Peștera Ponicova din Parcul Natural Porțile de Fier a fost pentru noi o foarte frumoasă surpriză, pe cât de necunoscută pe atât de plăcută. Primele cercetări aici s-au făcut în jurul anului 1872. Se presupune că a fost săpată în mii de ani de râul Ponicova, care se varsă în Dunăre. Pe lângă aspectul de alt tărâm decât cel pământean, peștera este deosebită din multe puncte de vedere. Este cea mai mare peșteră de pe Clisura Dunării, alcătuită din trei galerii, așezate pe etaje, ce însumează undeva la 1700 metri lungime. [Intrarea dinspre Dunăre.] Galeria principală a peșterii, și cea mai vizitată, străbate tot versantul Ciucarul Mare, dintr-un capăt în celălalt, peștera având astfel două căi de acces, fiecare pe câte o parte a muntelui, una dintre ele ieșind spectaculos direct în Dunăre. Distanța dintre cele două intrări este de 400 metri. A fost cândva mai lungă dar acum are o porțiune de 30 de metri inundată de Dunăre odată cu creșterea nivelului provocată de construirea barajului hidrocentralei Porțile de Fier. Înălțimea depășește în anumite puncte 25 metri. În perioadele cu ploi intense ori viituri nu se vizitează. [Intrarea dinspre şosea.] Mai există încă două galerii. Una vizitabilă dar care este destul de ignorată de turiști întrucât accesul este un pic mai dificil și cumva ascuns, undeva sus în stânga (spre Dunăre) galeriei principale. Dacă nu ești foarte bine informat sunt șanse mari să o ratezi. Cel mai util ar fi să vizitezi peștera însoțit de un ghid (eventual de la Parcul Natural Porțile de Fier, căci ei cunosc foarte bine zona și sunt foarte bine informați). Galeria este fosilă, plină de stalactite, stalagmite, coloane, mici galerii secundare, gururi, tot felul de concrețiuni, care de care mai interesantă; un ghid specializat îți poate da tot felul de detalii și explicații despre fiecare. Poți vedea și lilieci; în galeria acesta nu sunt foarte mulți dar sunt; nu-i deranja – dacă nu-i agresezi cu lumină puternică directă, zgomote sau în orice alt fel, îi poți observa chiar de destul de aproape. [În Galeria Concreţiunilor: le mai trebuia "doar" vreo 5000 de ani să devină o coloană!] Cealaltă galerie adăpostește o colonie întreagă de lilieci, așa că accesul turiștilor nu este recomandat, din motive de protejare a speciei; și oricum accesul (din exterior) este foarte dificil; o poți „admira” de la distanță (intrarea) și constata că probabil oricum nu te-ai cățăra tocmai acolo... 🙂.  [Galeria Liliecilor văzută de la drumul naţional.] Temperatura peșterii este constantă, undeva la 10 grade atât iarna cât și vara. Este necesar echipament adecvat. Traseul prin peșteră este unul destul de dificil, mai ales dacă experiența ta speologică este limitată. Nu e o simplă plimbare; peștera este sălbatică, nu a fost făcută nicio amenajare (ceea ce după părerea noastră îi sporește farmecul – asemenea locuri nu trebuie transformate în bulevarde, de dragul veniturilor); trebuie să te cațări pe bolovani, să pășești pe pietre, să-ți ții echilibrul pe marginea apei; toate astea însă fac ca experiența să fie una cu atât mai memorabilă. Lanterna (ideal frontală, căci vei avea nevoie și de mâini) este obligatorie. Nu ai nicio șansă să străbați peștera fără ea (poveștile pe care ni le-a spus Felix, ghidul nostru, despre cei care încercau să fugă din țară în perioada comunistă, trecând peștera pe întuneric ne-au dat fiori reci pe spate). [Intrarea în Galeria Liliecilor - fotografie de epocă] Iar gura ce se deschide spre Dunăre este... probabil tot ce înglobează expresia „lumina de la capătul tunelului” - în primul rând la propriu, căci chiar este locul prin care pătrunde din nou lumina în galerie și apoi la figurat, căci revine și în viața ta; iar modul în care apa pătrunde în galerie, reflexiile luminii, Dunărea și malul muntos de peste hotar care se revelează prin deschiderea peșterii sunt elemente unice, care îți vor crea emoții unice. Peștera poate fi abordată și dinspre Dunăre, dacă se intră cu o barcă mică, din tablă (face față cel mai bine pietrelor de pe fundul apei); dar probabil că senzațiile nu vor mai fi aceleași. [Ieşirea spre Dunăre.] Dacă intri doar ca să ajungi la Dunăre, nu e suficient. Experiența peșterii Ponicova nu este completă fără a vizita și galeria secundară superioară (a Concreţiunilor). Accesul nu este prea vizibil, în primul rând din cauza întunericului. Dar și dacă sunt suficiente lanterne, e greu de dibuit urcarea, mai ales dacă ești acolo pentru prima dată. În plus, urcușul e destul de greu, abrupt, de vreo 30 de metri și trebuie făcut cu atenție (atenție și mai mare la coborâre!), prin locurile formate de pașii celor ce au trecut pe-acolo anterior. Dar dacă respecți locul și recomandările, efortul depus va merita! [Lumea subpământeană se dezvăluie la lumina lanternelor. 😍] Nici drumul până la peșteră nu este deloc ușor, poate chiar mai greu decât peștera în sine. Există cel puțin două variante de ajuns la ea; noi am ales traseul prin Cheile Ponicovei – pornind din DN 75, după ieșirea din Dubova, înainte de pod, pe lângă niște ruine ale unei clădiri, cobori în valea râului și mergi pe lângă el, prin pădure. [Intrarea spre Cheile Ponicovei.] Însă... nu doar mergi; urci, cobori, treci peste bolovani , te strecori printre stânci căzute. Deasupra ta se înalță, din ce în ce mai mult, pereții de piatră. Noi am dat și peste rezultatele unui tragic accident auto produs înainte cu ceva ani (2018) – o mașină căzută în prăpastie (prilej de alți fiori reci pe spate). [Ultimul loc în care te-ai aştepta să găseşti rămăşiţele unei... maşini!] Repetăm recomandarea de a merge însoțit; traseul nu e marcat (triunghi galben) decât pe o mică porțiune și poate fi... descurajant dacă nu e cineva care să-ți spună că ești pe drumul cel bun, că trebuie să abordezi trecerea aia pe stânga și că... destinația va merita efortul; și că e ok să cobori pe scara aia din lemn la verticală, de vreo zece metri; și și pe-a doua, având grijă la cap; și tot așa... ["Acolo urmează să coborâm pe o scară de 10 metri..." 😊] Și apă să-ți iei suficientă, căci pe traseu nu există surse. Mergi cu bine!

“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]

Mare, mic, veliki, mali... Pentru că suntem de părere că, dacă vrei să scrii despre Ciucarul Mic și Ciucarul Mare, cele 2 vârfuri muntoase ale Clisurii Dunării, de pe pământ românesc, ar trebui măcar să amintești și de Mali Strbac și Veliki Strbac. Cele două cuvinte străine sunt în sârbă și sunt traducerile pentru „mare” și „mic”. Ca să prezinți complet acest "cazan" în care Dunărea “fierbe ”de mii de ani, trebuie să-i menționezi măcar și pe Mali Strbac și Veliki Strbac, ceilalți doi pereți ai “căldării”care face ca cel mai lung fluviu al Europei să bolborească, să se sucească, să se învârtească și să te amețească la propriu. Toate cele 4 vârfuri țâșnesc din apele Dunării semețe și mândre că i-au stat în cale, că au obligat-o să sape în jos ca să își facă loc, că nu s-au clintit și nu s-au lăsat înduplecate de toate vorbele frumoase, versurile, cântecele și picturile care i-au fost dedicate apei ăsteia.  Ce a rezultat? Trebuie să vii să vezi ca să înțelegi pe deplin. Să-ți faci timp și curaj. Dar te asigurăm că merită fiecare secundă, fiecare frică depășită, fiecare limită care te-ar ține pe loc. [Prin pădurea cu lapiezuri. 😍] Nu trebuie să fii munțoman înflăcărat ca să faci traseele acestea, e un pic greuț, dar nu foarte. Nu sunt lungi, nu sunt dificile, nu sunt anevoioase, iar răsplata este cu mult peste efortul depus. Între cele 2 vârfuri românesti, toată lumea alege prima dată Ciucarul Mare, noi o să-ți recomandăm să faci invers, să începi cu Ciucarul Mic. Traseul are un început mai abrupt, dar imaginile pe care le oferă sunt de-a dreptul spectaculoase.  Dar, să o luăm cu începutul. Ciucarul Mic, exact ca într-o familie, fiind mezinul, este mai îndrăzneț, mai fâșneț, mai volubil, mai extrovertit. După ce Dunărea a trecut de big brother, piticul pare că a înțeles că deși nu s-a înălțat la fel de mult, trebuie să compenseze cu ceva diferența de înălțime. Și-a asigurat acest lucru prin peisajele de-a dreptul amețitoare pe care ți le oferă în punctele de belvedere. [Ciucatul Mic şi Golful Mraconiei văzute de pe Mali Strbac, din Serbia. 😍] Când mergi pe șosea, cu Dunărea în stânga, spre izvoarele ei, Ciucarul Mic este primul dintre cele două masive. Are o înălțime de 313 metri, iar peste apă îi ține de urât Mali Strbac, vărul său sârb care are 626 m. De ce este mai înalt ? Nu pentru că a făcut mai mult baschet când era mic, ci pentru că, așa a lucrat Mama Natură. Ambele masive sârbești sunt mai înalte și mai stâncoase. [Ciucarul mic văzut de Ciucarul Mare.] Traseul pentru Ciucarul Mic este foarte bine delimitat. Cum mergi spre Dubova exact înaintea plăcuței de intrare în localitate o să vezi panourile informative. Unul mare care descrie un pic bucățica de Parc natural (Porțile de Fier) din care face parte vârful și cele 2 săgeți cu marcajele corespunzătoare pe care să le urmărești. Noi îți prezentăm traseul scurt, cel pentru care trebuie să urmărești triunghiul roșu. An de an rangerii de la Parc se ocupă de reîmprospătarea marcajelor și au grijă ca ele să fie în regulă. Jos, la bază, nu există loc de parcare și îți dai seama câți turiști sunt pe traseu în funcție de mașinile lăsate de-o parte și alta a șoselei. Primele detalii despre ce te așteaptă le primești de acolo: dificultate-medie, durata 1,3-1,5 h/sens. În anotimpul cald este posibil să întâlneşti vipere cu corn, nu risca, chiar dacă este foarte cald îţi recomandăm să ai pantaloni lungi (nu mulaţi)  şi să fii încălţat(ă) cu bocanci! Caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mic pentru detalii despre traseu. [Plecare pe traseu. Urmăreşte 🔺.] Vorbeam la început de curaj. Da, odată ajuns sus trebuie să ai un pic de curaj să te apropii decent de marginea peretelui de stâncă, iar cei cu frică de înălțimi trebuie să-și depășească fobia. Nu e dificil și în ciuda bătăilor de inimă care sparg toracele, ME-RI-TĂ! Există țări super-exploatate turistic care din ce au fac armăsar și care nu se bucură de astfel de locuri care te lasă fără respirație. La noi este invers, armăsarul este caracterizat drept un țânțar mic, pricăjit, afectat de inaniție. [Odată ajuns sus, fă-ţi curaj să priveşti în jos! 😍] O parcare jos, un coș de gunoi acolo la bază, un ghid, nu știm, dar nu este prima dată când avem senzația că locurilor ăstora, la noi, le lipsește ceva.  Un ghid mai găsești, pe ici-pe colo, pentru că în zonă sunt și pensiuni care au înțeles că turism nu se face doar din cazare și mâncare. Dacă nu te descurci sună la sediul Parcului natural Porțile de Fier și te ajută ei. Mergi cu bine!

Masivul Trescovăț, una din atracțiile Parcului natural Porțile de Fier, cu nume din povești de pe alte meleaguri, are în zona Defileului Dunării renumele Olimpului lui Zeus. Dacă vrei să afli cum poţi ajunge sus pe Trescovăţ citeşte prezentarea de traseu- caută pe site sau în aplicaţie 🔍 Traseu Vârful Trescovăţ; sau caută în Google: traseu muntele trescovat unde mergem şi citeşte recomandarea noastră! La fel de bătrân ca eroii din legendele grecești, muntele se pare că își are originile vulcanice în timpuri stră-stră-vechi, dintre acelea care se termină cu „-litic”; riolitic permian zic, mai exact, informațiile științifice; în limbaj mai... profan, formarea masivului a început cu activitate vulcanică subacvatică (!!!) adică pe când zona era un fund de mare. ["Preeria" de pe Trescovăţ.] Poveștile oamenilor ne spun că muntele era venerat, căci el „decidea” când vine ploaia. De altfel numele Trescovăț însuși înseamnă „cel care trăsnește”. Departe de a fi factor decizional, muntele are totuși până astăzi un rol mai degrabă de factor informativ, localnicii încă alcătuind prognoza în funcție de prezența sau absența norilor pe fruntea masivului; și se pare că iese cu o mai bună precizie decât a specialiștilor 😀 [Olimpul de deasupra Clisurii Dunării. 😍] Deși înalt de numai 755 metri, vârful intimidează când îl privești de jos (ajungi să-i înțelegi pe strămoșii care îi atribuiau caracteristici supranaturale). Dar odată cucerit îți va recunoaște meritele și te va răsplăti cu o priveliște absolut spectaculoasă de aproape 360 grade asupra Cazanelor Dunării spre stânga (aval), a malului sârbesc al Dunării în față și departe înspre Moldova Nouă la dreapta (amonte). [View către amontele Dunării.] Spre deosebire de ceilalți munți care îl înconjoară, calcaroși, Vârful Trescovăț este un așa-numit neck vulcanic; adică un fel de stâlp dur de rocă format prin întărirea magmei pe fisurile rocilor în drumul către suprafață. Destul de impresionant dacă te gândești un pic... De aici versanții drepți ce dau impresia de înălțimi amețitoare. [Pare mult mai înalt decât este....] Acoperind o suprafață de 20,5 ha, Trescovăț aparține administrativ teritoriului comunei Svinița și adăpostește elemente de biodiversitate de interes comunitar – pinul negru de Banat (specie endemică), orhidee; specii de animale protejate – salamandra, tritonul, țestoasa lui Hermann dar și păsări și mamifere. [Pinul negru de Banat, de veghe asupra Dunării. ❤️] Noi nu am făcut la Trescovăț o vizită „științifică”, așa că nu am identificat vreuna din mai-sus-numitele în afară de pinul negru 😉, dar și incursiunea noastră de plăcere/documentare a fost suficient de interesantă. N-am știut de fiecare dată la ce ne uitam dar ne-am umplut inimile cu imaginile copacilor înalți împungând albastrul înălțimilor, cu șoaptele vântului printre coroanele îmbrăcate hipnotizant în culori de toamnă, cu arcuirile reci ale stâncilor. Ceea ce îți recomandăm și ție 🤗  Mergi cu bine!

Dacă e prima decadă a lunii lui mai și tu ai dorința de a ajunge într-un colț de rai, nu ezita să faci o excursie până în județul Mureș la Zau de Câmpie. Ai să găsești aici un picior de plai - ca în poveștile bunicilor - înțesat cu bujori de stepă (paeonia tenuifolia) roșii ca sângele pe un fundal verde smarald. Un tablou pe care cu greu poți să-l descrii, pentru că-i vorba mai mult de o stare pe care ți-o dă locul - și nu despre vorbe ... Aici la Zau de Câmpie este cel mai nordic punct din România unde poţi să găsești această plantă ocrotită prin lege, într-o Rezervație unică, declarată monument al naturii încă din 1932 - ce se întinde pe o suprafață de 2,5 hectare.  Dar să-ti povestim cum să ajungi: odată ajuns în Zau de Câmpie, în centrul localității ai să observi un rondou, iar dacă ești foarte atent ai să vezi și indicatorul care te ghidează spre Rezervație. De aici până la destinație mai sunt cam 5 km. Ia ca punct de reper biserica din Zau de Câmpie. Cel mai simplu este să foloseşti direcţionarea (pinul) din această recomandare: te va duce direct în Rezervaţie! Să ai în vedere că pentru ultima porțiune, drumul nu este asfaltat. Deci dacă vii cu o mașină cu garda joasă, ori vremea e una ploioasă, fii pregătit. 🙂 [Spre Rezervație venind dinspre Valea Largă.] Dar să ne întoarcem la povestea splendizilor bujori de stepă ce merită văzuți măcar o dată-n viață. Ceea ce ai să întâlnești aici este dăruirea primului custode și întemeietorul acestei rezervații, numit pe bună dreptate Tatăl Bujorilor, care a avut grijă de loc mai bine de 60 de ani - Marcu Sâncrăian. Povestea începe în 1926 când Alexandru Borza, fondatorul școlii românești de botanică și întemeietorul grădinii botanice din Cluj, vine în zonă cât să observe bujorii de stepă pe cale de dispariție. Ghid îi este Marcu Sâncrăian, pe atunci un copil de 9 ani, care primește ca datorie morală grija ca bujorii de stepă să nu dispară. Adult fiind acesta își continuă sarcina, într-o perioadă deloc fastă pentru visul său de salvare a minunatelor flori... Într-o zi soția lui i-a cerut să-i aducă pământ scos de cârtițele de pe câmp, pentru ghivecele de acasă. Văzând splendoarea florilor ei, se gândește să plaseze semințele bujorilor în mușuroaiele de cârtiță ce-i dădeau bătăi de cap în rezervație. Iar această întâmplare a fost decisivă pentru salvarea bujorilor, căci a funcționat, iar ceea ce ai să vezi în această gradină botanică naturală este munca susținută și dăruirea unui om ce a crezut într-un vis și într-o promisiune făcută. Și dacă tot vorbim despre povești frumoase, una te va întâmpina încă de la intrarea în rezervație - Legenda bujorului de stepă - care sună cam așa: ... cică a fost odată un împărat care avea doi fii: Zau se numea cel mare și Bota cel mic. Și într-o zi, Bota s-a îndrăgostit de fiica pădurarului - o fată minunat de frumoasă; doar că și Zau o plăcea, așa încât i-a pus gând rău fratelui său - să-l omoare pentru a-i rămâne mândra fată. Pe când se întorceau de la vânătoare, Zau îl împinge pe Bota în apă și acesta, în armură fiind, se îneacă. Aflând de moartea celui drag, fata s-a așezat pe pajiștea de lângă pădure și a plâns cu lacrimi de sânge; lacrimi ce atunci când atingeau pământul se transformau în bujori. Mai află despre rezervație că are două loturi: lotul A Rezervația de jos ce are 1 ha - unde ai să poți admira peste 30 000 de exemplare de bujori și lotul B Rezervația de sus ce cuprinde 2,5 ha (în 1950 aici se aflau sub 10 000 de exemplare, iar în 2014 deja se vorbea despre 20 000 de exemplare😮). Bujorul de stepă are o înălțime de 10 până la 30 de centimetri, crește în tufe, după ce sămânța ajunge în sol sunt necesari 5-7 ani până la prima înflorire. Înfloresc În perioada aprilie - mai în funcție de vreme, florile rezistă până la zece zile și se pot admira pe o perioadă de 2-3 săptămâni cu maxim de înflorire de 3-4 zile. [Tufă de bujori de munte. 😍] Pe parcela 1/ Rezervația de jos ai să vezi experimente făcute de Marcu Sâncrăian cu bujori plantați încă din 1981. Din cauza diferenței de altitudine, pe parcela 2/ Rezervația de sus, bujorii înfloresc mai târziu, iar asta este foarte bine pentru cei "întârziaţi". Intrarea este fără bani, doar cu respect pentru bujori 🥰  Atenție să nu-i calci, sunt poteci prin iarbă pe care e recomandat să mergi... [Nu rupeţi bujorii. Circulaţi numai pe potecă. 🙏] Parcarea este fără plată, iar dacă nu găsești loc în cea amenajată, cu siguranță găsești unde parca în apropiere, pe marginea drumului. 🙂 Meleagul te așteaptă cu condiția de a respecta zona, marcajele rezervației și natura. Înainte de a te porni la drum te poţi informa cu privire la starea drumului, acces şi stadiul de înflorire a bujorilor pe pagina de Facebook a Rezervaţiei.

Muntele Hășmașul Mare lasă de multă vreme impresii profunde în amintirile celor care îl văd. Geo Bogza îl descria ca pe o operă simfonică ale cărei acorduri țâșnesc “unul din altul, tot mai sus, spre a culmina într-o torențială cunună de sunete” ori drept un ocean cu valuri zbuciumate de piatră, care “se adună, se întretaie și se întrec, trimițându-și clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăștie în spumoase jerbe de calcar”. Cât de frumos!!! Cel mai vizitat loc al muntelui este stânca spectaculoasă a Pietrei Singuratice, care este alcătuită din roci sedimentare, precum șisturi cristaline, dolomită și dolomită calcaroasă. Prozaică descriere … Ne place mai mult cea a lui Geo Bogza – “stâncă greoaie, într-o singurătate acută, ivită parcă din vid și existând în vid ... halucinație a geologiei, bizară apariție a marilor înălțimi – pare crescută din gingia unei guri de balaur.” Ca să ajungi la Piatra Singuratică sunt mai multe trasee, cele mai frecventate fiind cele cu plecare din oraşul Bălan: bandă albastră (cel mai popular, un pic mai scurt dar și mai abrubt) și triunghi roşu - găseşti prezentarea traseului în aplicaţia noastră, caută în secţiunea Descoperă: 🔍 Bălan-Piatra Singuratică; sau doar Piatra Singuratică şi alege dintre rezultatele afişate traseul.

"Vârful lui Roman" este o destinație relativ nou apărută pe harta turismului vâlcean însă, după ce o vei vizita, probabil te vei întreba așa cum am făcut-o și noi: oare de ce nu am descoperit-o mai devreme?!  La o altitudine de aproape 1700m, undeva în inima Munților Căpățânii, în golul alpin, "Vârful lui Roman" promite să devină una dintre cele mai importante stațiuni montane ale țării noastre în viitorul apropiat. De îndată ce ajungi aici, vei înțelege de ce: peisajul este unul deosebit, o înlănțuire parcă nesfârșită de culmi care te așteaptă să le iei la pas. Fiecare anotimp are farmecul lui aici așa că ești binevenit oricând. În lunile iunie-iulie este foarte probabil să găsești bujorul de munte înflorit, o specie de floare protejată prin lege, cu petale mici de culoare roz, care crește aici în abundență. [Bujori de Munte.] În timpul iernii te poți bucura din plin de zăpadă și de activitățile legate de aceasta. Există deja inaugurată o primă pârtie de schi de aproximativ 700m cu instalație de telescaun, însă este în plan și deschiderea celei de-a doua cu o lungime de aproximativ 5000m. De precizat totuși că, la momentul de față, pârtia nu este la cele mai înalte standarde iar instalația de telescaun nu funcționează tot timpul. Oricum, planul pe termen lung include peste 50 de kilometri de pârtii de schi dar și multe alte facilități precum hoteluri cu SPA și piscine în aer liber și chiar și un campus universitar. 😮 Pe lângă peisajele superbe pe care le oferă, "Vârful lui Roman" este și punctul de plecare pentru unele drumeții pe măsură. Un exemplu în acest sens este traseul care urcă la vârful Ursu (2134m) prin Curmătura Piatra Roșie (aflată la aproximativ 6km de Vârful lui Roman, de aici mai rămânând aproximativ o oră de urcat până în vârf). Desigur, există numeroase alte trasee, te poți informa la fața locului asupra lor (întrebând oamenii locului/urmărind pancartele) și, mai apoi, alege ce crezi că ți se potrivește. O altă atracție a zonei este și frumoasa Mănăstire Alina Maria ridicată de un antreprenor român în memoria fiicei sale. [Mănăstirea Alina Maria.] Accesul către "Vârful lui Roman" se face prin satul Romanii de Sus. Ca să ajungi aici, trebuie să părăsești DN67 chiar înainte de intrarea în orașul Horezu (pe sensul dinspre Rm. Vâlcea) și să urmezi DJ669. În drumul tău vei trece (mai mult sau mai puțin evident😊) și prin Romanii de Jos acolo unde îți recomandăm să oprești și să vizitezi mănăstirea Hurezi, monument construit la sfârșitul anilor 1600 și intrat între timp în patrimoniul mondial Unesco. [Biserica Mănăstirii Hurezi.] Odată ajuns la păstrăvăria aflată la ieșirea din Romanii de Sus (o poți folosi ca punct de reper, se află la circa 4 km de mănăstire), trebuie să ții tot înainte drumul principal (care este forestier de altfel) și după aproximativ 13 km ai ajuns la destinație. Atenție însă, această ultimă porțiune de drum forestier poate fi dificil (dar nu imposibil) de parcurs cu o mașină normală, starea drumului, deși în general bună, putând fi afectată de condițiile meteo. Pentru perioada de iarnă recomandăm tracțiune 4x4 și lanțuri antiderapante.

Multe povești, mai mult sau mai puțin adevărate, s-au spus de-a lungul timpului despre Dealul Capela care străjuiește orașul Râmnicu Vâlcea, de la sanctuarele coloniștilor romani și până la tunelele subterane pe care le-ar ascunde. Ce este însă cert e faptul că aici a fost construită în urmă cu 100 ani prima pârtie de bob din țară (cu o lungime de aproape 3.5 km) pentru înghețarea căreia se folosea apă cărată în butoaie cu ajutorul boilor. Și tot aici a existat și un foișor de foc din care pompierii vegheau orașul urmărind izbucnirea vreunui potențial incendiu. În zilele noastre, Dealul Capela este unul dintre locurile preferate de relaxare ale râmnicenilor, aceștia fiind atrași de liniște și de răcoarea atât de căutată în zilele călduroase de vară, dar și de priveliștile panoramice pe care le oferă asupra orașului. [Linişte şi răcoare.] Traseul către Dealul Capela pornește pe strada dintre Colegiul Național Mircea cel Bătrân și Arhiepiscopia Râmnicului, stradă numită sugestiv „Aleea Castanilor” - localizată de noi pe hartă. După aproximativ 700m (vei trece și pe lângă o barieră în drumul tău, dar și pe lângă un bar și o terasă 😊), acolo unde se termină asfaltul, ți se va dezvălui prima priveliște panoramică asupra părții de sud a orașului. [Potecă pe Dealul Capela.] Continuând traseul în dreapta, prin pădure, pe potecile bătătorite (toate duc în același loc), pe lângă fosta pârtie de bob (în urma căreia au mai rămas doar șanțurile), vei ajunge după ceva mai mult de 1 km în vârful dealului, loc numit Boul de Piatră și descris ca „ștearsă asemuire a unui animal sfânt” de către Petre Drăgoiescu în cartea sa intitulată Râmnicul Vâlcii (1944). Aici vei avea parte de o altă panoramă, de data aceasta către partea de nord a orașului, în centrul căreia se află râul Olt și barajul ridicat pe cursul său (unul dintre cele două din Râmnicu Vâlcea), această amenajare hidroenergetică fiind de altfel prima construită pe întreg râul Olt.  Traseul până în vârful Dealului Capela este unul destul de ușor de parcurs, cu câteva porțiuni de urcuș mai abrupte dar de scurtă durată. Pentru amatorii de „challenge-uri” sugerăm parcurgerea traseului cu bicicleta sau în alergare 😉. 

Am trecut de muuulte ori pe DN11/E574 înspre sau dinspre Transilvania, fără să știm că la doar aproximativ 3km, pe DN 13E, la dreapta de giratoriul dintre Sântionluca și Moacșa (la stânga de la Moacșa la Sântionluca) există Mestecănișul de la Reci.  Şi abia după ce am început să ne documentăm am aflat că aici se regăsește o zonă foarte interesantă – o arie protejată, sit de importanță comunitară: Mestecănișul de la Reci. Este o arie protejată din județul Covasna care cuprinde o mare varietate florală, faunistică și de fenomene geologice – mesteceni, mlaștini, dune de nisip roșiatic. Acoperă mai bine de 2.000 ha și a luat naștere în lunca Râului Negru, având în același timp caracteristici de stepă dar și de zonă umedă. Cuprinde șapte(!) tipuri de habitate - lacuri, mlaștini, păduri, pajiști, cursuri de apă. La fel ca în multe alte locuri, prezența umană pune în pericol speciile rare de plante și animale, prin defrișări, lucrări hidrologice și agricultură iar faptul că este o arie protejată ajută cât de cât. Multe specii de plante sunt rare sau pe cale de dispariție - otrățelul de baltă (plană carnivoră extrem de rară), dedițelul, angelica de baltă, laleaua pestriță, nufărul alb, pinul bancsian. O banală enumerare, care poate nu-ți spune nimic. Dar după ce vei fi făcut măcar o plimbare pe poteci printre mesteceni vei conștientiza cu siguranță cum ar fi ca acest loc să nu mai existe așa cum este acum. [Mesteceni de la Reci.] Fauna este și ea una bogată și cuprinde la rându-i multe specii protejate, nu doar la nivel național ci și european - prigoria, rața roșie, acvila țipătoare, triton cu creastă (cel mai mare din România), broască de mlaștină.  Împreună cu Bălțile de la Ozun-Sântionlunca, Mestecănișul de la Reci formează o rezervație naturală demnă de cele mai profesioniste obiective foto, rezervaţiei al cărei teritoriu se pare că în trecut era alcătuit din nisipuri mișcătoare.  🙂 Trivia: aici s-au filmat scene din filmul Cold Mountain. Deși activitățile de turism și recreere generează consecințe negative în interiorul sitului (specificate ca atare inclusiv în formularul de identificare Natura 2000), au fost totuși amenajate trasee turistice, de cicloturism și de echitație – cu denumiri boeme cum ar fi „Drumul Zânelor” sau “Circuitul Uriașilor” 🙂 sunt trei trasee de drumeție cu grad de dificultate ușor, lungimi între 1,5 și 7 km și durate de 30 min până la 1,5-2 ore; trei trasee de cicloturism cu lungimi între 5 și 12,5 km; un traseu de turism ecvestru de 12 km. La intrarea în rezervație sunt plasate panouri informative (Bravo pentru asta autorităților! Sperăm să reziste ...) care descriu toate traseele și includ și hărți cu marcaje. Accesul în rezervație cu mașina sau alte mijloace de transport motorizate este interzis. Mașinile pot fi lăsate la drumul principal sau în comună, recomandăm locul plasat de noi pe hartă (în aplicaţia Unde Mergem). [Panou informativ cu traseele din rezervaţie.] Zona este extrem de fotogenică iar cei pasionați pot organiza sesiuni foto în perioade favorabile pentru observarea florei și faunei (de exemplu la începutul lunii aprilie când înfloresc dedițelul și laleaua pestriță). Nu putem decât să apelăm la responsabilitate din partea turiștilor și sperăm că efectele generate asupra naturii vor fi minime și nu vor influența negativ ecosistemele. Dacă respecți și apreciezi natura, Mestecănișul de la Reci este un loc în care trebuie să mergi. Dacă nu ești „sclavul” mașinii, poți parcurge cei 25 km de la Brașov până la Reci cu bicicleta; ar putea fi o tură frumoasă, dacă ești și într-o formă fizică OK 🙂 Iar dacă ești în Sfântu Gheorghe și mai bine! De aici sunt doar 15 km. Din Covasna sunt 20 km. Mirosul pădurii, culorile naturii vor lăsa amintiri frumoase în care să te refugiezi mai târziu. - atracţie prezentată cu sprijinul Hanu Paprika din Ozun 🙏