Places

Biserica reformată fortificată este cel mai important monument arhitectural al municipiului Sfântu Gheorghe, fiind și singura construcție din oraș care s-a păstrat din perioada medievală.  Construită undeva prin sec. XIII, menționată pentru prima dată într-un document din 1332, a căpătat forma și aspectul din prezent pe la jumătatea secolului XVI și după câteva reconstrucții și reconsolidări majore, în 1658 (când a fost aproape distrusă de turci și tătari), apoi după cutremurul din 1802. Cea mai recentă și complexă renovare s-a realizat în perioada 2018-2021, după finalizarea căreia a fost și resfințită.  Din fortificațiile complexe care o apărau în perioada medievală s-a mai păstrat în zilele noastre doar zidul interior, care impresionează și el prin masivitate, tehnică de construcție și elementele defensive care încă se mai pot observa: unul dintre cele două turnuri originale, creneluri, bastioane, drumuri de strajă și guri de smoală. Zidul exterior a fost demolat în anul 1786 iar din pietrele acestuia a fost construită clădirea „școlii germane“, care în prezent funcționează ca sală de rugăciune și ca locuință pentru clopotar. Turnul-clopotniță de deasupra intrării este relativ nou, fiind construit în 1829. [Vedere dinspre strada Cetății.] Biserica este de confesiune reformată și servește unei comunități destul de mari, foarte active social și spiritual, cu multe activități dedicate în special familiilor tinere și copiilor. Se țin slujbe duminica și în toate zilele de sărbătoare și destul de des sunt organizate tot felul de evenimente, atât religioase cât și sociale, de binefacere, educative. De aceea, vizitarea se poate face doar cu programare prealabilă, la telefon (te rugăm să suni doar în orele de program prezentate) sau mesaj pe pagina de Facebook a parohiei; iar dacă vrei să mergi cu un grup mai mare, poți organiza vizita scriindu-le în prealabil un e-mail – ai toate datele de contact în această pagină.  Nu se percepe o taxă de vizitare dar bineînțeles, la fel ca în cazul oricărui locaș de cult, o donație simbolică va fi bine primită, utilă pentru lucrări de întreținere, curățenie. [Intrarea în cetate.] Odată intrat în biserică, observă elemente originale păstrate din perioada medievală: bolta, coastele de susținere, piatra consolă și cheile de boltă dinspre răsărit, de deasupra și din spatele orgii; ferestrele ogivale care au păstrat forma lor originală; ușa principală a bisericii, sculptată cu ornamente renascentiste având un ancadrament sculptat din piatră (1512); masa Domnului (care în bisericile reformate are rol de altar), făcută în 1856; piatra de mormânt a ctitorului Daczó Ferenc, zidită în peretele de sub galeria orgii, datată 1602. Pe ziduri, din loc în loc, se pot observa diverse inscripții. Lemnăria este vopsită în culorile specifice culturii secuiești – albastru turcoaz și corai. Ca element de fapt divers: ușa originală a fost construită astfel încât să se deschidă spre interior și fiind deosebit de valoroasă datorită vechimii și realizării artistice, nu se poate modifica astfel încât să fie conformă normelor actuale de securitate la incendii. Așa că biserica nu a primit autorizație de la pompieri. 😮   [Ușa bisericii, originală, din anul 1512.] Orga, făcută de către maestrul de orgă Angster József din Pécs (Ungaria) în 1894, a fost modernizată la renovarea bisericii din 2021; dacă te nimerești în timpul slujbelor religioase o poți asculta, sună impresionant. Apropo, ca în orice alte biserici, ești binevenit(ă) la slujbele de duminică (de la 10:00 și de la 12:00), cu rugămintea să vii înainte să înceapă și să pleci după ce se termină (slujba durează cam o oră), astfel încât să nu-i deranjezi pe ceilalți participanți.  În curtea bisericii pot fi observate câteva morminte ale unor conducători ai orașului, oameni de cultură, preoți ai bisericii. [Vedere strategică asupra orașului.] În partea de nord-vest a bisericii, în afara fortificației și înspre cimitir, am profitat de ziua frumoasă și ne-am bucurat de o plimbare agreabilă pe aleea străjuită de o mulțime de stâlpi tradiționali secuiești, în timp ce doamna pastor, ghidul nostru, ne povestea despre semnificația lor. Am aflat și îți împărtășim că fiecare stâlp reprezintă câte o promoție de elevi ai școlilor din oraș iar pe ei pot fi observate niște plăcuțe cu numele fiecăruia dintre care au absolvit în anii respectivi; pe fața stâlpilor sunt plăcuțe cu numele celor care sunt în viață iar pe lateral sau în spate, cu numele celor care nu mai trăiesc. În fiecare an, în aceeași zi și la aceeași oră, stabilite în ziua absolvirii, cei care trăiesc din fiecare promoție vin aici, de oriunde s-ar afla prin lume, ca să actualizeze numele de pe plăcuțe, să îi comemoreze pe cei care nu mai sunt iar apoi merg la câte un restaurant din oraș unde beau un pahar de vin în amintirea vremurilor trecute. Frumos obicei! Tradiția nu e chiar foarte veche, ci datează doar din primii ani de după Revoluție; chiar dacă vei vedea și câțiva stâlpi care sunt „datați” mult înainte de 1989, cei mai mulți dintre ei au fost instalați după anii 1990. Fiecare stâlp este unicat, sculptat cu elemente și simboluri diferite și fiecare are un număr, pe lângă anul promoției. Iar în spatele lor, pe un panou, sunt prezentați toți cu o legendă, astfel încât urmașii să găsească ușor stâlpul promoției părinților sau bunicilor lor. [Stâlpi secuiești și panoul cu legenda.] Am mai aflat că tradiția instalării stâlpilor secuiești comemorativi la mormânt este mult mai veche, fiind adusă din Asia de către primii unguri, mongoli și tătari ajunși pe meleagurile noastre. Și în cimitirul de lângă cetate pot fi văzute o sumedenie de morminte care au acești stâlpi funerari puși în loc de cruce sau pe lângă ea, o tradiție încă păstrată și de popoarele din jurul munților Ural. La fel ca și în cazul porților tradiționale secuiești (poți vedea una în partea stângă a bisericii, pe unde se află intrarea în cimitir), și stâlpii funerari au sculptate tot felul de elemente și simboluri iar cine știe să le „citească” poate afla profilul celui înmormântat: vârsta, sexul, clasa socială, starea materială la momentul decesului. [Poartă și stâlpi tradiționali secuiești.] În concluzie, poți avea parte de o incursiune în istoria orașului și te poți bucura de o priveliște panoramică frumoasă. 

Monument istoric construit la sfârșitul sec. XIX (1872), Biserica ortodoxă românească purtând hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe (din 2006 a primit și hramul Nașterea Maicii Domnului) este cea mai veche biserică ortodoxă din municipiul Sfântu Gheorghe, ridicată pe rămășițele uneia și mai vechi (care avea hramul Sf. Nicolae). Turnul clopotniței datează de la 1802.   Biserica poate fi vizitată oricând însă, ca să fii sigur că e deschisă, îți recomandăm să suni înainte la numărul afișat în această pagină. Pictura nu e foarte veche, fiind realizată abia în 1993 (până atunci biserica stând nepictată mai mult de 100 ani!), de către pictorul Gheorghe Munteanu din orașul Covasna, după lucrări de renovare și restaurare în cadrul cărora biserica a fost și boltită, până atunci având tavanul drept. Însă iconostasul este împodobit cu icoane pictate în anul zidirii (1872) de către pictorii Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti, restaurat, în anul 2018, prin osârdia preoților Marian Ovidiu Mureșan și Macarie Mircea Coliban. Printre piesele de valoare documentar-istorică ale vechii biserici se află mai multe cărţi bisericești, registrele parohiale de stare civilă începând cu anul 1793 şi icoane pe lemn și pe sticlă. [Observă diferențele de stil între picturile de pe iconostas și cele de pe pereții bisericii.] În cimitir încă mai pot fi văzute cruci vechi de peste o sută de ani iar chiar la intrare se face remarcată o construcție impozantă, aproape la fel de mare ca biserica – cripta familiei Coveșan, unii dintre cei mai importanți negustori ai orașului din perioada interbelică. ┄ Pentru cine nu știe, pe timpurile când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, românii nu aveau voie să ridice biserici din piatră, bisericile ortodoxe putând fi construite doar din lemn și pământ – aceasta fiind una dintre formele prin care populația românească majoritară era persecutată de conducători. Edictul de toleranţă promulgat de Iosif al II-lea la 8 noiembrie 1781, prin care suveranul urmărea „să transforme creştinismul, pentru toate confesiunile, care se duşmăneau până acum, într-o religie a iubirii” (după cum putem afla în lucrarea lui Apud Ferdinand von Zieglauer, Die politische Reformbewegung in Siebenbürgen in der Zeit Joseph’s II. und Leopold’s II., Wien, 1881, p. 8), a avut o însemnătate decisivă atât pentru evoluţia raporturilor confesionale din Transilvania cât și pentru cea economică, cu intenţia de a stopa emigrarea românilor ortodocşi supuşi persecuţiilor confesionale şi administrative. În 29 noiembrie același an era emis Edictul de toleranţă pentru Transilvania, care aplica Edictul general emis de împărat (și pe cel emis apoi pentru Ungaria) la realitățile și problemele comunităților din Transilvania. În special pentru ortodocşi, se deschidea calea emancipării, în spiritul concivilităţii şi al eticii creştine dar, mai ales, li se oferea recunoaşterea formală a Bisericii ortodoxe. Aceste edicte au fost eronat (și voit) interpretate și aplicate cu rea-credință de conducătorii Transilvaniei, creând câteva efecte nedorite ale politicii de toleranţă printre românii din Transilvania, ceea ce l-a determinat pe Iosif al II-lea să emită, la 28 august 1782, un decret special, în zece puncte, destinat credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici de aici, care legifera, printre altele, libera exercitare a cultului ortodox, a dreptului de edificare a bisericilor, acaselor parohiale şi a şcolilor, respectiv de instituire a preoţilor. ┄ Urmare a acestor evenimente, într-un document emis în 5 decembrie 1790, Episcopul Gherasim Adamovici face cunoscut faptul că Înaltul Guberniu al Transilvaniei, prin Decretul nr. 8363 a aprobat construirea bisericii ortodoxe din Sfântu Gheorghe, respectiv „Obştea cea neunită de la Sepsi Szent Georghi a căpătat slobozenie după cererea lor de a putea zidi biserică”. Noua biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost înălţată așadar, pe amplasamentul actual, în locul celei vechi din lemn, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniţă care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră şi „a rămas astfel până astăzi”, în timpul păstoririi preotului paroh Zosim Popoviciu. În 1839, o parte a târgului Sfântu Gheorghe, desigur unde era biserica românească, se numea „Sfântu Gheorghe Românesc” (Oláh Sepsiszentgyőrgy) iar în memoria colectivă a locuitorilor oraşului se păstrează informația că vechea și actuala stradă Borviz se numea „Şcheii românilor din Sf. Gheorghe”. Din secolul al XIX-lea structura socio-profesională a românilor din Sf. Gheorghe se diversifică și pe lângă iobagi și jeleri, documentele consemnează existența mai multor proprietari de pământ, meseriași, negustori, funcționari, militari, juriști etc. [„Şcheii românilor din Sfântu Gheorghe”] Pe la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, constatând că biserica și școala confesională construite cu aproape un secol în urmă erau „cu totul ruinate”, comunitatea românească ortodoxă din Sfântu Gheorghe (care la recensământul din 1850 reprezenta 25% din totalul populației orașului, respectiv 578 de persoane din 2302 locuitori), a început să fie preocupată de ridicarea unora noi. Astfel, începând din anul 1862, obştea bisericească din „San-Georgiu” s-a adresat în acest sens, „Guvernului Regal al Marelui Principat al Transilvaniei” şi Consistoriului Episcopesc din Sibiu – bazându-se pe sprijinul Sfântului Andrei Șaguna, solicitând un „loc erarial” (proprietatea statului) în zona centrală a oraşului (între clădirile actuale ale Bibliotecii Judeţene „Bod Péter”, Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni şi ale Liceului „Kós Károly”). În referatul său, protopopul Ioan Moga din Vâlcele constată entuziasmat şi încrezător că locul erarial cerut „e foarte bun şi corespunsetoriu scopului nostru, e în piaţa Szent Gyorgiului în rend oblu cu cassele Pretoriale, în loc ridicat, desfetat, cu vază şi destul de mare pentru zidirea bisericei, schoalei şi a casei parochiale”. Dar după mai multe intervenţii deşarte şi ani de aşteptare, aproape revoltaţi, credincioşii români din Sfântu Gheorghe hotărăsc reclădirea celor două edificii – biserica şi şcoala – pe vechiul amplasament.   În anul 1870 Arhiepiscopia Ortodoxă a Sibiului a emis o Circulară pentru rezidirea bisericii vechi din deal, redactată din îndemnul Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie, și de peste Carpați, pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe, document în care se spune: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critece au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci, Iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericei şi naţiunei noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraților care doresc înaintarea bisericii şi şcoalei, dar le lipsesc mijloacele”. Ctitori ai bisericii reclădite au fost: preotul Alexe (Alecsiu) Popoviciu (al cărui mormânt poate fi văzut chiar lângă biserică), judele urbarial Alexe Oniţiu şi Mihail Bărbieru.  Sfințirea bisericii s-a făcut de către Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, în anul 1872, cu un an înaintea de trecerea sa la cele veșnice, printr-o liturghie arhierească impresionantă, la care au participat credincioși români din parohiile învecinate și oficialitățile publice locale. [Statuia lui A. Șaguna cu Prima Școală Românească din Sf. Gheorghe, în fundal.] Andrei Șaguna a fost primul mitropolit ortodox al Ardealului și cel mai important apărător al drepturilor românilor ortodocși din Marele Principat al Transilvaniei. De aceea, deloc întâmplător, „pe deal”, chiar lângă biserică, în 1995 a fost ridicată prima statuie din țară a acestuia, operă a sculptorului Paul Vasilescu, după ce cu doi ani mai devreme locul fusese binecuvântat de Mitropolitul Antonie Plămădeală, ocazie cu care s-a lansat și un prim apel la sanctificarea mitropolitului Andrei  Şaguna – care s-a și întâmplat în 2011, după o decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Lângă statuia Sf. Andrei Șaguna se mai află un obiectiv foarte important - clădirea primei școli confesionale românești din oraș, atestată documentar la 1799, ceea ce face ca acest loc să fie un veritabil „triunghi spiritual”, un perimetru deosebit de important în istoria românismului din Transilvania. [Prima școală românească și prima biserică ortodoxă din oraș.] Documentele sfântului locaș păstrează, la loc de cinste, numele epitropilor, consilierilor, cântăreților, ctitorilor și binefăcătorilor iar din acestea reiese că în decursul celor peste 230 de ani de existență atestată documentar, la Biserica ortodoxă veche din Sfântu Gheorghe au avut loc trei reparații capitale, realizate cu fonduri obținute „prin colecte” publice, de la credincioșii români, din toate provinciile istorice românești, colecte purtând girul Arhiepiscopiei Sibiului, iar după 1918 și cu sprijinul statului român. După fiecare reparație capitală, biserica a fost sfințită de marii mitropoliți ai Ardealului: Sfântul Andrei Șaguna (1872), Nicolae Bălan (1923) și Antonie Plămădeală (1993). [Un oraș, două comunități, două biserici: în depărtare se poate vedea turnul bisericii-cetate reformate.] Pentru a pune în context istoricul bisericii, poate că e bine să știi că „în decursul ultimelor două secole comunitatea românească din Sfântu Gheorghe a cunoscut două perioade favorabile afirmării sale identitare: perioada interbelică (1919-1940) și apoi anii care au urmat înființării județului Covasna până la evenimentele din Decembrie 1989 (1968-1989).  Dar în aceeași perioadă, românii din Sfântu Gheorghe au trecut și prin patru mari încercări – în anii 1848, 1916, 1940 și 1990 – din care, în primele trei, comunitatea românească locală a fost aproape în întregime desființată, renăscând de fiecare dată, precum Pasărea Phoenix. Despre dramatismul celor trei momente lăsăm documentele să vorbească: 1. În timpul revoluţiei din 1848, preotul-învățător Ioan Popovici, lider al populaţiei româneşti din oraş a fost omorât „în condiţii neelucidate. În octombrie 1848 întreaga obşte a credincioşilor ortodocşi români din Sfântu Gheorghe a fost adunată în piaţa centrală a oraşului „şi acolo i-au constrâns a trece la una din confesiunile maghiare”. 2. În toamna anului 1916, după retragerea Armatei române din Ardeal, preotul Iosif Popovici a fost înlănţuit, ca un tâlhar, schingiuit în temniţele ungureşti 2 ani de zile, apoi au profanat în modul cel mai josnic biserica, prefăcând-o în grajd. Ameninţaţi cu închisori şi internări, de cari mulţi au avut parte, brutalizaţi în mod neomenesc, au fost constrânşi la renegarea religiunei lor şi a trece la alte confesiuni. 3. Diktatul de la Viena, al durerilor româneşti, pune zăgaz avântului şi operei de refacere a vieţii bisericeşti din localitate ca şi din regiune. Şicanele celor ce urau Biserica şi Neamul îl fac pe părintele Gheorghe Grovu, să-şi ia desaga pribegiei şi să plece în Braşov. Tensiunile administraţiei fac, pe cei rămași în oraș, să-şi părăsească legea ortodoxă. Serviciul de stare civilă a Primăriei Sfântu Gheorghe nu poate prididi cu cererile de trecere şi părăsire a credinţei ortodoxe. Prozelitismul este în floare. Se vânează suflete şi conştiinţe. (Bătălia a fost câştigată de reformaţi).  Despre plecarea miilor de români, după decembrie 1989, în prima etapă din cauza intoleranței și exclusivismului, iar apoi, în urma falimentului marilor întreprinderi industriale, cel mai convingător vorbesc rezultatele recensămintelor populației, care indică o scădere dramatică a numărului românilor din oraș.”  sursa: Dr. Ioan Lăcătușu, articol publicat în Covasna Media, 2020.

Dacă ajungi în Sfântu Gheorghe și nu știi de unde să începi descoperirea municipiului de reședință și chiar a întregului județ Covasna, un prim pas bun e să intri la Centrul de Informare Turistică din Piața Libertății, aflat chiar în inima orașului, lângă cele mai importante puncte de interes ale lui.​ Vei pleca apoi la drum înarmat cu hărți turistice și gastronomice pentru tot județul Covasna, plus pliante și broșuri dedicate orașului Sfântu Gheorghe și stațiunii Covasna – toate gratuite, doar întinzi mâna și le iei. Le găsești în română, maghiară și engleză, pe unele chiar și în germană, ca să poți explora zona mai ușor, indiferent din ce colțuri ale lumii ai ajuns aici. [Parte din oferta de materiale tipărite...] Dar nu e doar un loc de unde iei pliante și pleci: le spui (în română, maghiară sau engleză) celor din staff (noi am găsit-o de serviciu pe Ildikó) pe scurt ce îți place – natură, muzee, băi și ape minerale, gastronomie – iar ei îți construiesc pe loc un mic program, cu rute prin Sfântu Gheorghe și prin tot județul. Ți se recomandă ce să vezi, în ce ordine, unde merită să te oprești și, foarte important, ți se spune și „să suni înainte”, ca să nu bați drumul degeaba la un restaurant sau o atracție și să le găsești închise pentru vreun eveniment privat.  Dacă vrei să ții pasul cu ce se întâmplă în oraș, afli rapid de la ei și ce evenimente prinzi pe perioada șederii: au calendar lunar de evenimente și știu cel mai bine programul de la teatru, cinema sau alte manifestări, chiar dacă nu există materiale tipărite pentru toate. Iar dacă vrei să pleci mai departe prin județ, te ajută și cu partea practică: cum ajungi unde ți-ai propus, cu ce tren, autobuz sau pe ce drum e mai bine să mergi – informații extrem de valoroase într-o zonă cu o infrastructură încă în curs de dezvoltare. Poți continua apoi documentarea și online, pe site-ul lor, unde găsești detalii suplimentare despre evenimente și atracții –  în cele trei limbi menționate mai sus. [...și din cea de suveniruri.] Pe lângă informații, sunt disponibile și câteva suveniruri simpatice – magneți, sacoșe Visit Covasna, cărți și ilustrate poștale – numai bune de luat acasă sau de trimis celor rămași acolo. ​ Pe scurt, dacă vrei ca lista ta de locuri „de văzut/de făcut” în județul Covasna să se lungească și să devină mai interesantă decât ce aveai notat de acasă, merită ca prima oprire în Sfântu Gheorghe să fie la Centrul de Informare Turistică și la simpaticii oameni de la Visit Covasna care lucrează aici. Îi poți suna chiar și în afara programului afișat, la numărul din această pagină, dacă ai nevoie de informație urgentă pe care nu o găsești pe website-ul lor.

Muzeul Cinegetic al Ţinutului Secuiesc este numele sub care funcţionează o foarte interesantă colecţie cinegetică expusă în Casa Bene - o frumoasă clădire monument istoric din inima oraşului Sfântu Gheorghe construită în stil secession în anul 1914 şi renovată în 2013 - an în care, ca recunoaştere a valorii şi importanţei ei, colecţia a intrat sub protecţia C.I.C. (Consiliul International al Vânătorii și Conservării Vânatului). [Casa Bene, clădire monument istoric sec, 20.] Cu o bogată zestre cinegetică, fostul Ţinut Secuiesc (din care făcea parte şi actualul judeţ Covasna) are o îndelungată tradiţie în domeniu şi de-a lungul timpului a dat mulţi vânători celebri care au recoltat trofee record mondial, atât pe aceste meleaguri cât şi în ţări exotice. Mare parte dintre acestea au fost donate sau achiziţionate de la proprietari şi de la moştenitorii lor iar baza colecţiei o constituie trofeele şi obiectele donate de Sárkány Árpád - unul dintre cei mai activi şi cunoscuţi vânători din zonă, fiu al unui alt mare vânător şi organizator de fonduri cinegetice în Covasna şi Harghita.  Expoziţia este organizată pe trei secţiuni: o sală numită „Curbura Carpaţilor”, sala „Africa” iar la subsol o zonă dedicată preponderent copiilor despre care vom povesti mai târziu.  Încă de la intrare îţi va atrage atenţia un cap de elefant, o replică a unui trofeu recoltat în anul 1972 în Botswana, în Delta Okavango (se pare, unul dintre ultimele exemplare vânate înainte de interzicerea vânătorii acestei specii); elefantul era uriaş (peste 9 tone, mult peste media de 6 tone), iar trofeul este atât de mare încât singurul loc unde putea fi expus este holul clădirii, „coleg” cu un trofeu de bizon american şi două trofee de urs de Kamceatka, la fel de impresionante şi ele! [Uriaşii expoziţiei.] În prima sală vei afla foarte multe informaţii despre fauna bogată ce populează Munţii Carpaţi - expusă într-o dioramă cuprinzătoare; dacă eşti curios îţi poţi testa şi cunoştinţele în „graiul animalelor” cu ajutorul unei bogate colecţii audio de înregistrări. Ghizii îţi vor explica care sunt tipurile de trofee recoltate în funcţie de specie şi vei începe să înţelegi rolul important pe care îl au vânătorii, de selecţie şi eliminare a exemplarelor bolnave sau "defecte" din punct de vedere genetic - este expusă şi o colecţie de trofee de selecţie de căprior. Interesant. [Craniu de urs brun, record mondial de mărime.] Dar de-a dreptul impresionante sunt cele trei trofee expuse aici: o blană imensă, un trofeu de urs brun loc 5 mondial, vânat în 1981, în Cormoş, de nimeni altul decât ... Nicolae Ceauşescu; un craniu de urs brun, record mondial, recoltat la Vărşag (zona Zetea-Harghita) în anul 2015 (de fapt este o replică, craniul original fiind expus la Asociaţia Vânătorilor Zetea - cu ocazia asta am aflat şi că atunci când este vânat un trofeu de asemenea importanţă el intră în tezaurul ţării unde a fost recoltat iar vânătorul primeşte o replică); şi, nu în ultimul rând, un magnific trofeu de cerb comun, original (împrumutat de la proprietarul Romsilva), recoltat tot în zona Covasna-Harghita, aşa cum sunt de altfel toate trofeele expuse în această secţiune. [Trofeu cerb comun campion mondial. 🤩] Tot aici mai poţi vedea o colecţie interesantă de obiecte de uz vânătoresc (unele vechi de peste o sută de ani) iar în ultima sală (a Vânătorului) sunt prezentate obiecte care au aparţinut lui Sárkány Árpád Senior (1932-2004) - unul din exponenţii de seamă ai vânătorilor din România, care şi-a dedicat mare parte din viaţă protejării şi dezvoltării fondului de vânătoare din acest ţinut. El a şi organizat în zonă partide de vânătoare, nu numai pentru fostul dictator Nicolae Ceauşescu (client „fidel”😀) şi protipendada comunistă ci şi pentru celebrităţi din toată lumea: îi vei recunoaşte în fotografiile expuse pe pereţi!  [Obiecte din colecţia Sárkány Árpád Senior.] Coborând la subsol pe lângă un alt trofeu impresionant de urs punctaj („oferit” tot lui Ceauşescu în zona Borsec-Harghita), vei ajunge într-o zonă dedicată preponderent copiilor: o reconstituire în mărime naturală a unui bârlog de urs; un mic colţ unde sunt expuse câteva animale care pot fi mângâiate (nu pe perioada măsurilor anti-covid); o sală unde poţi face „cunoştinţă” cu celebrităţi care au în comun pasiunea pentru vânătoare. [Bârlog de urs în mărime naturală.] ...dar atracţia principală a copiilor mici şi mari este o sală de vânătoare virtuală, unde poţi împuşca în voie tot ce mişcă pe un ecran; sunt disponibile vreo 9 terenuri de vânătoare diferite, un joc de 2-3 minute costă 3 lei (sau 10 lei pentru 5 jocuri) - am încercat şi noi, şi ne-am distrat tare bine aici! 😍 [Mergi la o vânătoare? 😀] Urcând înapoi la etaj, te aşteaptă o colecţie foarte mare de trofee recoltate pe continentul negru dar şi câteva sculpturi originare, pe noi ne-a impresionat cea realizată într-o singură bucată de abanos! Diorama cu animale din Africa este şi ea bine realizată, având în prim-plan două leoaice în timpul unui atac - trebuie să spunem că în puţine locuri am mai văzut opere de taxidermie (împăiere de animale) atât de bine realizate ca aici! Majoritatea trofeelor expuse în sala Africa sunt medaliate, multe dintre ele fiind prezentate la Expoziţia Mondială de Vânătoare de la Budapesta din 1971. Ne-am bucurat să aflăm că la mai bine de 50 de ani de atunci, Expoziţia Cinegetică din Sfântu Gheorghe a reprezentat din nou România la Expoziţia Mondială din 2021, organizată  tot la Budapesta şi unde au participat peste 150 ţări; dl. Demeter Janos, directorul de aici, s-a ocupat de organizarea pavilionului Curbura Carpaţilor în cadrul Expoziţiei Mondiale; astfel, la standul României (de peste 600 mp), vedete au fost valoroasele trofee de urs brun din colecţia pe care o poți vedea și aici! [Leoaice în atac!] Tot în sala Africa vei afla povestea crocodilului de Nil mâncător de oameni, vânat în Mozambic de un vânător din Ucraina; domnul Sárkány Árpád a participat şi el la acea vânătoare şi a cumpărat pielea crocodilului care, după o preparare laborioasă la Madrid ce a durat vreo 4 ani, a fost expusă aici în 2015. [Corcodil de Nil mâncător de oameni. 😮] Dacă eşti pasionat de vânătoare, trofee, taxidermie şi de viaţa sălbăticiunilor, o vizită la Expoziţia Cinegetică a Ţinutului Secuiesc te va impresiona. Şi chiar dacă eşti protecţionist convins al faunei, vei înţelege că vânătoarea este una dintre cele mai vechi ocupaţii umane, că este făcută după reguli şi principii stricte (spre deosebire de braconaj) şi că în lipsa ei, animalele sălbatice ajung să aibă de suferit... Foarte instructivă, educativă chiar activitatea oamenilor de aici, care se implică şi în organizarea de şcoli de vară în natură, echitaţie, expoziţii şi concursuri foto tematice. 👍 Biletul de intrare costă 15 lei, respectiv 10 lei pentru copii, pensionari şi studenţi.  Pont: persoanele cu dizabilităţi pot folosi pentru debarcarea din maşină parcarea improvizată din lateralul clădirii expoziţiei. 

Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe este unul dintre acele locuri în care merită să încetinești ritmul și să lași vizita să se desfășoare în tihnă. Nu veni pe fugă — rezervă-ți măcar două ore (noi am stat aproape 4 😊) pentru a descoperi atât expozițiile din interior, cât și spațiul exterior, amenajat ca un mic parc dendrologic, cu foarte multe exponate, inclusiv cu o casă de sec. XVIII strămutată aici. Totul e foarte bine organizat, cu QR-coduri care trimit la explicații și povești detaliate, în română, maghiară și engleză, plus multe „jocuri” care fac deliciul copiilor mari și mici: ecrane interactive, proiecții de filme, căști audio, ochelari VR și realitate augmentată care te face să trăiești istoria! [Intrarea în curtea muzeului.] Încă din stradă, clădirea atrage atenția. Gândită încă de la început ca sediu al Muzeului și proiectată în 1911 de arhitectul Kós Károly, una dintre figurile importante ale arhitecturii transilvănene de început de secol XX, construcția combină armonios elemente inspirate din arhitectura medievală ardeleană cu motive tradiționale secuiești. Materialele - fier, țiglă, marmură, piatră, lemn – sunt în mare parte locale, aduse de pe dealul Őrkő de la marginea orașului sau de prin pădurile de la Bodoc şi Lăzarea. Gardul curții de acces și cele două turnuri, unul deasupra porții și unul deasupra intrării principale, sunt acoperite de ţigle smălțuite tip Zsolnay - aduse din Kunszentmárton, Ungaria - acestea fiind cam singurele elemente care nu au fost realizate aici, de meșteri din ținutul secuiesc. Arhitectul a urmărit personal etapele construcției până la inaugurarea din 1913, însă forma finală a ansamblului a fost definitivată abia în 1978, când aripa nordică a primit aspectul actual. Restaurarea recentă, încheiată în 2023, a modernizat spațiile expoziționale și infrastructura muzeală, păstrând caracterul istoric al clădirii. [Detaliu artă fierărie locală, mânerul ușii de la intrarea principală.] Povestea muzeului începe însă cu mult înaintea clădirii. Instituția își are originea în colecția privată a Emíliei Cserey Jánosné Zathureczky, a cărei statuie poate fi văzută în curtea exterioară.  Cunoscută ca Emília Cserey, cea considerată a fi întemeietoarea muzeului s-a născut într-o familie venită din Ungaria de Sus (Slovacia de astăzi) și stabilită în Transilvania în 1817. Tatăl era administrator al mai multor domenii ce aparțineau familiilor nobile din zonă, printre care și cel al familiei Daniel din Tălișoara, Emília fiind botezată la 21 noiembrie 1824, chiar la Tălișoara. După căsătorie s-a stabilit la Imeni, unde a început să adune în conacul familiei tot felul de obiecte descoperite în periplurile sale prin Ardeal, într-o colecție privată a cărei primă expoziție a avut loc în 1875. Colecția a crescut rapid iar după ce a fost donată națiunii secuiești și declarată proprietate obştească în anul 1879, a fost mutată la Sfântu Gheorghe, fiind găzduită până în anul 1892 într-una din clădirile Colegiului Székely Mikó, la etajul aşa-numitei case Béld. Muzeul a devenit rapid un reper cultural regional, după participarea la Expoziția Universală de la Paris din 1900 începând să fie apreciat în cercurile științifice europene. În 1913 muzeul se mută în noul lui sediu iar după Unirea de la 1918, datorită statutului său juridic specific (instituţie autonomă), Muzeul rămâne în continuare în proprietatea Secuimii, bucurându-se de o recunoaștere din ce în ce mai mare. În perioada interbelică, Muzeul este privit ca un exemplu de înalt profesionalism şi este vizitat, la ordinul regelui Ferdinand, de savanţi ca Grigore Antipa şi de personalităţi ca viitorul premier al României, generalul Constantin Sănătescu. A fost singurul muzeu din provincie care a reprezentat România la Expoziţia etnografică de la Geneva (1925). Dar istoria sa include și momente dramatice: în 1945, o foarte mare parte din patrimoniul evacuat (peste 30.000 de piese, peste 80% din colecție) din calea războiului este distrus într-un bombardament executat de trupele sovietice la Zalaegerszeg, Ungaria... [La parter suntem întâmpinați de Emília Cserey și Prinţul Csaba.] Vizitarea muzeului începe la parter, unde sunt amenajate principalele expoziții. Înainte de toate, pentru a-ți face o idee despre originile secuilor și despre ținutul secuiesc, citește panourile care încadrează spectaculosul vitraliu de deasupra scărilor. Numit „Prinţul Csaba pe Calea înstelată”, vitraliul îl reprezintă pe primul conducător al secuilor; proiectat în anul 1933 de contele-scriitor maghiar Miklós Bánffy, din lipsa banilor a putut fi realizat abia în 2012 de András Makkai, un sculptor clujean. Expoziția Repere reunește obiecte reprezentative din colecția muzeului, adunate în peste 150 de ani de existență. Aici vei vedea artefacte arheologice, documente vechi, obiecte de patrimoniu, picturi și piese etnografice. Printre ele se numără primul registru al vizitatorilor muzeului din conacul de la Imeni (care începe cu data de 20 iunie 1875), un coif de dragon (soldat din cavaleria imperială austriacă), lădița inscripționată MÁV (Căile Ferate Maghiare de Stat) în care Muzeul din Göcsej (Ungaria) a returnat aproximativ 40 de obiecte recuperate după bombardarea din timpul războiului, o lingură de lut pictată descoperită în situl ancestral de la Ariușd (sec. V-IV î.Hr.), tabloul „Femeie în rochie albastră” pictat în 1840 de Miklós Barabás, unul dintre cei mai importanți exponenți ai picturii Biedermeier maghiare care, născut la Mărcușa, și-a petrecut o mare parte din copilărie la Dalnic. O sală din expoziție este dedicată restaurării recente a clădirii, iar alta găzduiește Altarul de la Zăbala, un triptic renascentist târziu din secolul XVII. Cei dornici să afle mai multe au la dispoziție, proiecții, tablete interactive și QR-codurile plasate lângă fiecare obiect expus. 👍 [Sala dedicată istoriei construcției muzeului.] Dacă Reperele ți s-au părut interesante, să știi că de-abia ți-ai făcut încălzirea 😊 pentru că, în zona din partea stângă a parterului poți face cunoștință cu Geniile din spatele eroilor – o expoziție dedicată felului în care secuii din cele Trei Scaune (târgurile Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc și Covasna, precum și împrejurimile lor) și-au organizat trupele și au creat unul dintre cele mai mari centre industriale militare din regiune. Folosind aproape exclusiv resurse locale au încercat să reziste represaliilor trupelor ruso-austriece după participarea la Revoluția și războiul de independență din 1848-1849, unul dintre evenimentele definitorii din istoria maghiarilor. [Animație cu reconstituirea bătăliei de la Chichiș, Covasna (2 iulie 1849).] Pe lângă foarte multe informații interesante și obiecte originale (printre care și singurul tun din perioada pașoptistă păstrat în România), expoziția are și câteva elemente interactive: un ecran unde poți vedea cum ți-ar sta în uniformă de husar – și dacă îți place, poți salva poza ca suvenir 😊; ochelari VR cu care te poți antrena la trasul cu rachete incendiare; activități digitale și instalații care explică modul în care erau fabricate armele sau echipamentul militar, modul de dispunere pe teren a trupelor. Tot aici te poți juca încercând să echipezi și să pregătești pentru luptă un soldat din acele timpuri; sau poți să vezi cât de bun ai fi fost să găurești un tun – da, și noi ne-am mirat să aflăm că țevile tunurilor se făceau prin găurirea unei piese din bronz turnate masiv... [Ecranul unde te poți „poza” în uniformă de husar și intrarea în sala dedicată conducătorilor revoluției pașoptiste.] La etaj, expoziția Dna Cserey – 200 spune povestea fondatoarei muzeului și contextul social și cultural în care a apărut instituția. Pe lângă obiectele care au aparținut sau au legătură cu Emília Cserey, în această sală poate fi văzut, de foarte aproape, un întreg tavan casetat, adus de la biserica reformată din satul Brateș; format din 127 de casete pictate, fiecare diferită, datează din sec. XVIII. [Sala expoziției Dna Cserey – 200.] Celelalte săli de la etajul 1 găzduiesc expoziția temporară Secuii – Trăsături moștenite, care prezintă identitatea culturală a secuilor prin obiecte de uz casnic, costume populare, mobilier pictat, unelte și materiale multimedia. Poți asculta muzică populară din diferite zone ale Ținutului Secuiesc, poți explora detaliile portului tradițional sau poți afla despre meșteșuguri și viața de zi cu zi din comunitățile secuiești. Poți afla, în sfârșit, chiar și rețeta secretă a vestitului chimion secuiesc. ☺️ [Viziuni ale unei lumi pe cale de dispariție...] La fel ca și în celelalte expoziții, și aici e vorba nu doar despre obiecte ci și despre oamenii care și-au făcut datoria cu responsabilitate pentru comunitatea lor indiferent de locul ocupat pe scara socială, fie că modelau oale de lut, construiau porți și stâlpi secuiești, reconstruiau orașe întregi mistuite de foc, tipăreau abecedare sau... creșteau copiii celui care urma să devină președintele comunist al României. [Povestea doicii secuiene a copiilor lui Ceaușescu.] După vizitarea clădirii, merită să petreci timp și în curtea muzeului, unde există și un mic ansamblu de artă tradițională secuiască în lemn, format dintr-o poartă secuiască datată 1761 și o casă construită în 1767 în satul Potiond, comuna Ciucsângiorgiu din jud. Harghita, strămutată aici în anul 1937. Cunoscută sub numele Casa din Ciuc (după proveniență) sau Casa lui Csiszér (după numele ultimului proprietar), este de neratat dacă vrei să-ți faci o idee despre cum trăia pe vremea Mariei Tereza o familie de secui din clasa mijlocie. Vizitarea casei este inclusă în biletul de intrare, nu trebuie decât să soliciți la casa de bilete să meargă cineva să o deschidă și să te însoțească pe durata vizitei. [Ansamblul Casa Ciuc.] După ce treci prin tinda parţial închisă cu scânduri traforate, intri în camera de locuit. Aici își ducea traiul de zi cu zi întreaga familie, aici dormeau și aici mâncau ce găteau la vatra liberă – conceptul de cameră de zi cu bucătărie deschisă e mult mai vechi decât credeam 😊. Pe bârnele tavanului pot fi observate încrustate câteva elemente tradiționale (soare, stea) iar pe unele dintre ele încă se poate vedea anul construirii și alte câteva informații prin care s-au transmis posterității nu doar numele primilor proprietari ci și ocupația capului familiei – soldat de cavalerie.  Cavaleria era un corp de elită al armatei de graniță secuiești, rezervat doar celor înstăriți, care își permiteau să aibă cai și un echipament de luptă superior; în schimb,  obligația de a se prezenta la oaste în caz de război venea la pachet cu niște privilegii și scutiri de taxe care îi ajutau să-și mențină statutul.  [Detalii bârne originale.] Alăturat camerei de zi se află o cameră cu rol de cămară, prin care se trece către camera „curată” sau „frumoasă”, care era folosită doar în zilele de sărbătoare și unde erau primiți cei veniți în ospeție. Mare grijă la cap când treci dintr-o cameră în alta 😊 în acele vremuri ușile erau așa, ca de pitici. Nu doar din cauză că oamenii erau mai scunzi neavând parte de atâta belșug de hrană ca în zilele noastre, ci și din motive practice, de economisire a energiei. Ca să păstreze cât mai bine căldura, care merge sus, către tavan, pragul de sus al ușilor se construia cât mai jos posibil, astfel încât atunci când se deschidea ușa să iasă cât mai puțină căldură din cameră. Ingenios. [În camera „frumoasă”.] Un pic mai sus de casă mai pot fi văzute încă două porți, o cruce, câteva piese litice din epoca romană și colecție impresionantă de stâlpi funerari, unii dintre ei vechi de peste o sută de ani. Cu o origine care se pierde în vechime, înainte de migrațiile strămoșilor din Asia Centrală, stâlpii funerari secuiești sunt monumente de lemn tradiționale care se așezau (și încă se așează) la morminte, sculptate cu motive și simboluri care prezintă biografia decedatului/ei: ocupația, vârsta, câți copii a avut. Lângă cealaltă latură a clădirii muzeului se află un lapidarium ce adăpostește pietre funerare medievale, printre care și cea a unui cavaler. [Muzeu în aer liber. 😍] Vizita este ușor de parcurs datorită organizării moderne, materialelor explicative în mai multe limbi, instalațiilor interactive și facilităților precum liftul. Biletele standard costă 25 lei/adult, cu reduceri și gratuități pentru anumite categorii de vizitatori; există chiar și un bilet pentru familii de 2 adulți + 2-5 copii la 60 lei iar pentru turiștii care vor să viziteze și celelalte muzee din județ, un bilet integrat județean valabil 7 zile (click aici pentru detalii). La casa de bilete  se află și un mic magazin de suveniruri și o garderobă, foarte utilă pentru lăsarea hainelor groase în timpul anotimpului rece. Fotografierea este permisă, iar parcarea publică (fără plată la data documentării noastre) se află chiar pe strada din fața muzeului. [Pentru pasionații de suveniruri.] Pe scurt, Muzeul Național Secuiesc este unul dintre cele mai vechi muzee din România, un loc care spune coerent povestea unei comunități și istoria unei regiuni întregi — de la mituri fondatoare și tradiții locale până la momentele complicate ale istoriei Transilvaniei, unde vei avea ocazia să afli cam tot ce trebuie știi despre secui și locurile lor de viețuire. Dacă îți plac muzeele care combină patrimoniul, arhitectura și tehnologia într-un mod coerent, sunt șanse mari să pleci de aici cu senzația că timpul a trecut mai repede decât te așteptai.

"Parcul din Centru": o să îţi spună orice locuitor al municipiului Sfântu Gheorghe atunci când îl întrebi ce merită să vezi în oraşul lui. Noi l-am văzut vara şi am petrecut ceva timp prin el. 🙂 Amenajarea parcului a început prin anii 1880 pe o parte a amplasamentului pieţii de animale şi de mărfuri a oraşului iar în anul 1933, odată cu desfiinţarea totală a acesteia, a ajuns la suprafaţa pe care o are şi astăzi. Iniţial a purtat numele lui Potsa József (n. 1836- m.1903, fost comite al Comitatului Trei Scaune, implicat activ în dezvoltarea economică, socială şi culturală a regiunii) dar ulterior a fost dedicat Elisabetei (Sissi)  - împărăteasă a Austriei şi regină a Ungariei. Între anii 2006-2010 parcul a trecut printr-o amplă modernizare şi reamenajare peisagistică: s-au amplasat bănci, balustrade şi stâlpi de iluminat noi, s-a realizat un lac artificial cu pod, s-au amenajat o grădină de stâncă şi un loc de joacă pentru copii, au fost amplasate mese de şah... [Podul de peste lac.] Istoria oraşului şi personalităţile acestuia sunt bine reprezentate prin câteva monumente amplasate în parc: unul dedicat honvezilor (nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata pedestră austro-ungară) inaugurat în 1873 cu ocazia comemorării a 25 de ani de la revoluţia anti-austriacă din 1848; o statuie din bronz a contelui Mikó Imre (fost guvernator al Transilvaniei în anul 1849 și între anii 1860-1861) dezvelită în anul 1998; bustul lui Rákóczi Ferenc (n. 1676-d. 1735, principe regent al Ungariei și principe al Transilvaniei); bustul regelui maghiar Szent István ("Sfântul Rege Ştefan") - primul rege creştin al maghiarilor; statuia episcopului romano-catolic Márton Áron (n. 1896-d. 1980); statuia lui Berde Mózsa (lider al revoluţiei de la 1848-1849)... [Monumentul honvezilor.] Am găsit şi un monument dedicat Eroilor Sovietici, pe care încă se mai poate citi o "dedicaţie" pentru cei căzuţi în lupta pentru libertatea şi fericirea poporului român, pentru independenţa patriei, pentru socialism! 😐 ["Glorie eliberatorilor sovietici"] În parc se mai păstrează un pavilion construit în 1925, destinat concertelor de fanfară iar în partea de sud se află un grup de arbori plantaţi în memoria împărătesei Elisabeta.

Având o suprafață de aproximativ 40 de hectare, parcul din cartierul Tractorul este unul dintre cele mai mari parcuri din Brașov. Construit în anii '80 vizavi de platforma industrială a orașului, unde se fabricau celebrele tractoare românești Universal, parcul era locul de plimbare și de dat pe gheață iarna pentru locuitorii catierului muncitoresc ridicat în apropierea uzinelor Tractorul. La începuturi singurele facilități erau niște leagăne, tobogane și o groapă cu nisip unde copiii ridicau castele, într-un un loc de joacă amplasat în spatele grădiniței (care există și în zilele noastre). Atracția principală era un lac artificial care, când îngheța, se transforma într-un patinoar, luat cu asalt de copiii din cartier. În anul 2010, pe locul lacului a fost inaugurat Patinoarul Olimpic, cel mai mare și mai modern din România la acea dată. [Lacul din parcul Tractorul, anii '80...] După ce a trecut prin mai multe faze de extindere, amenajare peisagistică și dotare cu instalații și facilități sportive și de divertisment, Parcul Tractorul a primit în 2012 denumirea de Parcul Sportiv (sau al Sportivilor) și a devenit una dintre atracțiile preferate de locuitorii și vizitatorii celui mai mare și mai modern cartier brașovean, dar și de cei care așteaptă sau schimbă un tren în gara Brașov – între aceasta și parc existând un pasaj subferoviar de aproximativ 50 metri lungime. [...aceeași zonă a parcului, în zilele noastre.] Ce poți face în Parcul Sportiv din Tractorul? Te poți plimba dar mai ales, poți face mult sport: aleargă pe pistele amenajate cu strat de tartan (lungime totală de aprox. 1,5 km), dă-te cu rolele (pe aleile parcului sau pe circuitul din incinta secției Patinaj Viteză a clubului Corona – lângă Patinoar), fitness în cele două zone cu aparatură dedicată, ping-pong, minifotbal și baschet pe terenurile dedicate, „scheme” cu rolele, bicicleta, placa sau trotineta pe rampa de lângă fântâna arteziană, patinaj pe gheață în incinta Patinoarului (în după-amiezile din weekendurile de toamnă-primăvară)... Poți cânta la „instrumente” stradale sau poți juca badminton pe peluze. Sau îți poți duce copiii la joacă în aer liber, în zona amenajată lângă grădiniță. [Panou informativ despre păsările pe care le poți vedea și auzi aici.] Cum ajungi în Parcul Sportiv din Tractorul? Dacă locuiești în zona Tractorul, cel mai bine, pe jos. 😊 Dacă nu, cu mașina, pe care o poți lăsa în unul din numeroasele locuri de parcare de pe strada Turnului sau în parcarea de la intrarea dinspre cartierul Coresi, care deservește și Patinoarul.  Sau cu autobuzul, în funcție de direcția din care vii ai mai multe stații unde poți coborî – în zona bisericii și spitalului Tractorul, respectiv, lângă Lidl Tractorul. De la acestea ai de mers două-trei sute de metri până la parc. [Parcarea de lângă Patinoar.] În zilele aglomerate se simte nevoia amplasării mai multor toalete ecologice. În sezonul cald sunt prezenți câțiva comercianți de gustări, înghețată și băuturi răcoritoare. Altfel, poți merge pe Aleea Aviatorilor care duce spre Coresi Shopping Resort, vei găsi (și) acolo cafenele, pizzerii, bistrouri și mici magazine unde-ți poți potoli aproape orice poftă! În concluzie, poate că nu este cel mai curat și mai bine întreținut parc din Brașov dar cu siguranță este cel în care poți face cele mai multe activități în aer liber. Iar dacă locuiești în partea de nord a orașului, și cel mai aproape de tine!