Turnuleţul La Chip

Pe dealul Golberich se află unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale Sighișoarei, care oferă o panoramă superbă asupra unei bune părți a orașului și în special, către Cetate. Pentru identificarea corectă a celor mai importante clădiri care pot fi văzute de aici, cu sprijinul mai multor asociații din zonă a fost amplasat un panou informativ. [Panou informativ și vedere către Cetate.] Pentru a ajunge aici ia ca reper strada Izvorului, din care urcă spre deal mai multe cărări de pământ. Pentru că nu sunt foarte multe locuri pe unde să îți lași mașina pe marginea străzii, îți recomandăm să vii pe jos, din zona Cetății vei face o plimbare agreabilă de cam jumătate de oră, sau cu bicicleta – caz în care să fii pregătit pentru o porțiune de urcuș susținut. Un pic mai sus de panoul informativ sunt instalate și câteva bănci din lemn, deci poți lua cu tine și ceva pentru picnic.  Dealul Golberich era cunoscut în perioada medievală de sași sub numele Galtberg, care se pare că ar proveni de la Galtvieh (junincă), ceea ce presupune faptul că în Evul Mediu aici era un loc de păşunat pentru animale, care nu produceau lapte şi care de obicei înnoptau aici. Ulterior, aici se va ridica apoi un cartier distinct al oraşului, aflat lângă una dintre cele mai liniştite zone din oraş preferată mult timp de protipendada oraşului - Lunca Poştii sau Postland. Numele acestui loc este legat în mare parte de activitatea poştei, aici aflându-se una dintre stațiile de poștă (deservite de poștalioane) din Transilvania sec. XVIII unde se făcea transferul pasagerilor, a bagajelor și coletelor poștale transportate. Zona era foarte bogată în iarbă și fân, folosite pentru hrana cailor care trăgeau poștalioanele (trăsuri mari cu spații pentru pasageri, bagaje și colete poștale) iar zona era folosită pentru obținerea de iarbă și fân cu care aceștia erau hrăniți, mai apoi funcţionarii poştei amenajându-şi mici grădini pentru uzul propriu.

Sigur îți amintești de la istorie despre Gheorghe Doja și răscoala pornită de el la 1514 împotriva marilor proprietari unguri de pământ, răscoală care îi și poartă numele (acesta fiind doar unul dintre detaliile pentru care a intrat în memoria colectivă). Dar puțini știu că Gheorghe Doja a fost un secui, născut în Dalnic, județul Covasna iar numele lui „adevărat” era de fapt Dózsa György. [Gheorghe Doja, așa cum îl știm din cărțile de istorie.] S-a născut în 1470 (după alte surse, 1477) la Dalnic, în familia unui mercenar care a primit avere și un mic titlu nobiliar drept răsplată pentru faptele de arme în luptele împotriva turcilor. După ce a avut parte la rândul lui de o educație militară, dornic să urmeze exemplul tatălui, György a îmbrățișat cariera militară de tânăr, înrolându-se în armata maghiară și servind în mai multe garnizoane din Transilvania. Unde până la luptele adevărate de mai târziu, se pare că a reușit să devină cunoscut prin numeroasele dueluri pe care le-a provocat sau la care a fost provocat și pe care le-a câștigat.   Apoi, în 1513, s-a făcut remarcat în campania contra turcilor condusă de voievodul Transilvanei Ioan Zápolya (János Szapolyai) în Serbia, fiind recompensat cu acordarea gradului de căpitan. În timpul campaniei de la Belgrad s-a desfășurat și un episod care a rămas consemnat în analele vremii. Se pare că faimosul Ali Pașa, cel mai puternic luptător al cavaleriei turce, a venit în fața cetății unde erau încartiruite trupele maghiare și a început să îi provoace pe cei dinăuntru „Hei, unguri! Veniți aici, oricine este curajos! Ieșiți din castel, se va decide pe câmp cine este învingător!” Nu a trebuit să li se spună de două ori, un grup mic de oșteni s-a pregătit rapid și, conduși de Székely György Dózsa, au ieșit în galop pe poarta castelului. Cele două echipe aproape s-au ciocnit, dar apoi liderul turc a vorbit: „Nu așa, unguri! Chiar și gâștele sunt curajoase într-o echipă. Lăsați un om curajos să lupte pentru toată lumea. Cine îndrăznește să mă confrunte?” Ungurii au mormăit și au șovăit, secuii al fel, neavând inițial suficient spirit și curaj pentru a rezista puternicului Ali Pașa. Când Pașa a văzut că sunt din ce în ce mai șovăitori și nehotărâți, a spus cuvinte urâte, i-a batjocorit și i-a defăimat, atât pe unguri, cât și pe secui. Și i-a tot certat până când György Dózsa s-a săturat de cuvintele urâte, a sărit în mijloc și a spus: „Ajunge de vorbă, tu turc de această credință! Voi lupta cu tine pentru Isus al meu!”. Conform regulilor de duel ale vremii, au fost numiți arbitri/martori, atât unguri cât și turci, care s-au asigurat ca duelul să se desfășoare într-o manieră ordonată. Când briefing-ul s-a încheiat, călăreții și-au întors caii și au mers într-un pas lejer până la marginea câmpului, așezându-se apoi față în față, iar la semnalul martorilor și-au dat pinteni cailor și au pornit unul către altul. În galop, s-au ciocnit cu un zgomot puternic, sulițele li s-au sfărâmat în bucăți, dar niciunul nu l-a putut arunca pe celălalt din șa. Apoi Dózsa și-a scos sabia, iar Ali Pașa iataganul. Au sărit scântei. Dózsa l-a rănit pe turc. În cele din urmă, pentru a treia oară, a atacat atât de tare încât Ali Pașa a căzut de pe cal, inconștient. În acea clipă, Dózsa a sărit de pe cal și l-a decapitat pe turc dintr-o singură lovitură . A luat cu el toate armele ornamentate, pentru că îi aparțineau ca pradă, apoi a urcat din nou pe cal și a revenit în galop la castel. Cavalerii maghiari și secui au galopat și ei după el. Drept răsplată după această faptă de vitejie, regele Ungariei i-a dăruit lui Dózsa titlul de cavaler, un colier de aur cu o gravură care reprezintă scena duelului și un sat ca domeniu propriu. [Dózsa György, pictură în ulei de Viktor Madarász.] Întors acasă, în Transilvania, a primit apoi însărcinarea de a forma un contingent de oaste pentru a participa la o cruciadă antiotomană anunțată pentru 1514, care însă nu s-a mai întâmplat. Dar mica oaste, în care fuseseră recrutați țărani maghiari, slovaci, sârbi, croați, români și secui ce începuseră deja să fie antrenați ca soldați, sub conducerea lui Dózsa va începe o  răscoală împotriva marii nobilimi din Ungaria și Transilvania, care înăsprise foarte mult condițiile de muncă ale iobagilor și crescuse dările în produse și bani percepute țărănimii libere.   După câteva succese militare, la 15 iulie 1514, după atacul nereușit al oastei țărănești asupra cetății Timișoara unde se refugiase marea nobilime, Ioan Zápolya, fostul său protector a ordonat ca Dózsa György să fie capturat și ucis. Nobilii, profund lezați de răscoală, nu s-au mulțumit cu o simplă execuție ci, la 20 iulie 1514, l-au torturat și executat pe acesta prin așezarea pe un „tron” înroșit în foc. Întreaga operațiune a fost atât de barbară încât este menționată astăzi pe numeroase siteuri dedicate execuțiilor și torturilor înfricoșătoare: Doja (Dózsa) a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc, în mână i s-a pus un sceptru încins, iar pe cap o coroană încinsă, dintr-un fier de plug. Se pare că fratele său a fost obligat să-i bea sângele iar bucăți din trupul sfârtecat de cleştii călăului au fost date pentru a fi mâncate tovarăşilor săi, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, traşi în ţeapă. Pentru descurajarea celor care încă mai luptau (ultimele cete de răsculați, din Țara Bârsei, au fost înfrânte abia un an mai târziu), trupul tăiat apoi în patru i-a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea, iar capul a fost trimis judecătorului-șef al Seghedinului (actualul Szeged din Ungaria), Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja. [Execuția lui György Dózsa, gravură 1650, autor Matthäus Merian.] Martori ai supliciului de la Timișoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăși Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai pe György. Moment de care amintește și azi monumentul ridicat în Piața Maria din oraș, simbol al execuției lui Doja ridicat în locul care va deveni peste secole kilometrul  zero al unei alte revolte de proporții, cea din decembrie 1989.   După ce, în timpul vieţii conaționalii lui l-au descris în cele mai felurite moduri, de la tâlhar și criminal la cavaler și nobil, de la căpetenie de cruciați la rege neîncoronat al țăranilor (de aici se pare că a fost inspirat și „scenariul” oribilei execuții), numele lui Dózsa György a intrat în uitare timp de câteva sute de ani. Până în secolul al XIX-lea, când istoriografia maghiară l-a redescoperit și l-a transformat în erou. Apoi, cultul lui Doja a fost preluat de propaganda comunistă, care a văzut în acesta un exponent al luptei de clasă. Așa a apărut la Dalnic, în anul 1976, un impozant monument, creație a sculptorului Szobotka András, în care Dózsa György e prezentat ca un simbol al luptei împotriva puterii nobile opresive.

Crucea Eroilor din Piatra Craiului este unul dintre monumentele din România dedicate soldaților căzuți în timpul Primului Război Mondial. Se află pe Vf. Piatra Mică, la o altitudine de 1816m, în Parcul Național Piatra Craiului din Zărnești. În vara anului 2004 se începeau lucrările la amplasarea Crucii Eroilor. Cu ajutorul unui elicopter particular, salvamontiștii zărneșteni au transportat materialele de construcție necesare, oamenii și echipamentul pentru spargerea stâncii în locul unde este amplasat postamentul crucii. Care, cu o înălțime de 10 metri și cu o deschidere a brațelor de peste 5 metri, este o variantă mai mică a celei de pe Muntele Caraiman din Bucegi.  [Vedere spre Zărnești 😍] Monumentul trebuie apreciat atât din punct de vedere istoric, cât și spiritual, simbolizând sacrificiul eroilor care și-au pierdut viața în slujba țării și oferind vizitatorilor un prilej de reculegere și respect pentru trecutul eroic al României. În plus, poziția sa peisagistică oferă o priveliște spectaculoasă asupra munților și văilor din jur, făcându-l o atracție turistică deosebită. [Monumentul în prim-plan.] Pentru a ajunge la cruce (denumire a atracției cunoscută mai bine în rândul localnicilor) trebuie să ajungi la Cabana Curmătura și de acolo să urmezi porțiunea de traseu marcată Punct Albastru, spre Vârful Piatra Mică (click aici pentru a vedea articolul dedicat întregului traseu). Nu e un traseu tocmai ușor, vei avea vreo 45 minute - o oră de urcuș în mare parte susținut, de aceea e foarte important să fii pregătit fizic și echipat corespunzător pentru o astfel de drumeție montană. [Vedere în noaptea de Revelion 😍 foto: Lucian Anghel] Noi considerăm că cea mai bună perioadă pentru a vizita Crucea Eroilor este între lunile mai și septembrie, când vremea este mai stabilă și temperaturile sunt mai plăcute pentru drumeții. Însă, traseul e practicabil și în lunile mai reci, așa că tu decizi când vrei să deschizi cărările în Piatra Craiului. 😉 În lunile de vară zilele sunt mai lungi și-ți permit să planifici mai flexibil excursia, dar verifică întotdeauna prognoza meteo înainte de a porni la drum, deoarece condițiile montante pot fi imprevizibile. [În mijlocul naturii.] Cum îți spuneam, e recomandat să ai echipament adecvat drumeției, inclusiv încălțăminte de munte, haine impermeabile, apă și ceva mâncare. Până să ajungi la monument, o să ai parte de zone din traseu solicitante, așa că-ți recomandăm să călătorești alături de prieteni și să fii atent la marcaje. Și nu uita să plătești taxa de acces și să respecți regulile care se aplică în Parcul Național Piatra Craiului. 🤗 Ionut Șmicăl, contributor Unde Mergem® ✍️

Expoziție muzeală privată, Casa Armelor și Hărților adăpostește o colecție impresionantă de hărți, gravuri, desene, litografii, cărți vechi datând din secolele XVI - începutul secolului XX, arme, armuri, port, piese de numismatică de pe întregul glob din preistorie până în contemporaneitate. Inițiativă pornită din pură pasiune pentru istorie, muzeul și-a deschis porțile la 1 septembrie 2022. Are program zilnic și te așteaptă să-l vizitezi în Cetatea Sighișoara, pe strada Zidul Cetății, lângă Turnul Croitorilor. [Turnul Croitorilor şi Casa Armelor.] Colecția de arme cuprinde piese ce datează din secolul III î.e.n., de proveniență greacă, dacică, romană, bizantină, habsburgică, rusească, românească - arme albe și de foc, ofensive, de apărare, de vânătoare. [Sica, celebra sabie scurtă dacică, artefact vechi de peste 2000 ani.] Cele peste 500 de hărți, lucrări de grafică, litografii și gravuri reprezintă regiunile istorice românești, orașe (Iașiul la 1880, Brăila în 1820, Orșova la 1880, Timișoara la 1650), populație și obiceiuri (Paparuda – apărută în Illustrated London News în 1905), zone din România (Cazanele Dunării - 1780, inclusiv fosta insulă Ada-Kaleh - 1738), țările lumii. Printre ele, cea mai veche imagine a Sighișoarei - o gravură din anul 1666. Cu excepția câtorva reproduceri din anumite cărți, toate piesele sunt autentice, de mare valoare. [Dansul Paparudei, ilustraţie publicată în Illustrated London News,1905] Foarte valoros este și patrimoniul de numismatică, documente (pașaport emis pentru Alexandru Ioan Cuza în 1866), acțiuni și titluri de valoare. Monedele și bancnotele sunt expuse cronologic, începând cu cele mai vechi de 2000 de ani. Sunt piese grecești, romane, dacice, bizantine, medievale dar și moderne. [Una dintre fotografiile mai puţin cunoscute ale Domnului Principatelor Unite şi un paşaport pregătit pentru el care se pare că nu a mai apucat să fie folosit.] Colecția de carte veche este una dintre cele mai mari din țară, cuprinzând exemplare din secolul XVI și până în secolul XX – volume princeps, lucrări religioase. Opere aparținând lui Dimitrie Cantemir („Istoria creșterii si descreșterii Imperiului Otoman”, partea I, ediție publicată la Londra în 1734), Johannes Honterus etc. Prezentarea lor oferă o imagine a evoluției tiparului românesc și a limbii române. [Operă a lui Dimitrie Cantemir, publicată în 1734.] Toate exponatele sunt prezentate în ordine cronologică, așa că îți recomandăm să respecți indicatoarele de direcție pentru a te bucura de o experiență complexă și completă. Vechimea casei și modul inspirat în care a fost renovată contribuie de asemenea la atmosfera istorică a expoziției. Iar dacă nu eşti foarte pe fugă şi vremea e bună, zăboveşte un pic şi în curte. Sunt expuse aici câteva obiecte vechi foarte interesante (utilaje, mjloace de transport), între care am remarcat o sanie cu osie independentă, pentru o cârmire mai uşoară 😮 [Un exemplu de ingeniozitate săsească.] Taxa de vizitare este de 25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Breslelor – 30/20 lei. 

Expoziție muzeală privată, Casa Breslelor din Sighișoara găzduiește peste 1000 de piese (autentice, restaurate) – unelte, echipamente, mașinării – care în urmă cu mai bine de 100 de ani făceau parte din patrimoniul breslelor sighișorene.  Breasla era o organizație medievală complexă în care se reuneau meseriași din aceeași specialitate. Meșteșugarii sași din sudul Transilvaniei erau printre cei mai valoroși din sud-estul Europei. Obiectele lucrate de ei ajungeau până la curtea regală de la Buda sau la curțile domnilor din Moldova și Țara Românească. Tot breslele se ocupau în comunitate și de îngrijirea bătrânilor singuri, orfanilor, săracilor, văduvelor dar și de apărarea cetății. În fiecare an căpetenia breslei se schimba, pe model democratic, pentru a nu se crea divergențe. În secolele XV – XVI fruntași ai unor bresle au început să intre în viața politică devenind consilieri, primari, judecători, constituind astfel pătura bogată. Breslele au existat până în anul 1872. Proprietarul muzeului este un mare iubitor de istorie și a dedicat acestui important capitol din trecutul Sighișoarei, chiar dacă nu e sighișorean, un spațiu în care, admirând obiecte și instrumente meșteșugărești vechi de sute de ani, descoperi istoria, modul de organizare și viața sașilor.  Clădirea în care se află expoziția datează de la începutul secolului al XVIII-lea și a aparținut familiei Sander, ai cărei strămoși au fost cei care au înființat în urma cu 160 de ani fabrica de ceramică din Sighișoara. În fosta pivniță a casei a fost amenajat muzeul iar deasupra funcționează astăzi Școala de muzică din Sighișoara. [Amplasare strategică, la intrarea în Cetate.] De la intrarea în Casa Breslelor, ești întâmpinat de muzică medievală (excelentă idee!) care te transpune mai profund în atmosfera perioadei. Cele peste 1000 de piese, cumpărate de prin târguri și de pe la oameni care au fost dispuși să renunțe la ele, sunt toate în stare de funcționare și provin din Sighisoara și din satele din imprejurimi. Au fost rânduite pe meșteșuguri și au reconstituit ateliere de tâmplărie, dogărie, cositorie, fierărie (breasla fierarilor era printre cele mai importante, datorită faptului că se produceau arme), rotărie, croitorie, pielărie, cizmărie, măcelărie.  Iar pentru ca imaginația să fie impulsionată în periplul printre meșteșugurile transilvane, spațiile sunt însuflețite cu sunete specifice activităților desfășurate – vei avea în urechi sunetul ciocanului care bate fierul, foalele, strungul, lamele cuțitelor, țăcănitul mașinii de cusut. [Tehnologia multimedia modernă, în sprijinul celei vechi 😍] Spre deosebire de alte colecții de obiecte vechi care poate pretențios își spun muzeu, colecția de la Casa Breslelor este cu adevărat deosebită. Poți să admiri o ladă de breaslă a dogarilor din anul 1811 (!); o „ladă de tâmplar pentru intervenție rapidă” 🙂 din 1886; butoaie gravate și chiar cel mai vechi butoi din Transilvania, datând din 1734 (!!); o presă pentru fructe din 1856; o cană de protocol făcută de meșterii cositorari din Sighișoara pentru breasla meșterilor lăcătuși din Brașov, care poartă pe capac stema breslei și stema Brașovului; forme de prăjituri; o roată de car de la 1600 (!!!) - cel mai vechi, valoros și impresionant dintre exponate; o ingenioasă „ladă frigorifică” (din 1920) anterioară utilizării curentului electric; strămoșii mașinilor de spălat, călcat, stors (de pe la sfărșitul anilor 1800); costume populare și de ceremonie etc. Toate valoroase din punct de vedere cultural dar și material (atenție la distanță, există senzori de avertizare!), toate dovezi de putere, inteligență, măiestrie, tenacitate, ingeniozitate. [Cel mai vechi obiect expus aici.] Un mic sector al muzeului este dedicat Minervei Sander, fosta proprietară a casei, creatoare de obiecte din ceramică. Turul muzeului se termină într-un mic magazin de suveniruri care vinde obiecte (în special grafică și pictură) lucrate de meșteșugari sighișoreni, câți mai sunt, care au meșteșugul doar ca hobby. Singurul meșteșugar „cu acte” (care face din meșteșugul său un mod de viață) este o femeie pielar, care a preluat (din 2019) de la tatăl ei (recunoscut peste hotare pentru hamurile pe care le făcea, inclusiv pentru marile herghelii din Europa) și duce mai departe meșteșugul pielăriei, producând în prezent, sezonier, genți, poșete, curele. [Şi strămoşii noştri aveau maşini de spălat 😊] Expoziția este organizată ca un circuit, cu intrare și ieșire separate, iar la final poate fi admirată și o casă în miniatură, executată din lut și acoperită cu șindrilă, după modelul caselor românești, mai mici și mai sărăcăcioase, care ocupau pământurile din afara cetății (în interiorul cetății viețuiau doar sași). [Cană din cositor, realizată de meşterii din Sighişoara pentru Breasla Lăcătuşilor din Kronstadt (Braşov).] Casa Breslelor este așezată chiar la principala poartă de acces în Cetatea Sighișoarei, la baza Turnului cu ceas; o găsești foarte ușor. Este deschisă pentru vizitatori zilnic între 10-18 (L-S), respectiv 10-17 (D). Taxa de vizitare este de25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Hărților – 30 lei/20 lei). Ionela sau Rareș se ocupă de primirea vizitatorilor Casei Breslelor iar poveștile și detaliile despre exponate și viața comunităților pe care le poți afla de la ei sunt foarte interesante. 

Sub denumirea Villa Rustica se află în satul Gornea din județul Caraș-Severin, chiar pe marginea DN57, ruinele unei ferme romane. “Județul Caraș-Severin este unul din județele cu cel mai mare număr de situri arheologice din țară. Aproape că nu există sat în care să nu existe măcar un sit. Numai în satul Gornea au fost înregistrate oficial vreo opt astfel de locuri. Prin “oficial” a se înțelege Repertoriul Arheologic Național. Dacă vine vorba însă de punere în valoare și circuit turistic... se schimbă treaba; lucrurile ar putea sta muuult mai bine decât stau...” Iar fosta fermă romană de la Gornea este și ea într-o situație... aproape bună... Denumirea oficială este Situl arheologic de la Gornea - "Căunița de Sus". Ansamblu anonim, locuință civilă. Săpături arheologice importante au avut loc în 1976, în urma lor fiind descoperită așezarea de la Gornea. Clădirea avea formă de navă, asemănătoare unei biserici. Se presupune că ar fi aparținut unei familii înstărite, undeva în secolele IV-V. Descoperirile arheologice făcute în sit pare că au fost foarte valoroase. Tezaurul monetar indică o locuire intensă. Ferma în sine reprezenta un model de viață avansat și bine organizat. S-au descoperit în apropiere inclusiv cuptoare elaborate pentru ars cărămizi iar locuința era prevăzută cu sistem de încălzire în pardoseală (hipocaustum) prin intermediul unor țevi ceramice. A mai fost descoperită și o plăcuță din bronz, inscripționată. Majoritatea acestor elemente se află la muzeul din Reșița. La fața locului nu prea mai este mare lucru. Ceva-ceva a stat în picioare până după Primul Război Mondial; odată cu trecerea la administrația de la București... lucrurile nu au mai fost prea bune... localnicii au avut nevoie de materiale de construcții... Astăzi s-a reconstituit un pic fundația, atât cât să ne putem face o idee vagă despre cum arăta casa și s-a pus un indicator cu denumirea monumentului. În rest... locul e întreținut mai mult de cei care au pensiuni în apropiere, pentru ca turiștii să poată vizita și ei ceva...  De ce este o atracţie #undemergem? Pentru că avem speranţa că acei ce administrează acest loc vor expune aici o simulare la scară a construcţiei, împreună cu nişte informaţii despre felul în care vieţuiau aici strămoşii noştri. Avem istorie, haideţi să o şi vedem!

“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]

Cum adică să treci Dunărea înot ca să ajungi în Occident și de ce să fugi din țara ta ca să fii liber?! Sunt întrebări pe care un puști de 14 ani încă le pune și nu le înțelege pe deplin. În Mehedinți ele au legătură cu Danubia, statuia libertății, care străjuiește lacul de acumulare în dreptul municipiului Orșova.  Da, România are și ea o Statuie a Libertății. A libertății post-comuniste. Se numește Danubia și o poți admira pe șoseaua ce leagă Drobeta Turnu Severin de Timișoara. [Un loc de popas şi de meditaţie.] Pe drumul național, după ce treci de hidrocentrala Porțile de Fier 1, pe partea dinspre fluviu sunt amenajate mai multe zone de popas. Cele mai multe dintre ele sunt neîngrijite și pline de gunoaie, dar sunt adevărate puncte de belvedere pentru că Dunărea este grandioasă în zonă, iar priveliștea este superbă. Aproape de intrarea în Orșova, într-un astfel de loc de picnic, o parcare în fapt, dotată de Compania de drumuri cu câteva mese și scaune, tronează varianta românească a Statuii Libertății. Ca și cea americană, lucrarea reprezintă o femeie, gata să se arunce în apele fluviului. Este din ceramică, are peste 6 metri înălțime și este destul de sexy, ți-ar spune același puști de 14 ani care a aflat despre comunism din povești sau din cărțile de istorie, dar nu prea înțelege cum de înainte de 1989 malul sârbesc al Dunării era scăldat în lumini, în timp ce al nostru era cufundat în beznă sau cum la televizor programul era doar 2 ore. [Statuia românească a Libertăţii.] Așa voluptoasă, măreață, tristă, neîngrijită, neinscripționată, dar totuși botezată, Danubia are legătură cu ”Epoca de aur”, dar ea nu vorbește despre lipsuri, ea este întruchiparea curajului, a dorinței de libertate, a visului de a trăi mai bine. Mii de români au plătit cu viața pe vremea comunismului încercarea de a scăpa de România lui Ceaușescu traversând înot Dunărea. Frontiera de vest este considerată cea mai sângeroasă graniță a Europei pentru că pe aici se ieșea ilegal în Occident. Pe aici au plecat spre toate statele lumii sportivi, artişti, medici, ingineri, dar şi oameni simpli, scârbiţi de regimul comunist. Mulți erau olteni, oameni ai zonei, îmbiați de gustul vegetei sau al ciocolatei Cipiripi, ”orbiți” de becurile de pe malul vecin care, parcă în ciudă, rămâneau  aprinse toată noaptea, încurajați de prieteniile pe care le stabileau cu cuscrii (cum erau alintaţi pe acea vreme iugoslavii) veniți să facă micul trafic în piețele din Severin. Dar frontieriști, căci așa erau numiți, nu erau numai români, erau cehi, bulgari, polonezi, slovaci. Pe timpul verii, în special pentru înotătorii buni, Dunărea nu era o problemă. Îşi puneau hainele în saci de plastic pe care îi legau de brâu cu sfoară şi foloseau camerele anvelopelor de autovehicule, colaci sau veste de salvare. Pe timpul iernii, se povestește că se ungeau cu Revulsin, un vasodilatator puternic, pentru a li se încinge pielea și a face față apei reci. Totul era să nu fii prins de grăniceri. Relatările sunt cutremurătoare și cele mai multe sunt făcute de sârbii din localitățile unde ajungeau sau visau să ajungă curajoșii. [Grăniceri români la Dunăre în anii comunismului.] Danubia veghează asupra lacului de acumulare și se spune că aici au fost prinși sau și-au pierdut viața cei mai mulți frontieriști, pentru că mulți dintre ei se păcăleau crezând că trec Dunărea la sârbi. În fapt străbăteau lacul de acumulare și Golful Cerna și ajungeau pe faleza Orșovei unde erau prinși de grăniceri. Aici la Orșova, pentru noi, românii, Dunărea a fost mai mult decât Zidul Berlinului pentru nemți. S-au stins oameni împuşcati de grăniceri, sfârtecați de elicele bărcilor de grăniceri, loviți cu vâslele ca să nu mai fie ridicați în barcă și considerați scăpări ale vigilenței grănicerilor sau pur și simplu înecati. Considerând că popoarele își personalizează identitatea și prin statui, lor, frontieriștilor, Patrick Mateescu le-a dedicat-o pe Danubia. Sculptorul nu a trecut Dunărea înot, dar tot fraudulos a plecat din țară, deci știe ce a însemnat dorința de libertate și câștigarea ei. Deși în zonă nu este nicio plăcuță pe care să fie consemnat acest lucru, Danubia este un omagiu adus celor care au sfidat moartea, încercând să treacă ilegal într-o altă țară. Ea a fost donată Orșovei în 1996 și în ciuda a ceea ce reprezintă este un monument al nepăsării. Mai tot timpul este înconjurată de gunoaie și mai tot timpul soclul ei este mâzgălit de pasionații de grafitti. Ca o ironie a istoriei într-un an pe ea au scris mare, cu  vopsea neagră, să se vadă de la distanţă:  „Welcome refugees!” Francezul Andre Maurois afirmă, de alfel, că statuile sunt cartea de vizită a istoriei și civilizației și nu este vina civilizatiei dacă s-a întâmplat uneori ca istoria să arunce propria carte de vizită la gunoi. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ana Maria Urziceanu

În satul Siculeni, pe DE 578, există un monument pe lângă care s-ar putea să treci fără să-l observi în viteza mașinii. Ar putea fi totuși interesant de știut că el comemorează masacrul săvârșit de trupele armatei austriece asupra secuilor din regiune – de unde și denumirea: SICULICIDIUM. Construit din bazalt, în anul 1899, monumentul amintește moartea a peste 200 de secui (177 conform autorităților habsburgice). Într-o traducere adaptată la limbajul actual (pentru că în original este într-un stil mai arhaic, al anilor 1700), pe placa de pe monument este următorul text: “<< Siculicidium – „Masacrul de la Siculeni” 7 ianuarie 1764 În memoria celor 200 de martiri secui din Scaunul Ciuc și Trei Scaune, care fiind fără protecție, au fost masacrați în zori la 7 ianuarie 1764 de către armata imperială la granița satului Siculeni, în timpul organizării violente a frontierei. Cei care au sângerat pentru libertate. Ridicat prin harul recunoscător al descendenților în 1899. Popor secui, sângele strămoșilor tăi, care se aflau pe brațul răzbunării arbitrare a tiranului. a căzut aici, când libertatea ta constituțională a fost apărată, s-a stins o imagine teribilă, multe vieți inocente, dar, deși sunt pierdute sub o armă feroce, memoria lor nu va fi pierdută, pentru că va dura pentru totdeauna. Acesta este modul în care memoria lor va trăi pentru un timp atemporal.>>” Pe granița dintre Imperiul Habsburgic și Moldova existau mai multe treceri: Pasul Buzăului, Pasul Oituz, Valea Trotușului. Austriecii au inființat un sistem de apărare a graniței, alcătuit din mai multe centre, fiecare centru având alocată o zonă; îm acest scop au fost adunați și înrolați bărbații localnici. În Transilvania au fost trei asemenea centre – unul în zona Sibiului (Orlat, Săliște; păzeau Valea Oltului); unul secuiesc, care avea în pază pasurile de la Vama Buzăului, Oituz şi Valea Trotușului, până la Borsec; unul în Năsăud, pe partea nordică a Transilvaniei, responsabil de zona Bistrița-Iacobeni. Secuii au refuzat să facă parte din acest sistem în lipsa unor libertăți și privilegii, acordate anterior pentru asemenea servicii dar suspendate acum de autoritățile habsburgice. În 1764 ei s-au adunat la Siculeni și au scris câteva scrisori de protest ofițerilor austrieci din cetatea-garnizoană de la Miercurea Ciuc. În scurt timp, în seara zilei de 7 ianuarie, la ordinul Curții Imperiale de la Viena, sub comanda generalului conte Joseph von Siskovics, trupe austriece cu un efectiv de aproximativ 1.300 de soldați s-au deplasat la Siculeni, au atacat cu artileria și au măcelărit mare parte din secuii rebeli, neînarmați, adunați acolo; și sistemul a fost implementat.  A urmat o refugiere în masă a secuilor în Moldova; o parte au primit amnistie după câțiva ani și au revenit acasă iar restul au fondat în zona dintre Rădăuți și Botoșani patru sate, comunitatea purtând denumirea de „ceangăi bucovineni” (relocată apoi, la debutul secolului 20 înapoi în Imperiul Austro-Ungar, parțial în Ungaria de astăzi, parțial în zona Huedin-jud. Cluj).