodor Costescu și-a reluat și chiar întețit eforturile pentru a termina ceea ce începuse. La vremea respectivă, pentru a repara acoperișul care fusese afectat de bombardamente și-a decopertat dependințele de la casă și a donat tabla plumbuită edificiului cultural. A ținut morțiș să își ducă la bun sfârșit planurile, iar acestea nu includeau doar terminarea lucrărilor ci și dotarea bibliotecii care era prevăzută a fi adăpostită de măreața clădire. Templul de cultură, cum avea să fie numit, era alcătuit dintr-o sală de spectacole, o sală de cinematograf, sală de dans, un muzeu, o bibliotecă, două restaurante cu terasă, grădină de vară și uzină electrică proprie. Sala de spectacole avea o capacitate de peste 700 de locuri, cu loji și balcoane și o uriașă scenă rotativă unică în țară. În 1924 clădirea a fost inaugurată, chiar dacă sala de spectacole nu era finalizată. Pentru asta Costescu şi-a dijmuit averea și a mers înainte, și-a vândut, în final, casa personală pentru a putea plăti lucrările, iar o perioadă s-a mutat chiar în clădirea teatrului. Locuia 2 străzi mai sus în imobilul cunoscut de severineni drept Casa Pogany, o clădire cu o poveste la fel de interesantă ca a teatrului, şi la care o să revenim. Și-a donat averea, și-a vândut casa, iar mai apoi și-a folosit influența pentru ca rafturile bibliotecii să nu rămână goale. Pentru aceasta l-a convins pe fostul guvernator al Băncii Naționale, I.G Bibicescu să doneze nici mai mult, nici mai puțin de 40.000 de volume de cărți. La acestea s-a adăugat o impresionantă colecție dăruită de profesorul său C.I. Istrate, dar și un fond de carte, la care a contribuit chiar BNR. Pentru un oraș mic cum era Severinul sălile erau somptuoase. De la cea de film, până la cea de spectacole sau festivități, muzeul, biblioteca cu ale sale dulapuri din stejar masiv, toate aveau aspectul unei catedrale a culturii, un templu al luminii, al cărții. Totul avea un aer de noblețe, de grandoare, când le treceai pragul se simțea atmosfera aceea veche, de istorie, de străduință pentru a fi cumva și altceva.  Despre activitatea teatrală, despre piesele muzeului Istrati și cum au ajuns ele la Severin, despre filmele sau conferințele universitare găzduite sunt numeroase documente care atestă rolul pe care clădirea l-a avut de-a lungul anilor pentru oraș.   Din perioada comunistă severinenii își mai aduc aminte doar de filmele de pe ecranul cinematografului Progresul și frigul din sala în care erau vizionate. Tot din „epoca de aur” sunt (şi e bine că au rămas acolo) spectacolele de Cântarea României de pe scena teatrului sau de pe esplanada din fața lui. Revoluția de la 1989 a găsit palatul ca o clădire obosită din toate punctele de vedere.  Abia în 2010 edificiul a intrat într-un proiect de reabilitare totală pe fonduri europene. De aici povestea are un altfel de curs. Totul a durat nici mai mult nici mai puțin de 6 ani, iar pe parcursul lucrărilor din spatele gardului de protecție au răzbătut tot felul de zvonuri. Ba că muncitorii nu reușeau să reconstruiască balconul, ba că s-au furat lustrele, ba că dulapurile de stejar ale bibliotecii au dispărut cu totul, ba că, ba că ... Multe dintre ele au fost rostite ca nemulțumiri în presa vremurilor, după inaugurare, de către oamenii de cultură ai orașului. Cert este că grandoarea parcă a pierit, în ciuda scaunelor noi și plușate, a mirosului de curat, pare că noblețea a fost îngropată undeva în tencuiala pereților. Și colac peste pupăză la puțin timp după evenimentul de repunere în circuit a început să cadă tencuiala. Lucrul acesta se vede și acum dacă te uiți atent.  Una peste alta, severinenii s-au bucurat de reabilitare pentru că a adus cu ea un program mai bogat de activități. Cel puțin o dată la două săptămâni, pe scenă urcau actori ai teatrelor din marile orașe. Spectacole de dans, balet, muzică, toate au adus un suflu nou comunității și au înscris mica urbe pe lista marilor turnee. În prezent, clădirea nu este deschisă spre vizitare publică dar ni s-a spus că dacă există doritori, cu o programare prealabilă la numerele din această pagină, pot fi văzute sala de spectacole și biblioteca, despre care sperăm să povestim detaliat cu altă ocazie. Însă, oricând, putem admira din exterior frumosul TEATRU! Și acum, revenind la exercițiul de imaginație și la privitul în ochii lui Theodor Costescu, ne întrebăm oare ce ar spune despre cursul întâmplărilor. Poţi încerca să-ţi răspunzi singur atunci când, întrebându-te „unde mergem?”, ai ajuns față în față cu cu „visul” lui Theodor Costescu.

Pe Dunăre în gios, pe un mal frumos, mândră și semeață se ridică Cetatea Severinului, cea mai frumoasă moștenire medievală a orașului. Adresa ei o regăsești pe strada Portului, dar cel mai simplu ajungi la ea de pe Bulevardul Carol, coborând pe lângă Palatul Culturii, pe o alee ce a fost refăcută o dată cu cele două monumente, teatrul și cetatea. Este aproape de centru, în vecinătatea parcului Dragalina. Parcul, în schimb, a rămas nereabilitat. E igienizat, dar ponosit, aproape că nu mai are bănci, iar vegetația este neîngrijită.  [Parcul din vecinătatea Cetăţii ar merita mai multă atenţie.] Cetatea medievală se numără printre cele mai importante monumente ale Drobetei și de ea se leagă celelalte 2 nume regăsite în denumirea orașului, Turnu-Severin. Locul este plin de poveste și ascunde în spate foarte multe fapte istorice care au definit poporul român. Istoria Cetății este bogată și a lăsat în urmă nenumărate povești. Deși nu se cunoaște exact anul în care a fost construită, istoricii spun că undeva pe la 1233 au fost ridicate zidurile unei noi cetăți ce avea să poarte numele Severinopolis (ceea ce a stat și la baza Banatului de Severin, Terra Zeurino sau Țara Severinului). Numele i-a fost dat după cel al împăratului Septimiu Sever, în timpul căruia Drobeta a fost ridicată la rang de colonie. Aceasta este prima variantă. A doua propune un termen din limba slavonă, ”severnâi”, care înseamnă nordic sau din nord, iar a treia posibilitate vine din partea misionarilor catolici care se adăposteau în cetățile medievale, aici ajungând și Sfântul Severin de Noricum (o zonă din Austria). Ca și explicația numelui și istoria ei este extrem de alambicată. Principalul scop pentru care a fost ridicată cetatea a fost cel militar. Fortăreața se află la 500 de metri de podul roman construit de Apollodor din Damasc, iar săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului au stabilit că aceasta a fost construită în mai multe etape. Gloria sa a durat din secolul al XIII-lea până în anul 1524, când a fost distrusă de otomanii lui Soliman Magnificul. Panourile din interiorul monumentului sunt pline de informații. Pe ele puteți citiți despre Andrei al II lea al Ungariei și înființarea aici a Banatului de Severin, cu Luca primul ban cunoscut de istorie. Urmează partea cavalerilor ioaniți care o menționează în diploma lor drept Castrul Zewrin și apoi perioada de după retragerea lor când cetatea rămâne în bătaia tunurilor tătare, bulgărești și turcești. Mircea cel Bătrân a înființat aici Bănia Severinului și a semnat cu Sigismund al Ungariei un tratat prin care să se ocupe de restaurarea zidurilor. Sfârșitul i-a venit prin 1526 când, în vremea lui Neagoe Basarab, a venit Soliman Magnificul și a făcut-o praf. A fost atât de mult distrusă de turci încât doar Turnul lui Sever, înalt de 22 metri, lung de 9 metri și lat de 2,5 metri, a mai rămas pe verticală. Și așa s-a păstrat mult timp, un perete de bolovani înconjurat de bălării și gropi. Doar localnicii se perindau pe acolo , ”La Ruine” era locul în care îndrăgostiții se ascundeau de ochii curioșilor. [Turnul lui Sever, azi.] În 2010, la o distanță de 500 de ani după distrugerea ei, a fost reconstruită. Printr-un proiect cu bani europeni, Cetatea a renăscut. Autoritățile au obținut 14 milioane de euro pentru salvarea ei. Lucrările au durat vreo 5 ani pentru că aici a fost raiul arheologilor. Cu ocazia săpăturilor a fost descoperit un important tezaur, dar și resturi de arme, armuri, oseminte și ceramică. Au fost scoase la lumină și alte două ziduri din incintă despre care nu se știa absolut nimic. Deasemenea importantă a fost descoperirea unei fântâni în mijlocul cetății. Tunuri din bronz, ghiulele, vârfuri de săgeți de arc și arbalete, morminte, toate au făcut să tresalte inima istoricilor și au completat inventarul muzeului. Pe țeava unui tun a fost descoperit chiar blazonul unui cavaler, un scut de cruciat, pe el figurând un arbore cu trei ramuri ce se termină fiecare cu câte o frunză de stejar. A fost dat spre cercetare amănunțită pentru a i se se stabili originea exactă. În ciuda acestor descoperiri și a faptului că monumentul, dar și zona au fost salvate, reabilitarea a fost și criticată. S-a scris că actuala versiune proaspăt renovată a ruinelor nu mai seamănă cu cetatea medievală de odinioară. Că lucrările prea au ”înnoit-o”, că e prea albă, prea cimentată, prea betonată, prea asfaltată și modernă. Noi zicem că săpăturile au repus-o în valoare și îți recomandăm să o adaugi în planul tău de călătorie. O plimbare printre ziduri și vestigii e cea mai naturală și ușoară metodă de a învăța istoria, în plus e un loc frumos cu priveliști faine spre Dunăre. La data documentării noastre intrarea era gratuită. 😍 Pentru severineni (dar şi pentru vizitatorii oraşului), de prin 2016, aici au loc manifestări culturale, inclusiv festivaluri medievale, proiecţii de film, lansări de carte, spectacole de teatru sau concerte de muzică. Urmăreşte această pagină şi când vor veni vremuri mai bune, vei fi notificat când se va organiza ceva aici!

O vizită la Muzeul Regiunii Porților de Fier este ocazia perfectă de a descoperi misterele județului Mehedinți şi de a păşi într-unul dintre cele mai vizitate muzee ale României. Redeschis „după lupte seculare ce au durat mai mult de 15 ani ” - atât s-a întins proiectul de reabilitare - muzeul oferă acum o altă perspectivă: una mai atractivă, mai vie, mai deschisă către public. Aflată la capătul bulevardului Carol, pe malul Dunării, nu departe de centrul orașului, clădirea este una foarte frumoasă și a fost construită pentru a deservi liceul Traian drept internat. Dacă te îndrepţi către ea din centrul orașului, chiar pe bulevard, o să treci şi pe lângă celebrul colegiu. Ținând cont de ceea ce adăpostește acum și ceea ce a găzduit în trecut, noi ne-am simțit ca într-un episod din Harry Potter. Te învăluie așa un amestec de mister și magie, istorie și modernism, curiozitate și cunoaștere... Cei care au vizitat muzeul în trecut vor vedea, simți și aprecia schimbările. Poate fi văzut pe bucăți, adică doar Parcul Arhelogic (ruinele castrului roman), doar interiorul, poți să vezi doar acvariul, iar dacă vrei sau ai timp te poți programa pentru și pentru o plimbare printre stele, pentru că acum are și un Planetariu (o să îţi povestim într-o recomandare separată despre asta). Dar să pășim un pic în lumea pe care o vei găsi în interior. Programul de vizitare este la fel ca pentru orice muzeu, cu excepția zilei de luni, este dechis în fiecare zi de la ora 8.00 până la ora 16.00, ultima intrare facându-se la ora 15.00. Pensionarii beneficiază de o reducere de 50% din prețul biletelor, iar copiii, elevii și studenții se bucură deasemenea de tarife mai mici. [Secţii şi tarife de vizitare.] Se intră cu papucei de plastic (înainte erau de pânză) care au un dispozitiv modern ce te ajută să ți-i pui fără să te apleci sau să îți folosești mâinile 🙂. Toate regulile impuse de pandemie sunt respectate cu sfințenie, iar muzeograful care te întâmpină nu te lasă să intri până nu îți dezinfectezi bine mâinile și îți așezi corect masca. Te îndrumă și îți explică circuitul care acum este bine marcat și de săgețile impuse de aceeași pandemie. La data documentării nu erau disponibile nici audioghidurile, astfel că turul muzeului îl faci singur. Muzeograful care ne-a întâmpinat pe noi, ne povestea că restricţiile au impus suplimentarea informațiilor prezentate. Așa au apărut acele suporturi tip cărți pe care le veți întâlni lângă exponate. De la un moment dat au început să apară din ce în ce mai multe voci care se întrebau de ce nu avem muzee ca afară, printre ele erau și ale muzeografilor, care își doreau, sperau și erau conștienți că ceva trebuie să schimbe. Așa că, atunci când au apărut oportunitățile, fiecare dintre ei a ținut ca modificările să transforme aceste locuri, iar ele să arate ca suratele lor din Palermo sau Florența, iar la Drobeta le-a ieșit! Cetăți-machetă, manechine, corăbii refăcute, poduri-reconstruite, peșteri-reconstituite... s-a dorit ca totul să fie prezentat cât mai aproape de realitate și să fie cât mai veridic. Costume de epocă, lupte istorice desprinse din alte vremuri, străzi pe care le știam din fotografii... toate au fost amenajate şi prezentate astfel încât vizitatorii să plece cu bucuria unor noi descoperiri, cu mai multe informații, cu o dorință mai mare de cunoaștere. 😍 [Vei păşi la propriu peste un sit arheologic!] Vizita începe pe Scara Timpului și dacă te aștepți cumva să te întâlnești cu soldații romani, cu dacii lui Decebal, să „traversezi” de la un capăt la altul Dunărea pe macheta celebrului pod al lui Apolodor din Damasc, să „calci ”pe rămășițele vaselor de ceramică din cultura Gârla Mare sau să admiri podoabele din tezaurul de Hinova... cu siguranță nu te aștepți să vezi o mostră din ceea ce a însemnat în perioada comunistă Piața Sârbilor pentru severineni. Într-un colț al secției de istoriei pe câteva tarabe sunt înșirate produsele pentru care la vremea respectivă severinenii erau invidiați. Pachete de gumă, bomboane PEZ, țigări cu filtru, Vegeta, blugi, casete audio cu muzică , toate făceau parte , la vremea respectivă dintr-un schimb comercial, numit micul trafic, pe care și noi și iugoslavii îl practicau. 😀 [Tarabă din "piaţa sârbilor".] Interesantă este de asemenea reconstituirea deportărilor silite din Bărăgan, dar și a celei mai vechi străzi din Drobeta Turnu Severin, Strada Mare, denumită acum strada Traian. [Reconstituire Strada Mare.] Ca și secția de istorie, secția de științele naturii și Acvariul vă fac mai cunoscut județul Mehedinți. O machetă imensă te “plimbă” pe Dunăre de la intrarea în țară, prin Cazane și până la ieșirea din această zonă. De-o parte și de alta, din câteva casete luminoase te privesc vipere cu corn, broaștele țestoase Hermann sau diverse păsărele, ale căror triluri le și auzi pentru că sunt transmise prin boxe. Sunt sunetele originale, ne lămurește muzeograful, iar înregistrările au fost primite printr-o colaborare cu Muzeul Antipa. De la sud, de lângă Dunăre, ajungi în nordul județului, dar nu oricum ci traversând peșterea Ponicova, o bucată a ei, reconstituită cu tot ceea ce înseamnă: stalactite, stalagmite, lilieci, umezeală. Iar după ce ai vizitat peștera, în afară de miros, poți să te bucuri de frumusețea Pădurii de Liliac de la Ponoarele și să dai nas în nas cu mistreții și căprioarele care trăiesc în zona Podului lui Dumnezeu. Mai mult, într-o prezentare inedită, faci cunoștință cu mamutul de Mehedinți; o machetă interesantă îți prezintă fragmentele descoperite, în zonă, la Batoți. Și dacă tot ai păşit în lumea necuvântătoarelor, ultimul pe listă, dar la fel de interesant, este Acvariul. În întunericul și liniștea subsolului este ca și cum ai fi coborât în adâncurile Dunării. Carași, moruni, nisteri, cegi, crapi, somni, știuci te privesc prin geamul care te desparte, stând câteodată la fotografiat, dar văzându-și rapid de plimbările sau de leneveala lor. În casetele luminate și pline de bule admiri paradisul care încă se mai găsește în apele bătrânului fluviu. Acolo se termină și turul, o ușă se deschide și te trezești direct cu Dunărea în față, e ca și cum ai fi revenit la suprafață dintr-o lume trecută, pierdută, dar regăsită.

Cu siguranță, la Drobeta, istoria ar arunca din adâncuri tone de vestigii și urme ale vremurilor trecute dacă ar avea forța unor gheizere. Că e așa, o dovedesc ultimele descoperiri făcute în orașul de la Dunăre o dată cu reabilitarea Muzeului Regiunii Porților de Fier.  Muzeul se află la capătul de est al bulevardului Carol, o străduță cochetă pe care poți admira de-o parte și de alta câteva clădiri de patrimoniu. În curtea sa se află Parcul Arheologic Drobeta pe care îţi recomandăm să îl vizitezi înainte de a intra în muzeu. Practic, este vorba de curtea instituției de cultură.  Te avertizăm că dincolo de gard vei păşi într-o cu totul altă lume! Vei găsi un Castru roman reconstruit, iar panourile informative te vor ajuta să te plimbi pe străzile care îl formau acum câteva mii de ani. Noi am intrat dinspre sud, pe poarta și via Praetoria, ne-am oprit la intersecţia cu via Sagularis, am trecut pe lângă Praetorium și ne-am oprit la Capelă și la Sala sacră. Da, totul pare sacru pentru că pășești pe blocuri de piatră cu o vechime de două mii de ani. [Scările capelei sunt vechi de două mii de ani.] Se știe că în centrul castrului, în casa preotului, a poposit chiar Împăratul Traian. Îți imaginezi?  Te afli într-un loc în care altădată mișunau romani și se puneau la cale planuri mărețe de făurit lumea.  Castrul a fost construit cu scopul de a adăposti cei 500 de soldați care asigurau paza podului. Cetatea era înconjurată de ziduri groase de 1.5 m și înalte de 3 m. Avea 4 turnuri de apărare, iar poarta principală era spre sud, adică spre capătul nordic al Podului lui Traian, exact pe unde am pășit și noi. Plăcuțele din interiorul vestigiului îți descriu în amănunt forma locului și organizarea lui. Dacă vizitezi Parcul Arheologic vara, e cald, foarte cald, iar străzile castrului nu sunt umbrite de nimic. Soarele și briza Dunării parcă sporesc, însă, farmecul plimbării. Exercițiile de imaginație străbat, dinspre fluviu, dinspre pod, acolo pe unde, în anii 100, au trecut să lupte cu Decebal, soldații tuturor celor 9 legiuni și 35 de cohorte romane. În total călăreții tuturor celor 10 ”alae” (flancuri) ale armatei de 100.000 de oameni a Împăratului. Acum e liniște, dar îți poți închipui zarva de atunci. După ce soldații au traversat fluviul a început, dealtfel, și extinderea castrului. În anul 126 împăratul Hadrian îi conferă rangul de municipium, iar sub Septimius Severus (193-211) dobândeşte rangul de colonia, cu o suprafață de aproape 60 ha şi o populaţie de 40.000 de locuitori.  În castrul Drobeta au existat mai multe temple și se spune că era unul din puținele locuri din Dacia unde soldații au practicat cultul de mistere prin care era venerat Jupiter Dolichenus, un zeu născut dintr-o divinitate greco-romană și alta de origine orientală. Arheologii spun că ruinele Drobetei se întind pe kilometri, iar ele au suferit însemnate distrugeri prin construcția cetății feudale din grădina publică a orașului actual Turnu Severin.  Mai mult, aceste ruine, se spune că, au devenit cariera de piatră a zidarilor. Folosită mereu până în 1835, o dată cu fondarea orașului modern, întreaga arie a cetății antice a fost acoperită de cea înălțată în zilele noastre, iar distrugerile au continuat și prin colecționari și arheologi diletanți. Tinzi să crezi că așa a fost când ajungi lângă Amfiteatrul roman, aici vei înțelege și de ce spuneam că pe malul Dunării la Drobeta, istoria ar izbucni pur și simplu la suprafață dacă ar avea forță. În noiembrie 2010 ca urmare a săpăturilor efectuate chiar în curtea Muzeului Regiunii Porților de Fier, arheologii au scos la lumină un amfiteatru militar. Descoperirea a fost una de senzație. Săpăturile au scos la lumină cele patru porți ale amfiteatrului, iar după ce a fost studiat amănunțit, s-a stabilit că amfiteatrul de la Drobeta este chiar cel ilustrat la Roma pe Columnă și a fost închinat triumfului împăratului Traian asupra dacilor.  Monumentul a fost căutat ani de zile de specialiști și mult timp s-a crezut că este doar o fantezie a celebrului Apollodor din Damasc. [Ruinele amfiteatrului roman.] În timpul acelorași săpături, puțin mai la vest au fost scoase la iveală și terme romane, un bazin și conturul câtorva încăperi cu aducțiune de apă rece și apă caldă. În toate lucrările de specialitate apar drept cele mai complicate din întrega Dacie. Cu vestiar, cameră cu aburi, cu paiestra - curte interioară pentru exerciții fizice și jocuri sportive, bazine cu apă caldă și apă rece, sunt adevărate spa-uri străvechi. [Bazinul termelor romane.] Toate astea nu au cum să nu te îndemne să te gândești la câte alte urme și mărturii se află sub asfaltul modern .  În Parcul Arheologic te sfătuim să nu ratezi nicio alee. Din fiecare colț priveliștea e alta și fiecare e o dovadă a modului în care suntem în stare să ne descoperim, conservăm și promovăm istoria 😐. Spre nord casele private par că invadează locul și, clar, sub ele sunt îngropate și alte ziduri.  Și la est, parcă mult prea aproape de situl arheologic, a răsărit scheletul unui hotel. Construcția a fost începută în urmă cu câțiva ani, dar acum e lăsată de izbeliște pe motiv de criză. La vremea respectivă, s-au pus câteva întrebări firave despre autorizațiile primite, dar inițiativa aparține unui potent om de afaceri din zonă, așa că mastodontul a prins contur fără interdicții. Intrarea în Parcul Arheologic este separată de cea în Muzeu, are tarif diferit (8 lei/adult, 2 lei/copil), dar programul este același, de marți până duminică de la 8 la 16. Deci, nu te lăsa păcălit de instalațiile de nocturnă și nu îți propune să vii după lăsarea întunericului. Ele se aprind, iar ruinele arată foarte bine și la lumina becurilor, dar din păcate Parcul se închide înainte de apus. Cu toate acestea, cu Ruinele podului lui Traian în față, cu Castrul roman în spate, înconjurat de Amfiteatrul și termele sale, judecând drept, după cum spun chiar romanii, înțelegi de ce mehedințeanul Mihai Butnariu scrie în monografia orașului Drobeta Turnu Severin că orașul acesta este ”cheia Europei și a Balcanilor”, iar această cheie metaforică a deschis, aici „Porţile de Fier“, pentru ape şi pentru oameni, porţi care au constituit începutul neamului românesc.

Ruinele piciorului Podului lui Traian ar trebui să fie primul lucru pentru care alegi să vizitezi Drobeta, orașul ăla mic de la Dunăre pe care împăratul roman l-a ales ca punct de plecare pentru cucerirea Daciei!  Despre construcția podului înveți, mai serios, prin clasa a IV-a, la primele lecții de istorie. Da, e vorba de o bucățică de istorie, un rest dintr-un pilon de susținere, o ruină. Când auzi cuvântul ruină ar trebui să îți sclipească ochii, pentru că știm turiști care bat mii de kilometri ca să vadă, să atingă sau să calce pe câteva ”pietre” vechi, mândri fiind că au pășit pe urmele înaintașilor, încercând să retrăiască alte vieți, în alte lumi.  A fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, mai celebru pentru columna de la Roma. Deși unea malurile Istrului, totul a durat 2(doi) ani, primăvara lui 103 - primăvara lui 105. Suprastructura din lemn a fost fixată pe 20 de piloni de piatră în formă paralelipipedică. La cele 2 capete, sudic și nordic, au fost ridicate două arcuri de triumf, porți monumentale, expresie a măreției și puterii romane imperiale.  În 1856, când nivelul apei era foarte scăzut, încă se mai vedeau cei 20 de piloni de susținere. În 1906, 2 dintre ei au fost doborâți pentru că încurcau navigația, iar în 1932 sub apă se mai puteau număra 16. O jumătate de secol mai târziu, arheologii au mai găsit 12, iar astăzi mai pot fi văzuți doar 2. La Drobeta ”pietroiul”, rămas din grandioasa construcție se află în suferință. Ani buni piciorul a zăcut într-o băltoacă murdară și urât mirositoare. [Balta în care a zăcut piciorul podului.] Poți să îl vezi de aproape dacă te înarmezi cu răbdare și întrebi în stânga și în dreapta cum ajungi acolo jos, lângă el, pe malul Dunării. Îți trebuie și un pic de curaj pentru că o dată dibuită calea de acces, nu e ușor să o parcurgi. La data documentării noastre, era neasfaltată, plină de gunoaie și bălării, o zonă în care nu te simți deloc în siguranță. [Drumul spre un vestigiu de mare importanţă. 😒] Trebuie să te îndrepți către portul Drobeta Turnu Severin, să traversezi calea ferată și să urmezi "strada" Portului până în capătul ei. Dar ajungi. Străbați cu privirea fluviul și îți imaginezi, te transpui în perioada anilor care ne-au definit ca popor. Nu e de ici, de colo, pentru că ai citit, ai învățat despre romani, ai văzut filme, poate ai fost la Roma. Nu te bucuri, însă, de ceea ce vezi. [Zona ruinei este plină de moloz iar accesul lângă ea este interzis.] Ani la rând singura grijă manifestată de autorități s-a rezumat la o pompă cu care era scoasă ocazional apa din bazinul ce îl înconjoară, așa că în 2009, când Muzeul Regiunii Porților de Fier a intrat în reabilitare, vestigiul părea că va primi niște perfuzii și se va înzdrăveni. Era prevăzută o pasarelă și un lift care facilitau accesul la monument, acesta era și el restaurat, iar împrejurimile urmau să fie igienizate. Ba mai mult, în colaborare cu arhitecții sârbi, un proiect ambițios promitea turiștilor refacerea podului cu ajutorul unei holograme laser vizibilă pe timpul nopții. Din păcate cocktailul de vitamine (promisiuni) a fost înlocuit cu o amărâtă de ”mască de oxigen”, care ba i-a fost, ba nu i-a fost pusă; în fapt niște schele. Pasarela și liftul au fost construite, dar nu au fost încă puse în funcțiune. [Pasarela şi liftul.] De hologramă nu mai vorbește nimeni, iar singurul tratament pe care ”bucata de istorie” l-a primit sunt schelele care dau senzația că se muncește la ceva. Cei mai mulți dintre turiști aleg să admire de sus, din curtea muzeului, ce a rămas din puntea ce a redefinit hărțile lumii antice. Se apropie de ea prin obiectivul camerei foto, iar dacă aparatul este unul performant fotografiază și celălalt ”pietroi” supraviețuitor. Pentru că, da, pe malul sârbesc se află un frate al celui de la Drobeta, la fel de bătrân, la fel de încărcat de istorie, dar mult mai norocos. E mai bine îngrijit, e păzit, iar cel care face acest lucru știe o grămadă de povești și legende despre ce a fost odată măreaţa construcție. Ți le spune fie în sârbă, fie în română. La noi, dacă vrei să afli mai multe sau vrei să vezi cum a arătat Podul odinioară, în toată splendoarea lui, plătești bilet și intri la muzeu. În 2020 au fost deschise câteva secții. De asemenea, la ieșirea din oraș spre Orșova, în mijlocul unui sens giratoriu, tronează macheta unui fragment care te ajută să îți imaginezi cum arăta una din minunile tehnico-arhitectonice ale lumii antice. [Reconstituirea unei secţiuni din Podul lui Traian.]