Places

Marea Moschee de la Constanța, denumită inițial Moscheea Regală Carol I, este denumită de credincioșii musulmani „Kral camisi” sau „Geamia Regelui”. Iar asta pentru că, deși finanțarea a fost asigurată de statul român, construcția a fost ridicată la dorința expresă a regelui Carol I, în anul 1909, ca un gest de întoarcere a bunăvoinței fostului sultan al Turciei, după cum relata pe atunci ziarul local „Conservatorul Constanței”: „...în orașul nostru se va începe în curând clădirea unei moschee. În urma iradelei imperiale (n.r..decret imperial) prin care fostul sultan a recunoscut în 1905 naționalitatea română din Turcia, guvernul român a hotărât construcția acelei moschee.” Un alt motiv pentru care regele și-a dorit construcția acestei moschei, după ce, cu câțiva ani înainte se sfințise o altă ctitorie a lui din Constanța (Catedrala Ortodoxă), a fost intenția de a arăta un semn de respect și prețuire comunității musulmane din provincie, care s-a adaptat fără probleme la noua administrație, aducându-și o contribuție importantă la dezvoltarea zonei și în special a Constanței. ┄ Un mic remember istoric: între anii 1877-1878 are loc Războiul Ruso-Turc, în urma căruia România, sub conducerea regelui Carol I, luptând alături de Rusia, își câștigă Independența față de Imperiul Otoman. După război are loc conferința de pace de la Berlin, unde se semnează un tratat prin care România, odată cu Independența, primește Dobrogea, Delta Dunării, Portul Constanța și Insula Șerpilor, cedând în același timp Rusiei trei județe din sudul Basarabiei (Bolgrad, Cahul si Ismail). ┄ Proiectarea moscheii i-a fost încredințată arhitectului Victor Ghe. Ștefănescu care, după ce mai întâi a făcut o vizită de „documentare” la Constantinopol, unde a adunat toate elementele necesare alcătuirii planurilor, s-a decis să „abordeze” stilul arabo-egiptean, al cărui fast decorativ „cadrează atât de bine imaginația caldă și exotică a orientalilor adepți ai lui Mahomed” – după cum relata un alt oficios local al acelor vremuri.  Proiectul rezultat, extrem de ambițios, a fost atribuit pentru a fi pus în operă inginerilor Gogu Constantinescu (soluția tehnică) și Ion Niculcea (antreprenorul care a ridicat efectiv construcția).  Victor Ștefănescu a dezvoltat multe proiecte în zonă, portofoliul lui cuprinzând, reședințe ale oamenilor cu stare ai vremii, clădirea Băilor și Cazinoul din Mamaia, sistematizarea Pieței Ovidiu, uzina de curent a palatului regal de la Balcic. Și s-a bucurat de o apreciere atât de mare din partea regelui Carol I încât acesta l-a menționat în testament, lăsându-i un „ceas cu capace din argint placate cu email roșu și cu cifrul regelui”. [Vedere generală a Pieței Independenței (astăzi Ovidiu) din anul 1911, cu Moscheea Regală Carol I în construcție (colecția Radu Ștefan Cornescu).] G. Constantinescu decide să folosească la construcția minaretului și a cupolei o tehnică inovatoare pentru începutul secolului 20: betonul armat cu structură metalică, Marea Moschee de la Constanța fiind prima clădire din România la a cărei construcție s-a folosit betonul armat. Ca la orice lucru inovator, de-a lungul vremii au fost raportate câteva deficiențe de construcție, care au fost remediate la consolidarea cupolei și minaretului din anii 1957-1959. [Geamia „Sultan Mahmud”, într-o ilustrație din anul 1856 (colecția Radu Ștefan Cornescu)] Construită pe locul unei mai vechi geamii, „Sultan Mahmud”, care fusese ridicată în anii 1822-1825, pe vremea stăpânirii otomane a Dobrogei, Moscheea Regală a fost inaugurată în 31 Mai 1913. Ca să intrăm un pic în atmosfera de atunci, prezentăm câteva pasaje din relatarea ziarului „Universul” din București, prezent la eveniment: „...Regele și Regina sunt întâmpinați de Kadri-Bey, consulul general otoman, care îi conduce până în interiorul geamiei și după ce prezintă Suveranului pe trimisul Sultanului și pe ceilalți demnitari, Suveranii iau loc în partea stângă a moscheei, fiind înconjurați de demnitarii Curței și ai Palatului. M.Sa Regina, conform obiceiului musulman, poartă voal.  ...s’a început oficierea serviciului divin. Predicatorul Ali Sadedin Efendi, împreună cu muezinii Hasan Efendi și Hafus Gemal Efendi au înălțat rugi fierbinți Creatorului, să binecuvinteze și să aibă sub paza sa acest sfânt locaș. O impresie profundă a produs asupra Suveranilor și a asistenței, ruga rostită de numitul predicator în sănătatea M.L. Regelui și Reginei și a familiei Regale și pentru prosperitatea poporului român, la care întreaga asistență turcă, ca o manifestație a sentimentului lor față de dinastie și poporul român, a răspuns prin urări nesfârșite.  După terminarea slujbei religioase, Ex. Sa Mamut Esad Efendi, ministrul Cadastrului și reprezentantul Sultanului, a rostit în limba turcă și franceză: ...Înalta bunăvoință a M. Voastre de a prezida acestă solemnitate constituie o alinare sufletească atât pentru Augustul Meu Suveran, cât și pentru populația musulmană; căci, de unde pretutindeni se dărâmă moschei, aici în țara M. Voastre se ridică noi locașuri sfinte pentru noi. Continuând zice: fericiți sunt turcii care pot trăi sub egida M. Voastre. Sunt interpretul Islamismului și în numele lui depun la picioarele M. Voastre urările cele mai respectuoase ca să trăiți încă mulți ani și fericiți, cu întreaga dinastie, pentru binele și prosperitatea acestei frumoase țări... După aceasta, eșind din curtea moscheei... Suveranii, luându-și rămas bun de la oaspeți, au plecat la Pavilionul Regal din Port spre a lua masa, iar oaspeții turci la Hotelul Carol I. Înainte de a încheea țin să notez (autorul articolului este A.H. Artinoff – n.r.) că cu ocazia inaugurărei acestei moschei, comunitatea musulmană a tăiat mai mulți berbeci cari, după ritul mahomedan, au fost aduși jertfă, iar carnea lor s’a împărțit la populația săracă.” [Carol I și Regina Elisabeta, la inaugurarea Moscheii. (adevărul.ro/arhivă Guner Akmola)] Soclul edificiului este placat cu piatră de Dobrogea cioplită, iar minaretul, în stil maur, are 47 de metri înălțime și 140 de trepte - de neratat urcarea scării în spirală din interior, iar pe baclonul circular de sus vei fi răsplătit cu o panoramă de 360 grade asupra mării, portului comercial, portului turistic, Pieței Ovidiu, zonei vechi a orașului. Atât în vârful minaretului cât și deasupra cupolei tronează câte o semilună, simbolul Islamului. [Vedere din balconul minaretului. 😍] Ușile negre de la intrare sunt din marmură italiană cu ornamente din bronz în dreptul balamalelor, pereții din interiorul moscheii sunt placați cu faianță albastră lucrată manual în tehnica specifică zonei Bursa din Turcia iar în curte sunt cișmelele care încă sunt folosite de comunitatea musulmană (de peste 10.000 de oameni în prezent) pentru abluțiune – actul de purificare fără de care credincioșii nu pot intra în moschee. [Detaliu ornamente bronz uși intrare în moschee.] Elementul central este altarul (mihrab), construit odată cu moscheea și frumos decorat cu stalactice policrome; ca în toate lăcașurile de rugăciune musulmane este orientat către Mecca. Pe marginea nișei altarului sunt inscripționate în arabă cele 99 de atribute ale numelui lui Allah iar în stânga și dreapta lui, pe tablourile octogonale (lehva) sunt caligrafiate numele lui Alah și ale celor mai importanți profeți și apropiați ai săi. Mult mai vechi (după unele surse adus de la o mai veche moschee din Mahmudia, după altele fiind păstrat de la geamia Sultan Mahmud) este amvonul din partea dreaptă (minber), unde se oficiază predica de vineri - un ansamblu din lemn cu decorațiuni superbe, frumos proporționat, deasupra căruia este montată o cupolă din alamă.  În amvonul mic din stânga, în timpul predicii imam-ul recită din Coran. [Amvon, mihrab, minber, lehva.] Probabil cea mai de preț bogăție a acestui superb edificiu este un covor de peste 200 de ani vechime, 126 mp și jumătate de tonă greutate. Superbul covor oriental a fost dăruit de sultanul Abdul Hamid (1876-1909) moscheii de pe insula Ada Kaleh, de unde a fost adus la Constanța în anii '60, după ce mirifica insulă a fost acoperită de apele Dunării ca urmare a construcției barajului Porțile de Fier.  Dimensiunile lui impresionante nu permit expunerea lui integrală, dar chiar și parțial desfăcut îi poți admira roșul (culoarea regalității și divinității) încă destul de intens și motivele orientale. În timpul slujbelor de vineri și al celor două mari sărbători musulmane din timpul anului, covorul este strâns, pentru a fi protejat. [Două dintre comorile Moscheii: faianța originală și covorul de la Ada Kaleh.] Biletul de intrare care include și urcarea în minaret costă 6 lei/adult, respectvi 4 lei/student, elev. Mulțumim Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța pentru ajutorul oferit în documentare. Au fost folosite informații și fotografii din următoarele surse: • „Moscheea Regală Carol I Constanța 1910-2010”, Doina Păuleanu, Virgil Coman

Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe este unul dintre acele locuri în care merită să încetinești ritmul și să lași vizita să se desfășoare în tihnă. Nu veni pe fugă — rezervă-ți măcar două ore (noi am stat aproape 4 😊) pentru a descoperi atât expozițiile din interior, cât și spațiul exterior, amenajat ca un mic parc dendrologic, cu foarte multe exponate, inclusiv cu o casă de sec. XVIII strămutată aici. Totul e foarte bine organizat, cu QR-coduri care trimit la explicații și povești detaliate, în română, maghiară și engleză, plus multe „jocuri” care fac deliciul copiilor mari și mici: ecrane interactive, proiecții de filme, căști audio, ochelari VR și realitate augmentată care te face să trăiești istoria! [Intrarea în curtea muzeului.] Încă din stradă, clădirea atrage atenția. Gândită încă de la început ca sediu al Muzeului și proiectată în 1911 de arhitectul Kós Károly, una dintre figurile importante ale arhitecturii transilvănene de început de secol XX, construcția combină armonios elemente inspirate din arhitectura medievală ardeleană cu motive tradiționale secuiești. Materialele - fier, țiglă, marmură, piatră, lemn – sunt în mare parte locale, aduse de pe dealul Őrkő de la marginea orașului sau de prin pădurile de la Bodoc şi Lăzarea. Gardul curții de acces și cele două turnuri, unul deasupra porții și unul deasupra intrării principale, sunt acoperite de ţigle smălțuite tip Zsolnay - aduse din Kunszentmárton, Ungaria - acestea fiind cam singurele elemente care nu au fost realizate aici, de meșteri din ținutul secuiesc. Arhitectul a urmărit personal etapele construcției până la inaugurarea din 1913, însă forma finală a ansamblului a fost definitivată abia în 1978, când aripa nordică a primit aspectul actual. Restaurarea recentă, încheiată în 2023, a modernizat spațiile expoziționale și infrastructura muzeală, păstrând caracterul istoric al clădirii. [Detaliu artă fierărie locală, mânerul ușii de la intrarea principală.] Povestea muzeului începe însă cu mult înaintea clădirii. Instituția își are originea în colecția privată a Emíliei Cserey Jánosné Zathureczky, a cărei statuie poate fi văzută în curtea exterioară.  Cunoscută ca Emília Cserey, cea considerată a fi întemeietoarea muzeului s-a născut într-o familie venită din Ungaria de Sus (Slovacia de astăzi) și stabilită în Transilvania în 1817. Tatăl era administrator al mai multor domenii ce aparțineau familiilor nobile din zonă, printre care și cel al familiei Daniel din Tălișoara, Emília fiind botezată la 21 noiembrie 1824, chiar la Tălișoara. După căsătorie s-a stabilit la Imeni, unde a început să adune în conacul familiei tot felul de obiecte descoperite în periplurile sale prin Ardeal, într-o colecție privată a cărei primă expoziție a avut loc în 1875. Colecția a crescut rapid iar după ce a fost donată națiunii secuiești și declarată proprietate obştească în anul 1879, a fost mutată la Sfântu Gheorghe, fiind găzduită până în anul 1892 într-una din clădirile Colegiului Székely Mikó, la etajul aşa-numitei case Béld. Muzeul a devenit rapid un reper cultural regional, după participarea la Expoziția Universală de la Paris din 1900 începând să fie apreciat în cercurile științifice europene. În 1913 muzeul se mută în noul lui sediu iar după Unirea de la 1918, datorită statutului său juridic specific (instituţie autonomă), Muzeul rămâne în continuare în proprietatea Secuimii, bucurându-se de o recunoaștere din ce în ce mai mare. În perioada interbelică, Muzeul este privit ca un exemplu de înalt profesionalism şi este vizitat, la ordinul regelui Ferdinand, de savanţi ca Grigore Antipa şi de personalităţi ca viitorul premier al României, generalul Constantin Sănătescu. A fost singurul muzeu din provincie care a reprezentat România la Expoziţia etnografică de la Geneva (1925). Dar istoria sa include și momente dramatice: în 1945, o foarte mare parte din patrimoniul evacuat (peste 30.000 de piese, peste 80% din colecție) din calea războiului este distrus într-un bombardament executat de trupele sovietice la Zalaegerszeg, Ungaria... [La parter suntem întâmpinați de Emília Cserey și Prinţul Csaba.] Vizitarea muzeului începe la parter, unde sunt amenajate principalele expoziții. Înainte de toate, pentru a-ți face o idee despre originile secuilor și despre ținutul secuiesc, citește panourile care încadrează spectaculosul vitraliu de deasupra scărilor. Numit „Prinţul Csaba pe Calea înstelată”, vitraliul îl reprezintă pe primul conducător al secuilor; proiectat în anul 1933 de contele-scriitor maghiar Miklós Bánffy, din lipsa banilor a putut fi realizat abia în 2012 de András Makkai, un sculptor clujean. Expoziția Repere reunește obiecte reprezentative din colecția muzeului, adunate în peste 150 de ani de existență. Aici vei vedea artefacte arheologice, documente vechi, obiecte de patrimoniu, picturi și piese etnografice. Printre ele se numără primul registru al vizitatorilor muzeului din conacul de la Imeni (care începe cu data de 20 iunie 1875), un coif de dragon (soldat din cavaleria imperială austriacă), lădița inscripționată MÁV (Căile Ferate Maghiare de Stat) în care Muzeul din Göcsej (Ungaria) a returnat aproximativ 40 de obiecte recuperate după bombardarea din timpul războiului, o lingură de lut pictată descoperită în situl ancestral de la Ariușd (sec. V-IV î.Hr.), tabloul „Femeie în rochie albastră” pictat în 1840 de Miklós Barabás, unul dintre cei mai importanți exponenți ai picturii Biedermeier maghiare care, născut la Mărcușa, și-a petrecut o mare parte din copilărie la Dalnic. O sală din expoziție este dedicată restaurării recente a clădirii, iar alta găzduiește Altarul de la Zăbala, un triptic renascentist târziu din secolul XVII. Cei dornici să afle mai multe au la dispoziție, proiecții, tablete interactive și QR-codurile plasate lângă fiecare obiect expus. 👍 [Sala dedicată istoriei construcției muzeului.] Dacă Reperele ți s-au părut interesante, să știi că de-abia ți-ai făcut încălzirea 😊 pentru că, în zona din partea stângă a parterului poți face cunoștință cu Geniile din spatele eroilor – o expoziție dedicată felului în care secuii din cele Trei Scaune (târgurile Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc și Covasna, precum și împrejurimile lor) și-au organizat trupele și au creat unul dintre cele mai mari centre industriale militare din regiune. Folosind aproape exclusiv resurse locale au încercat să reziste represaliilor trupelor ruso-austriece după participarea la Revoluția și războiul de independență din 1848-1849, unul dintre evenimentele definitorii din istoria maghiarilor. [Animație cu reconstituirea bătăliei de la Chichiș, Covasna (2 iulie 1849).] Pe lângă foarte multe informații interesante și obiecte originale (printre care și singurul tun din perioada pașoptistă păstrat în România), expoziția are și câteva elemente interactive: un ecran unde poți vedea cum ți-ar sta în uniformă de husar – și dacă îți place, poți salva poza ca suvenir 😊; ochelari VR cu care te poți antrena la trasul cu rachete incendiare; activități digitale și instalații care explică modul în care erau fabricate armele sau echipamentul militar, modul de dispunere pe teren a trupelor. Tot aici te poți juca încercând să echipezi și să pregătești pentru luptă un soldat din acele timpuri; sau poți să vezi cât de bun ai fi fost să găurești un tun – da, și noi ne-am mirat să aflăm că țevile tunurilor se făceau prin găurirea unei piese din bronz turnate masiv... [Ecranul unde te poți „poza” în uniformă de husar și intrarea în sala dedicată conducătorilor revoluției pașoptiste.] La etaj, expoziția Dna Cserey – 200 spune povestea fondatoarei muzeului și contextul social și cultural în care a apărut instituția. Pe lângă obiectele care au aparținut sau au legătură cu Emília Cserey, în această sală poate fi văzut, de foarte aproape, un întreg tavan casetat, adus de la biserica reformată din satul Brateș; format din 127 de casete pictate, fiecare diferită, datează din sec. XVIII. [Sala expoziției Dna Cserey – 200.] Celelalte săli de la etajul 1 găzduiesc expoziția temporară Secuii – Trăsături moștenite, care prezintă identitatea culturală a secuilor prin obiecte de uz casnic, costume populare, mobilier pictat, unelte și materiale multimedia. Poți asculta muzică populară din diferite zone ale Ținutului Secuiesc, poți explora detaliile portului tradițional sau poți afla despre meșteșuguri și viața de zi cu zi din comunitățile secuiești. Poți afla, în sfârșit, chiar și rețeta secretă a vestitului chimion secuiesc. ☺️ [Viziuni ale unei lumi pe cale de dispariție...] La fel ca și în celelalte expoziții, și aici e vorba nu doar despre obiecte ci și despre oamenii care și-au făcut datoria cu responsabilitate pentru comunitatea lor indiferent de locul ocupat pe scara socială, fie că modelau oale de lut, construiau porți și stâlpi secuiești, reconstruiau orașe întregi mistuite de foc, tipăreau abecedare sau... creșteau copiii celui care urma să devină președintele comunist al României. [Povestea doicii secuiene a copiilor lui Ceaușescu.] După vizitarea clădirii, merită să petreci timp și în curtea muzeului, unde există și un mic ansamblu de artă tradițională secuiască în lemn, format dintr-o poartă secuiască datată 1761 și o casă construită în 1767 în satul Potiond, comuna Ciucsângiorgiu din jud. Harghita, strămutată aici în anul 1937. Cunoscută sub numele Casa din Ciuc (după proveniență) sau Casa lui Csiszér (după numele ultimului proprietar), este de neratat dacă vrei să-ți faci o idee despre cum trăia pe vremea Mariei Tereza o familie de secui din clasa mijlocie. Vizitarea casei este inclusă în biletul de intrare, nu trebuie decât să soliciți la casa de bilete să meargă cineva să o deschidă și să te însoțească pe durata vizitei. [Ansamblul Casa Ciuc.] După ce treci prin tinda parţial închisă cu scânduri traforate, intri în camera de locuit. Aici își ducea traiul de zi cu zi întreaga familie, aici dormeau și aici mâncau ce găteau la vatra liberă – conceptul de cameră de zi cu bucătărie deschisă e mult mai vechi decât credeam 😊. Pe bârnele tavanului pot fi observate încrustate câteva elemente tradiționale (soare, stea) iar pe unele dintre ele încă se poate vedea anul construirii și alte câteva informații prin care s-au transmis posterității nu doar numele primilor proprietari ci și ocupația capului familiei – soldat de cavalerie.  Cavaleria era un corp de elită al armatei de graniță secuiești, rezervat doar celor înstăriți, care își permiteau să aibă cai și un echipament de luptă superior; în schimb,  obligația de a se prezenta la oaste în caz de război venea la pachet cu niște privilegii și scutiri de taxe care îi ajutau să-și mențină statutul.  [Detalii bârne originale.] Alăturat camerei de zi se află o cameră cu rol de cămară, prin care se trece către camera „curată” sau „frumoasă”, care era folosită doar în zilele de sărbătoare și unde erau primiți cei veniți în ospeție. Mare grijă la cap când treci dintr-o cameră în alta 😊 în acele vremuri ușile erau așa, ca de pitici. Nu doar din cauză că oamenii erau mai scunzi neavând parte de atâta belșug de hrană ca în zilele noastre, ci și din motive practice, de economisire a energiei. Ca să păstreze cât mai bine căldura, care merge sus, către tavan, pragul de sus al ușilor se construia cât mai jos posibil, astfel încât atunci când se deschidea ușa să iasă cât mai puțină căldură din cameră. Ingenios. [În camera „frumoasă”.] Un pic mai sus de casă mai pot fi văzute încă două porți, o cruce, câteva piese litice din epoca romană și colecție impresionantă de stâlpi funerari, unii dintre ei vechi de peste o sută de ani. Cu o origine care se pierde în vechime, înainte de migrațiile strămoșilor din Asia Centrală, stâlpii funerari secuiești sunt monumente de lemn tradiționale care se așezau (și încă se așează) la morminte, sculptate cu motive și simboluri care prezintă biografia decedatului/ei: ocupația, vârsta, câți copii a avut. Lângă cealaltă latură a clădirii muzeului se află un lapidarium ce adăpostește pietre funerare medievale, printre care și cea a unui cavaler. [Muzeu în aer liber. 😍] Vizita este ușor de parcurs datorită organizării moderne, materialelor explicative în mai multe limbi, instalațiilor interactive și facilităților precum liftul. Biletele standard costă 25 lei/adult, cu reduceri și gratuități pentru anumite categorii de vizitatori; există chiar și un bilet pentru familii de 2 adulți + 2-5 copii la 60 lei iar pentru turiștii care vor să viziteze și celelalte muzee din județ, un bilet integrat județean valabil 7 zile (click aici pentru detalii). La casa de bilete  se află și un mic magazin de suveniruri și o garderobă, foarte utilă pentru lăsarea hainelor groase în timpul anotimpului rece. Fotografierea este permisă, iar parcarea publică (fără plată la data documentării noastre) se află chiar pe strada din fața muzeului. [Pentru pasionații de suveniruri.] Pe scurt, Muzeul Național Secuiesc este unul dintre cele mai vechi muzee din România, un loc care spune coerent povestea unei comunități și istoria unei regiuni întregi — de la mituri fondatoare și tradiții locale până la momentele complicate ale istoriei Transilvaniei, unde vei avea ocazia să afli cam tot ce trebuie știi despre secui și locurile lor de viețuire. Dacă îți plac muzeele care combină patrimoniul, arhitectura și tehnologia într-un mod coerent, sunt șanse mari să pleci de aici cu senzația că timpul a trecut mai repede decât te așteptai.

"Parcul din Centru": o să îţi spună orice locuitor al municipiului Sfântu Gheorghe atunci când îl întrebi ce merită să vezi în oraşul lui. Noi l-am văzut vara şi am petrecut ceva timp prin el. 🙂 Amenajarea parcului a început prin anii 1880 pe o parte a amplasamentului pieţii de animale şi de mărfuri a oraşului iar în anul 1933, odată cu desfiinţarea totală a acesteia, a ajuns la suprafaţa pe care o are şi astăzi. Iniţial a purtat numele lui Potsa József (n. 1836- m.1903, fost comite al Comitatului Trei Scaune, implicat activ în dezvoltarea economică, socială şi culturală a regiunii) dar ulterior a fost dedicat Elisabetei (Sissi)  - împărăteasă a Austriei şi regină a Ungariei. Între anii 2006-2010 parcul a trecut printr-o amplă modernizare şi reamenajare peisagistică: s-au amplasat bănci, balustrade şi stâlpi de iluminat noi, s-a realizat un lac artificial cu pod, s-au amenajat o grădină de stâncă şi un loc de joacă pentru copii, au fost amplasate mese de şah... [Podul de peste lac.] Istoria oraşului şi personalităţile acestuia sunt bine reprezentate prin câteva monumente amplasate în parc: unul dedicat honvezilor (nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata pedestră austro-ungară) inaugurat în 1873 cu ocazia comemorării a 25 de ani de la revoluţia anti-austriacă din 1848; o statuie din bronz a contelui Mikó Imre (fost guvernator al Transilvaniei în anul 1849 și între anii 1860-1861) dezvelită în anul 1998; bustul lui Rákóczi Ferenc (n. 1676-d. 1735, principe regent al Ungariei și principe al Transilvaniei); bustul regelui maghiar Szent István ("Sfântul Rege Ştefan") - primul rege creştin al maghiarilor; statuia episcopului romano-catolic Márton Áron (n. 1896-d. 1980); statuia lui Berde Mózsa (lider al revoluţiei de la 1848-1849)... [Monumentul honvezilor.] Am găsit şi un monument dedicat Eroilor Sovietici, pe care încă se mai poate citi o "dedicaţie" pentru cei căzuţi în lupta pentru libertatea şi fericirea poporului român, pentru independenţa patriei, pentru socialism! 😐 ["Glorie eliberatorilor sovietici"] În parc se mai păstrează un pavilion construit în 1925, destinat concertelor de fanfară iar în partea de sud se află un grup de arbori plantaţi în memoria împărătesei Elisabeta.

Schitul de la Colțul Chiliilor este un important lăcaș de cult din zonă atât datorită poziționării sale unice, în inima Munților Piatra Craiului, cât și a istoriei sale surprinzătoare, fiind cea mai veche așezare creștină încă existentă din zonă.  Scurtă istorie a locului  Călugării care slujesc acum mânăstirea din munți spun că istoria acesteia pornește încă din timpul invaziilor otomane, când creștinii se ascundeau în munți, în secolul al XV-lea cu aproximație. În apropiere de actuala biserică de lemn există o grotă care inițial a servit ca schit pentru pustnici. Grota este spațioasă, împărțită în altar și naos și acoperită cu multe icoane, majoritatea pictate de călugării de la mânăstire sau de localnicii din zonă.   [Grota pustnicilor în zilele noastre.] De-a lungul secolelor pe aici au vieţuit pustnici care au ales să își dedice viața lui Dumnezeu și care au trecut nu o singură dată prin persecuții din cauza politicii necreștine a țării, cel mai recent în perioada comunistă; în timp, schitul a fost incendiat iar călugării alungați de mai multe ori. Totuși, în anul 2001 un monah numit Ioanichie a plecat să redescopere peștera-schit despre care auzise că ar fi undeva prin inima munților. După ce a descoperit grota pustinicilor, părintele Ioanichie a pus bazele mănăstirii care este astăzi ridicată acolo.  Tradiție Deși aflată la o altitudine destul de ridicată, la 1125 m și fără acces auto permis pentru vizitatori, schitul de la Colțul Chiliilor, care poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon și al Sfintei Cuvioase Parascheva, este vizitat în fiecare duminică de un număr mare de creștini care merg la Sfânta Liturghie. Aceștia vin din Zărnești și alte localități învecinate dar și din alte zone ale țării, fie din curiozitate, fie pentru că au auzit de atmosfera aparte de la slujbele din munți. După fiecare slujbă de duminică se pune masa pentru creștinii cu inima curată care au asistat la întreaga liturghie, se binecuvântează bucatele și se sărbătorește sfânta zi de duminică.  Cel mai special moment este însă sărbătoarea Învierii. Indiferent dacă ești un credincios ce respectă dogmele sau eşti o persoană care nu pune foarte mare preț pe spiritualitate, sărbătorirea Învierii lui Iisus Hristos la schit te va mișca. Oamenii din zonă urcă noaptea la lumina lanternelor pe poteca îngustă ce străbate dealurile până la grota în care se ascundeau călugării. Acolo se ține prima parte a slujbei şi acolo este oferită şi lumina sfântă. Cântarea „Hristos a înviat din morți” răsună din grota cea mică și luminoasă în întreg muntele ca o răbufnire de emoții iar la final oamenii coboară din pădure, de la grotă până la biserică, cu lumânări aprinse în mâini, răspândind lumina Învierii în natură. Restul slujbei se ține apoi în biserica de la mânăstire iar în zorii zilei, la finalul slujbei, valuri de credincioși merg spre casele lor cu inimile pline de lumină și iubire. Este cu adevărat o experiență pe care un credincios ar trebui să o trăiască odată în viață! [Slujba de Înviere la Colțul Chiliilor.] Traseu Ca să ajungi la schit sunt mai multe trasee pe care le poți aborda. Există acces auto 4x4 însă acesta nu este permis turiștilor ci doar călugărilor, pentru aprovizionare, așa că dacă vrei să ajungi la mânăstire ar trebui să faci o drumeție. Din Zărnești se pleacă pe drumul către Plaiul Foii. Îți recomandăm să urmezi prima potecă – ea va apărea la aproximativ 100 m după terminarea caselor din Zărnești pe partea stângă a drumului. Vei vedea aici un indicator ce îți spune că pentru a ajunge la mânăstire trebuie să urmezi poteca marcată bandă galbenă. [Porțiune din traseul de acces spre schit.] Durata traseului este de aproximativ 2 ore dus iar ca dificultate această tură este ușoară, fiind accesibilă și copiilor. Ruta este potrivită și bicicliștilor pasionați de mountain bike, marcajul pentru aceștia fiind banda neagră. Este un traseu de ciclism destul de tehnic, nerecomandat începătorilor. De asemenea, poţi urca şi de pe drumul care duce la cabana Plaiul Foii, vei întâlni la un moment dat indicator către Schit; sau urmează indicaţiile de pe harta noastră. Odată ajuns sus, la Schit, în zilele senine natura te va recompensa cu o superbă panoramă asupra Zărneştiului! [View spre Zărneşti.] 🙏 contribuitor Unde Mergem®, Teodora Mathe