Places

Situat în colţul de sud-vest al cetăţii Braşov, Bastionul Ţesătorilor de in este cel mai spectaculos şi mai bine conservat obiectiv de arhitectură defensivă al Braşovului medieval, cu ziduri de o grosime cuprinsă între 4 m la bază şi 1 m la cel de-al patrulea nivel al construcţiei. Construit de către breasla ţesătorilor, pe patru nivele, cu goluri de tragere, guri de păcură şi cu două turnuri de strajă, bastionul are o arhitectură unică în sud-estul Europei. Fiind cruţat de marele incendiu de la 1689, s-a păsatrat până azi în forma sa originală. În 1950, în interiorul bastionului s-a amenajat Muzeul Ţării Bârsei, în care este expusă macheta vechii cetăţi a Braşovului şi a Şcheiului aşa cum arăta la sfârşitul secolului al XVII-lea, precum şi arme şi produse ale breslei ţesătorilor. Accesul în Bastion este gratuit, vei plăti 7 lei (adulţi), 1,50 lei (preşcolari, elevi, studenţi)  sau 4 lei (pensionari) doar dacă vrei să vizitezi expoziţiile "Braşovul/3M" şi "Cetatea Braşovului". Începând cu luna iunie 2020, Bastionul Ţesătorilor devine Bastionul Artiştilor, printr-o iniţiativă comună a Teatrului ,,Sică Alexandrescu” Brașov, Filarmonicii Brașov, Centrului Cultural ,,Reduta” Brașov și Teatrului pentru copii ,,Arlechino” Braşov. Sub sloganul ,,Dacă vă place arta, puteți să ne priviți de sus !” stagiunea de la Bastionul Țesătorilor va readuce etajele curții interioare în aria evenimentelor culturale, oferind spectatorilor posibilitatea să urmărească reprezentațiile de muzică, teatru sau film de pe galeriile etajelor I și II ale fortificației istorice. Şi, în premieră, se deschide şi accesul publicului şi pe poarta dinspre Promenada de Sub Tâmpa. Urmăreşte ⬆️ această pagină şi vei primi notificări în telefon ori de câte ori se va organiza un spectacol sau o expoziţie în Bastionul Ţesătorilor ...şi al Artiştilor! 😍 [Concert la Bastionul Ţesătorilor, anii 1970. Sursa foto: Bastionul Artiştilor.]

Pe dealul Golberich se află unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale Sighișoarei, care oferă o panoramă superbă asupra unei bune părți a orașului și în special, către Cetate. Pentru identificarea corectă a celor mai importante clădiri care pot fi văzute de aici, cu sprijinul mai multor asociații din zonă a fost amplasat un panou informativ. [Panou informativ și vedere către Cetate.] Pentru a ajunge aici ia ca reper strada Izvorului, din care urcă spre deal mai multe cărări de pământ. Pentru că nu sunt foarte multe locuri pe unde să îți lași mașina pe marginea străzii, îți recomandăm să vii pe jos, din zona Cetății vei face o plimbare agreabilă de cam jumătate de oră, sau cu bicicleta – caz în care să fii pregătit pentru o porțiune de urcuș susținut. Un pic mai sus de panoul informativ sunt instalate și câteva bănci din lemn, deci poți lua cu tine și ceva pentru picnic.  Dealul Golberich era cunoscut în perioada medievală de sași sub numele Galtberg, care se pare că ar proveni de la Galtvieh (junincă), ceea ce presupune faptul că în Evul Mediu aici era un loc de păşunat pentru animale, care nu produceau lapte şi care de obicei înnoptau aici. Ulterior, aici se va ridica apoi un cartier distinct al oraşului, aflat lângă una dintre cele mai liniştite zone din oraş preferată mult timp de protipendada oraşului - Lunca Poştii sau Postland. Numele acestui loc este legat în mare parte de activitatea poştei, aici aflându-se una dintre stațiile de poștă (deservite de poștalioane) din Transilvania sec. XVIII unde se făcea transferul pasagerilor, a bagajelor și coletelor poștale transportate. Zona era foarte bogată în iarbă și fân, folosite pentru hrana cailor care trăgeau poștalioanele (trăsuri mari cu spații pentru pasageri, bagaje și colete poștale) iar zona era folosită pentru obținerea de iarbă și fân cu care aceștia erau hrăniți, mai apoi funcţionarii poştei amenajându-şi mici grădini pentru uzul propriu.

Expoziție muzeală privată, Casa Armelor și Hărților adăpostește o colecție impresionantă de hărți, gravuri, desene, litografii, cărți vechi datând din secolele XVI - începutul secolului XX, arme, armuri, port, piese de numismatică de pe întregul glob din preistorie până în contemporaneitate. Inițiativă pornită din pură pasiune pentru istorie, muzeul și-a deschis porțile la 1 septembrie 2022. Are program zilnic și te așteaptă să-l vizitezi în Cetatea Sighișoara, pe strada Zidul Cetății, lângă Turnul Croitorilor. [Turnul Croitorilor şi Casa Armelor.] Colecția de arme cuprinde piese ce datează din secolul III î.e.n., de proveniență greacă, dacică, romană, bizantină, habsburgică, rusească, românească - arme albe și de foc, ofensive, de apărare, de vânătoare. [Sica, celebra sabie scurtă dacică, artefact vechi de peste 2000 ani.] Cele peste 500 de hărți, lucrări de grafică, litografii și gravuri reprezintă regiunile istorice românești, orașe (Iașiul la 1880, Brăila în 1820, Orșova la 1880, Timișoara la 1650), populație și obiceiuri (Paparuda – apărută în Illustrated London News în 1905), zone din România (Cazanele Dunării - 1780, inclusiv fosta insulă Ada-Kaleh - 1738), țările lumii. Printre ele, cea mai veche imagine a Sighișoarei - o gravură din anul 1666. Cu excepția câtorva reproduceri din anumite cărți, toate piesele sunt autentice, de mare valoare. [Dansul Paparudei, ilustraţie publicată în Illustrated London News,1905] Foarte valoros este și patrimoniul de numismatică, documente (pașaport emis pentru Alexandru Ioan Cuza în 1866), acțiuni și titluri de valoare. Monedele și bancnotele sunt expuse cronologic, începând cu cele mai vechi de 2000 de ani. Sunt piese grecești, romane, dacice, bizantine, medievale dar și moderne. [Una dintre fotografiile mai puţin cunoscute ale Domnului Principatelor Unite şi un paşaport pregătit pentru el care se pare că nu a mai apucat să fie folosit.] Colecția de carte veche este una dintre cele mai mari din țară, cuprinzând exemplare din secolul XVI și până în secolul XX – volume princeps, lucrări religioase. Opere aparținând lui Dimitrie Cantemir („Istoria creșterii si descreșterii Imperiului Otoman”, partea I, ediție publicată la Londra în 1734), Johannes Honterus etc. Prezentarea lor oferă o imagine a evoluției tiparului românesc și a limbii române. [Operă a lui Dimitrie Cantemir, publicată în 1734.] Toate exponatele sunt prezentate în ordine cronologică, așa că îți recomandăm să respecți indicatoarele de direcție pentru a te bucura de o experiență complexă și completă. Vechimea casei și modul inspirat în care a fost renovată contribuie de asemenea la atmosfera istorică a expoziției. Iar dacă nu eşti foarte pe fugă şi vremea e bună, zăboveşte un pic şi în curte. Sunt expuse aici câteva obiecte vechi foarte interesante (utilaje, mjloace de transport), între care am remarcat o sanie cu osie independentă, pentru o cârmire mai uşoară 😮 [Un exemplu de ingeniozitate săsească.] Taxa de vizitare este de 25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Breslelor – 30/20 lei. 

Expoziție muzeală privată, Casa Breslelor din Sighișoara găzduiește peste 1000 de piese (autentice, restaurate) – unelte, echipamente, mașinării – care în urmă cu mai bine de 100 de ani făceau parte din patrimoniul breslelor sighișorene.  Breasla era o organizație medievală complexă în care se reuneau meseriași din aceeași specialitate. Meșteșugarii sași din sudul Transilvaniei erau printre cei mai valoroși din sud-estul Europei. Obiectele lucrate de ei ajungeau până la curtea regală de la Buda sau la curțile domnilor din Moldova și Țara Românească. Tot breslele se ocupau în comunitate și de îngrijirea bătrânilor singuri, orfanilor, săracilor, văduvelor dar și de apărarea cetății. În fiecare an căpetenia breslei se schimba, pe model democratic, pentru a nu se crea divergențe. În secolele XV – XVI fruntași ai unor bresle au început să intre în viața politică devenind consilieri, primari, judecători, constituind astfel pătura bogată. Breslele au existat până în anul 1872. Proprietarul muzeului este un mare iubitor de istorie și a dedicat acestui important capitol din trecutul Sighișoarei, chiar dacă nu e sighișorean, un spațiu în care, admirând obiecte și instrumente meșteșugărești vechi de sute de ani, descoperi istoria, modul de organizare și viața sașilor.  Clădirea în care se află expoziția datează de la începutul secolului al XVIII-lea și a aparținut familiei Sander, ai cărei strămoși au fost cei care au înființat în urma cu 160 de ani fabrica de ceramică din Sighișoara. În fosta pivniță a casei a fost amenajat muzeul iar deasupra funcționează astăzi Școala de muzică din Sighișoara. [Amplasare strategică, la intrarea în Cetate.] De la intrarea în Casa Breslelor, ești întâmpinat de muzică medievală (excelentă idee!) care te transpune mai profund în atmosfera perioadei. Cele peste 1000 de piese, cumpărate de prin târguri și de pe la oameni care au fost dispuși să renunțe la ele, sunt toate în stare de funcționare și provin din Sighisoara și din satele din imprejurimi. Au fost rânduite pe meșteșuguri și au reconstituit ateliere de tâmplărie, dogărie, cositorie, fierărie (breasla fierarilor era printre cele mai importante, datorită faptului că se produceau arme), rotărie, croitorie, pielărie, cizmărie, măcelărie.  Iar pentru ca imaginația să fie impulsionată în periplul printre meșteșugurile transilvane, spațiile sunt însuflețite cu sunete specifice activităților desfășurate – vei avea în urechi sunetul ciocanului care bate fierul, foalele, strungul, lamele cuțitelor, țăcănitul mașinii de cusut. [Tehnologia multimedia modernă, în sprijinul celei vechi 😍] Spre deosebire de alte colecții de obiecte vechi care poate pretențios își spun muzeu, colecția de la Casa Breslelor este cu adevărat deosebită. Poți să admiri o ladă de breaslă a dogarilor din anul 1811 (!); o „ladă de tâmplar pentru intervenție rapidă” 🙂 din 1886; butoaie gravate și chiar cel mai vechi butoi din Transilvania, datând din 1734 (!!); o presă pentru fructe din 1856; o cană de protocol făcută de meșterii cositorari din Sighișoara pentru breasla meșterilor lăcătuși din Brașov, care poartă pe capac stema breslei și stema Brașovului; forme de prăjituri; o roată de car de la 1600 (!!!) - cel mai vechi, valoros și impresionant dintre exponate; o ingenioasă „ladă frigorifică” (din 1920) anterioară utilizării curentului electric; strămoșii mașinilor de spălat, călcat, stors (de pe la sfărșitul anilor 1800); costume populare și de ceremonie etc. Toate valoroase din punct de vedere cultural dar și material (atenție la distanță, există senzori de avertizare!), toate dovezi de putere, inteligență, măiestrie, tenacitate, ingeniozitate. [Cel mai vechi obiect expus aici.] Un mic sector al muzeului este dedicat Minervei Sander, fosta proprietară a casei, creatoare de obiecte din ceramică. Turul muzeului se termină într-un mic magazin de suveniruri care vinde obiecte (în special grafică și pictură) lucrate de meșteșugari sighișoreni, câți mai sunt, care au meșteșugul doar ca hobby. Singurul meșteșugar „cu acte” (care face din meșteșugul său un mod de viață) este o femeie pielar, care a preluat (din 2019) de la tatăl ei (recunoscut peste hotare pentru hamurile pe care le făcea, inclusiv pentru marile herghelii din Europa) și duce mai departe meșteșugul pielăriei, producând în prezent, sezonier, genți, poșete, curele. [Şi strămoşii noştri aveau maşini de spălat 😊] Expoziția este organizată ca un circuit, cu intrare și ieșire separate, iar la final poate fi admirată și o casă în miniatură, executată din lut și acoperită cu șindrilă, după modelul caselor românești, mai mici și mai sărăcăcioase, care ocupau pământurile din afara cetății (în interiorul cetății viețuiau doar sași). [Cană din cositor, realizată de meşterii din Sighişoara pentru Breasla Lăcătuşilor din Kronstadt (Braşov).] Casa Breslelor este așezată chiar la principala poartă de acces în Cetatea Sighișoarei, la baza Turnului cu ceas; o găsești foarte ușor. Este deschisă pentru vizitatori zilnic între 10-18 (L-S), respectiv 10-17 (D). Taxa de vizitare este de25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Hărților – 30 lei/20 lei). Ionela sau Rareș se ocupă de primirea vizitatorilor Casei Breslelor iar poveștile și detaliile despre exponate și viața comunităților pe care le poți afla de la ei sunt foarte interesante. 

“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]

Crucea Eroilor din Piatra Craiului este unul dintre monumentele din România dedicate soldaților căzuți în timpul Primului Război Mondial. Se află pe Vf. Piatra Mică, la o altitudine de 1816m, în Parcul Național Piatra Craiului din Zărnești. În vara anului 2004 se începeau lucrările la amplasarea Crucii Eroilor. Cu ajutorul unui elicopter particular, salvamontiștii zărneșteni au transportat materialele de construcție necesare, oamenii și echipamentul pentru spargerea stâncii în locul unde este amplasat postamentul crucii. Care, cu o înălțime de 10 metri și cu o deschidere a brațelor de peste 5 metri, este o variantă mai mică a celei de pe Muntele Caraiman din Bucegi.  [Vedere spre Zărnești 😍] Monumentul trebuie apreciat atât din punct de vedere istoric, cât și spiritual, simbolizând sacrificiul eroilor care și-au pierdut viața în slujba țării și oferind vizitatorilor un prilej de reculegere și respect pentru trecutul eroic al României. În plus, poziția sa peisagistică oferă o priveliște spectaculoasă asupra munților și văilor din jur, făcându-l o atracție turistică deosebită. [Monumentul în prim-plan.] Pentru a ajunge la cruce (denumire a atracției cunoscută mai bine în rândul localnicilor) trebuie să ajungi la Cabana Curmătura și de acolo să urmezi porțiunea de traseu marcată Punct Albastru, spre Vârful Piatra Mică (click aici pentru a vedea articolul dedicat întregului traseu). Nu e un traseu tocmai ușor, vei avea vreo 45 minute - o oră de urcuș în mare parte susținut, de aceea e foarte important să fii pregătit fizic și echipat corespunzător pentru o astfel de drumeție montană. [Vedere în noaptea de Revelion 😍 foto: Lucian Anghel] Noi considerăm că cea mai bună perioadă pentru a vizita Crucea Eroilor este între lunile mai și septembrie, când vremea este mai stabilă și temperaturile sunt mai plăcute pentru drumeții. Însă, traseul e practicabil și în lunile mai reci, așa că tu decizi când vrei să deschizi cărările în Piatra Craiului. 😉 În lunile de vară zilele sunt mai lungi și-ți permit să planifici mai flexibil excursia, dar verifică întotdeauna prognoza meteo înainte de a porni la drum, deoarece condițiile montante pot fi imprevizibile. [În mijlocul naturii.] Cum îți spuneam, e recomandat să ai echipament adecvat drumeției, inclusiv încălțăminte de munte, haine impermeabile, apă și ceva mâncare. Până să ajungi la monument, o să ai parte de zone din traseu solicitante, așa că-ți recomandăm să călătorești alături de prieteni și să fii atent la marcaje. Și nu uita să plătești taxa de acces și să respecți regulile care se aplică în Parcul Național Piatra Craiului. 🤗 Ionut Șmicăl, contributor Unde Mergem® ✍️

Cum adică să treci Dunărea înot ca să ajungi în Occident și de ce să fugi din țara ta ca să fii liber?! Sunt întrebări pe care un puști de 14 ani încă le pune și nu le înțelege pe deplin. În Mehedinți ele au legătură cu Danubia, statuia libertății, care străjuiește lacul de acumulare în dreptul municipiului Orșova.  Da, România are și ea o Statuie a Libertății. A libertății post-comuniste. Se numește Danubia și o poți admira pe șoseaua ce leagă Drobeta Turnu Severin de Timișoara. [Un loc de popas şi de meditaţie.] Pe drumul național, după ce treci de hidrocentrala Porțile de Fier 1, pe partea dinspre fluviu sunt amenajate mai multe zone de popas. Cele mai multe dintre ele sunt neîngrijite și pline de gunoaie, dar sunt adevărate puncte de belvedere pentru că Dunărea este grandioasă în zonă, iar priveliștea este superbă. Aproape de intrarea în Orșova, într-un astfel de loc de picnic, o parcare în fapt, dotată de Compania de drumuri cu câteva mese și scaune, tronează varianta românească a Statuii Libertății. Ca și cea americană, lucrarea reprezintă o femeie, gata să se arunce în apele fluviului. Este din ceramică, are peste 6 metri înălțime și este destul de sexy, ți-ar spune același puști de 14 ani care a aflat despre comunism din povești sau din cărțile de istorie, dar nu prea înțelege cum de înainte de 1989 malul sârbesc al Dunării era scăldat în lumini, în timp ce al nostru era cufundat în beznă sau cum la televizor programul era doar 2 ore. [Statuia românească a Libertăţii.] Așa voluptoasă, măreață, tristă, neîngrijită, neinscripționată, dar totuși botezată, Danubia are legătură cu ”Epoca de aur”, dar ea nu vorbește despre lipsuri, ea este întruchiparea curajului, a dorinței de libertate, a visului de a trăi mai bine. Mii de români au plătit cu viața pe vremea comunismului încercarea de a scăpa de România lui Ceaușescu traversând înot Dunărea. Frontiera de vest este considerată cea mai sângeroasă graniță a Europei pentru că pe aici se ieșea ilegal în Occident. Pe aici au plecat spre toate statele lumii sportivi, artişti, medici, ingineri, dar şi oameni simpli, scârbiţi de regimul comunist. Mulți erau olteni, oameni ai zonei, îmbiați de gustul vegetei sau al ciocolatei Cipiripi, ”orbiți” de becurile de pe malul vecin care, parcă în ciudă, rămâneau  aprinse toată noaptea, încurajați de prieteniile pe care le stabileau cu cuscrii (cum erau alintaţi pe acea vreme iugoslavii) veniți să facă micul trafic în piețele din Severin. Dar frontieriști, căci așa erau numiți, nu erau numai români, erau cehi, bulgari, polonezi, slovaci. Pe timpul verii, în special pentru înotătorii buni, Dunărea nu era o problemă. Îşi puneau hainele în saci de plastic pe care îi legau de brâu cu sfoară şi foloseau camerele anvelopelor de autovehicule, colaci sau veste de salvare. Pe timpul iernii, se povestește că se ungeau cu Revulsin, un vasodilatator puternic, pentru a li se încinge pielea și a face față apei reci. Totul era să nu fii prins de grăniceri. Relatările sunt cutremurătoare și cele mai multe sunt făcute de sârbii din localitățile unde ajungeau sau visau să ajungă curajoșii. [Grăniceri români la Dunăre în anii comunismului.] Danubia veghează asupra lacului de acumulare și se spune că aici au fost prinși sau și-au pierdut viața cei mai mulți frontieriști, pentru că mulți dintre ei se păcăleau crezând că trec Dunărea la sârbi. În fapt străbăteau lacul de acumulare și Golful Cerna și ajungeau pe faleza Orșovei unde erau prinși de grăniceri. Aici la Orșova, pentru noi, românii, Dunărea a fost mai mult decât Zidul Berlinului pentru nemți. S-au stins oameni împuşcati de grăniceri, sfârtecați de elicele bărcilor de grăniceri, loviți cu vâslele ca să nu mai fie ridicați în barcă și considerați scăpări ale vigilenței grănicerilor sau pur și simplu înecati. Considerând că popoarele își personalizează identitatea și prin statui, lor, frontieriștilor, Patrick Mateescu le-a dedicat-o pe Danubia. Sculptorul nu a trecut Dunărea înot, dar tot fraudulos a plecat din țară, deci știe ce a însemnat dorința de libertate și câștigarea ei. Deși în zonă nu este nicio plăcuță pe care să fie consemnat acest lucru, Danubia este un omagiu adus celor care au sfidat moartea, încercând să treacă ilegal într-o altă țară. Ea a fost donată Orșovei în 1996 și în ciuda a ceea ce reprezintă este un monument al nepăsării. Mai tot timpul este înconjurată de gunoaie și mai tot timpul soclul ei este mâzgălit de pasionații de grafitti. Ca o ironie a istoriei într-un an pe ea au scris mare, cu  vopsea neagră, să se vadă de la distanţă:  „Welcome refugees!” Francezul Andre Maurois afirmă, de alfel, că statuile sunt cartea de vizită a istoriei și civilizației și nu este vina civilizatiei dacă s-a întâmplat uneori ca istoria să arunce propria carte de vizită la gunoi. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ana Maria Urziceanu

Dacă ajungi în Orașul de Sus al Sighișoarei, e musai să urci și pe Dealul Cetății, dacă nu pentru bijuteria arhitectonică, măcar pentru priveliștea oferită de înalțimea platoului. La capătul Străzii Școlii vei găsi autentica Scară acoperită de lemn construită în 1654 de primarul Johann Both pentru ca în timpul iernilor grele sau în zilele ploioase, copiii să ajungă mai ușor la școală. [Scările spre Dealul Cetăţii.] Pentru a urca în punctul cel mai înalt al cetății ai două variante. Ori urci cele 175 de trepte de lemn, câte au mai rămas în prezent, ori faci un ocol și folosești străduța din dreapta – pe aici ai să poți vedea una din cele mai bine conservate porțiuni ale zidului Cetății. [Varianta spre Dealul Cetăţii.] Odată ajuns sus, prima clădire, în imediata apropiere a scărilor acoperite este vechea Școală din Deal ce poartă inscripția Schola Seminarium Republicae – 1619. Limba română se introduce abia în anul 1867 ca obiect de studiu, așa că în 1619 când s-a ridicat clădirea, se preda în latină, iar școala purta numele de Schola maioris (Școala superioară). Mai află că școala funcționa în clădirea veche a mănăstirii dominicanilor, în stânga scărilor acoperite, iar la bază exista un turn de apărare provenit de la o mai veche fortificație. În anul 1790 începe construcția clădirii Liceului din deal - inițial compusă numai din parter și primul etaj. Edificiul a fost renovat în anul 1901; la etaj s-a păstrat inscripția Patriae filiis virtuti palladique sese voventibus sacrum care înseamnă Fiilor patriei care se dedică virtuții și înțelepciunii să le fie un lăcaș sacru. În imediata apropiere a liceului se află Biserica din Deal. Impozantul monument este cea mai valoroasă piesă arhitectonică a Sighișoarei, fiind unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din România. Specificul se caracterizează prin zidurile masive - cu excepția unui ansamblu sculptural din piatră - Închinarea magilor - nu există alte ornamentații exterioare, folosirea detaliilor decorative fiind rezervată interiorului (la data documentării noastre biserica era închisă). Valoarea statuetelor crește prin faptul că se numără printre puținele exemplare de sculptură gotică în piatră din Transilvania. Specialiștii spun că actuala biserică a fost ridicată pe locul unei cetățui existente înainte de anul 1200. Urmele dacice descoperite pe platoul Dealului Cetății sunt dovada că dealul a fost locuit din timpuri arhaice. [Intrarea principală în biserică.] Construcția este puțin ciudată, și poți să te convingi și singur: poziționat spre fațada dinspre vest, dacă ai să cercetezi intrarea principală în biserică, ai să observi un lucru neobișnuit: pe lângă asimetria clădirii, turnul clopotniță este mult mai vechi și nu face corp comun cu restul construcției, este dezaxat și înclinat spre sud; iar navele laterale sunt zidite prin alăturare, dovadă că au fost clădite ulterior.  [Ciudata asimetrie a lăcaşului.] Se știe că Dealul Cetății - expus alunecărilor de teren în anii ploioși - este format din șisturi și conglomerate din lut și gresie, lipsite de piatră. Se pare că sașii au consolidat zidurile unei vechi așezări cu un turn clopotniță fortificat, actualul edificiu având temelia ridicată pe anticele ziduri. Pentru entuziasmații de istorie recomandăm o scurtă vizită a Cimitirului evanghelic, deși poate ideea-ți dă fiori, să știi că adăpostește arhaice pietre de mormânt. Poate ar trebui să arunce un ochi, măcar curioșii de mister. Turnul Frânghierilor - în prezent locuință a paznicului cimitirului - este singurul turn locuit dintre cele nouă păstrate până astăzi în cetatea Sighişoarei. Importanța lui constă mai ales în faptul că, la subsol, arheologii au descoperit urmele unor metereze acoperite, dovadă că a fost ridicat pe zidul străvechii cetățui presăsești. [Turnul Frânghierilor.] De aici poți să te lași spre Turnul Măcelarilor. Pe parcursul coborârii vei vedea una dintre cele mai bine conservate și mai impresionante porțiuni din zidul ce înconjoară cetatea medievală. Când îl privești, e important să știi că nu vezi doar un mur, ci o inestimabilă dovadă documentară ce-ți atestă etapele construcției lui în timp. Nu dintotdeauna e cum îl vezi, se pare că inițial zidul avea aproximativ 4 m; în partea interioară, o galerie urca în trepte și susținea tirul cu arcul și arbaleta. După apariția armelor de foc se trece la ridicarea zidului cu încă 3,5 m și se creează goluri înguste de tragere. Spre sfârșitul sec al XVII-lea, zidul este înălțat cu încă aproximativ 1 m și se construiesc noi goluri de tragere și o galerie pe care stăteau apărătorii. Cât despre Turnul Frânghierilor, spuneam că este locuit. Are un gard mic, n-are câine, dar nici nu-i nevoie... în caz de nu vrei să ți se strice zenul, în încercarea ta de a fotografia părți ale zidul, nu încălca proprietatea, care deși nu-i marcată ca fiind privată, se pare ca este 😀 să nu zici că nu ţi-am spus. [Nu depăşi gărduleţul! 😀]

În trecut fântânile erau foarte importante pentru comunitate iar sibienii au început încă de prin secolul XIII să amenajeze un număr mare de fântâni, în fiecare piaţă a oraşului. Acestea erau îngrijite de vecinătăți ce numeau doi meșteri, unul bătrân si unul tânăr, care aveau datoria să vegheze la buna funcționare a acestor surse de apă. De obicei o dată pe an fântânile erau curățate, acțiune ce cădea în sarcina tinerilor din cadrul vecinătății și care se termina de regulă cu o masă copioasă. Fântâna din Piaţa Mare a fost menționată documentar pentru prima dată în anul 1538, spunându-se că „în bazinul din jurul ei femeile își spălau rufele, iar din jgheaburi se adăpau animalele”.  Acum, ea este cunoscută ca Fântâna cu grilaj sau Fântâna Falkenhayn. Merită să-i acorzi un popas pentru că de ea se leagă o adevărată saga: în anul 1798, cu ocazia renovării fântânii comandate de către Martin Hochmeister, primarul acelor vremuri, a primit un umbrar din fier forjat, finanţat de de pielarul Filek. În Primul Război Mondial, după ce iniţial umbrarul a fost confiscat de militarii cantonaţi în oraş, comandantul Armatei a 9-a germane, generalul Erich von Falkenhayn, a decis să îl înapoieze oraşului. Iar mai târziu, noile concepții urbanistice pe care regimul comunist le-a impus în reamenajarea Pieței Mari au făcut ca fântâna sa fie demolată. Doar apropierea anului 2007 în care Sibiul a fost declarat „Capitală Culturală Europeană” și dorința de a reface aspectul de altădată al pieței, au făcut ca o copie a fântânii interbelice să reapară și să își revendice poziția în Piața Mare după sute de ani de schimbări. Azi, trecătorii se opresc lângă această fântână pentru a se relaxa și a admira de pe scările ei Piaţa Mare. De jur împrejur sunt clădiri superbe, de pe acoperişurile cărora „ochii sibiului” (element de arhitectură medievală, cu scop de aerisire) îţi vor urmări orice mişcare! 😀

Sigur îți amintești de la istorie despre Gheorghe Doja și răscoala pornită de el la 1514 împotriva marilor proprietari unguri de pământ, răscoală care îi și poartă numele (acesta fiind doar unul dintre detaliile pentru care a intrat în memoria colectivă). Dar puțini știu că Gheorghe Doja a fost un secui, născut în Dalnic, județul Covasna iar numele lui „adevărat” era de fapt Dózsa György. [Gheorghe Doja, așa cum îl știm din cărțile de istorie.] S-a născut în 1470 (după alte surse, 1477) la Dalnic, în familia unui mercenar care a primit avere și un mic titlu nobiliar drept răsplată pentru faptele de arme în luptele împotriva turcilor. După ce a avut parte la rândul lui de o educație militară, dornic să urmeze exemplul tatălui, György a îmbrățișat cariera militară de tânăr, înrolându-se în armata maghiară și servind în mai multe garnizoane din Transilvania. Unde până la luptele adevărate de mai târziu, se pare că a reușit să devină cunoscut prin numeroasele dueluri pe care le-a provocat sau la care a fost provocat și pe care le-a câștigat.   Apoi, în 1513, s-a făcut remarcat în campania contra turcilor condusă de voievodul Transilvanei Ioan Zápolya (János Szapolyai) în Serbia, fiind recompensat cu acordarea gradului de căpitan. În timpul campaniei de la Belgrad s-a desfășurat și un episod care a rămas consemnat în analele vremii. Se pare că faimosul Ali Pașa, cel mai puternic luptător al cavaleriei turce, a venit în fața cetății unde erau încartiruite trupele maghiare și a început să îi provoace pe cei dinăuntru „Hei, unguri! Veniți aici, oricine este curajos! Ieșiți din castel, se va decide pe câmp cine este învingător!” Nu a trebuit să li se spună de două ori, un grup mic de oșteni s-a pregătit rapid și, conduși de Székely György Dózsa, au ieșit în galop pe poarta castelului. Cele două echipe aproape s-au ciocnit, dar apoi liderul turc a vorbit: „Nu așa, unguri! Chiar și gâștele sunt curajoase într-o echipă. Lăsați un om curajos să lupte pentru toată lumea. Cine îndrăznește să mă confrunte?” Ungurii au mormăit și au șovăit, secuii al fel, neavând inițial suficient spirit și curaj pentru a rezista puternicului Ali Pașa. Când Pașa a văzut că sunt din ce în ce mai șovăitori și nehotărâți, a spus cuvinte urâte, i-a batjocorit și i-a defăimat, atât pe unguri, cât și pe secui. Și i-a tot certat până când György Dózsa s-a săturat de cuvintele urâte, a sărit în mijloc și a spus: „Ajunge de vorbă, tu turc de această credință! Voi lupta cu tine pentru Isus al meu!”. Conform regulilor de duel ale vremii, au fost numiți arbitri/martori, atât unguri cât și turci, care s-au asigurat ca duelul să se desfășoare într-o manieră ordonată. Când briefing-ul s-a încheiat, călăreții și-au întors caii și au mers într-un pas lejer până la marginea câmpului, așezându-se apoi față în față, iar la semnalul martorilor și-au dat pinteni cailor și au pornit unul către altul. În galop, s-au ciocnit cu un zgomot puternic, sulițele li s-au sfărâmat în bucăți, dar niciunul nu l-a putut arunca pe celălalt din șa. Apoi Dózsa și-a scos sabia, iar Ali Pașa iataganul. Au sărit scântei. Dózsa l-a rănit pe turc. În cele din urmă, pentru a treia oară, a atacat atât de tare încât Ali Pașa a căzut de pe cal, inconștient. În acea clipă, Dózsa a sărit de pe cal și l-a decapitat pe turc dintr-o singură lovitură . A luat cu el toate armele ornamentate, pentru că îi aparțineau ca pradă, apoi a urcat din nou pe cal și a revenit în galop la castel. Cavalerii maghiari și secui au galopat și ei după el. Drept răsplată după această faptă de vitejie, regele Ungariei i-a dăruit lui Dózsa titlul de cavaler, un colier de aur cu o gravură care reprezintă scena duelului și un sat ca domeniu propriu. [Dózsa György, pictură în ulei de Viktor Madarász.] Întors acasă, în Transilvania, a primit apoi însărcinarea de a forma un contingent de oaste pentru a participa la o cruciadă antiotomană anunțată pentru 1514, care însă nu s-a mai întâmplat. Dar mica oaste, în care fuseseră recrutați țărani maghiari, slovaci, sârbi, croați, români și secui ce începuseră deja să fie antrenați ca soldați, sub conducerea lui Dózsa va începe o  răscoală împotriva marii nobilimi din Ungaria și Transilvania, care înăsprise foarte mult condițiile de muncă ale iobagilor și crescuse dările în produse și bani percepute țărănimii libere.   După câteva succese militare, la 15 iulie 1514, după atacul nereușit al oastei țărănești asupra cetății Timișoara unde se refugiase marea nobilime, Ioan Zápolya, fostul său protector a ordonat ca Dózsa György să fie capturat și ucis. Nobilii, profund lezați de răscoală, nu s-au mulțumit cu o simplă execuție ci, la 20 iulie 1514, l-au torturat și executat pe acesta prin așezarea pe un „tron” înroșit în foc. Întreaga operațiune a fost atât de barbară încât este menționată astăzi pe numeroase siteuri dedicate execuțiilor și torturilor înfricoșătoare: Doja (Dózsa) a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc, în mână i s-a pus un sceptru încins, iar pe cap o coroană încinsă, dintr-un fier de plug. Se pare că fratele său a fost obligat să-i bea sângele iar bucăți din trupul sfârtecat de cleştii călăului au fost date pentru a fi mâncate tovarăşilor săi, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, traşi în ţeapă. Pentru descurajarea celor care încă mai luptau (ultimele cete de răsculați, din Țara Bârsei, au fost înfrânte abia un an mai târziu), trupul tăiat apoi în patru i-a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea, iar capul a fost trimis judecătorului-șef al Seghedinului (actualul Szeged din Ungaria), Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja. [Execuția lui György Dózsa, gravură 1650, autor Matthäus Merian.] Martori ai supliciului de la Timișoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăși Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai pe György. Moment de care amintește și azi monumentul ridicat în Piața Maria din oraș, simbol al execuției lui Doja ridicat în locul care va deveni peste secole kilometrul  zero al unei alte revolte de proporții, cea din decembrie 1989.   După ce, în timpul vieţii conaționalii lui l-au descris în cele mai felurite moduri, de la tâlhar și criminal la cavaler și nobil, de la căpetenie de cruciați la rege neîncoronat al țăranilor (de aici se pare că a fost inspirat și „scenariul” oribilei execuții), numele lui Dózsa György a intrat în uitare timp de câteva sute de ani. Până în secolul al XIX-lea, când istoriografia maghiară l-a redescoperit și l-a transformat în erou. Apoi, cultul lui Doja a fost preluat de propaganda comunistă, care a văzut în acesta un exponent al luptei de clasă. Așa a apărut la Dalnic, în anul 1976, un impozant monument, creație a sculptorului Szobotka András, în care Dózsa György e prezentat ca un simbol al luptei împotriva puterii nobile opresive.

În anul 1612, după o încercare nereuşită de cucerire a Ţării Româneşti, principele Transilvaniei Gabriel Báthory a vrut să supună Cetatea Braşovului care era aliată cu domnitorul Munteniei. Braşovul a rezistat atacului acestuia iar oştile lui Báthory s-au mulţumit să ocupe cetatea de la Feldioara, de unde au început să întreprindă raiduri de jefuire a satelor din Ţara Bârsei. Văzând aceasta, proaspătul ales jude al Braşovului, Michael Weiss,  a adunat în grabă o mică oştire din care făceau parte şi câteva zeci de "studenţi" - elevi ai gimnaziului Johannes Honterus, şi a încercat să elibereze cetatea Feldioara. Raportul de forţe a fost net defavorabil braşovenilor care, deşi au luptat vitejeşte, au fost înfrânţi iar Michael Weiss a fost capturat şi decapitat. În memoria celor 39 (după alte surse 22) elevi saşi care au murit în bătălie, în anul 1912 a fost construit acest monument, se pare chiar pe locul unde au fost îngropaţi aceştia.

Ruinele piciorului Podului lui Traian ar trebui să fie primul lucru pentru care alegi să vizitezi Drobeta, orașul ăla mic de la Dunăre pe care împăratul roman l-a ales ca punct de plecare pentru cucerirea Daciei!  Despre construcția podului înveți, mai serios, prin clasa a IV-a, la primele lecții de istorie. Da, e vorba de o bucățică de istorie, un rest dintr-un pilon de susținere, o ruină. Când auzi cuvântul ruină ar trebui să îți sclipească ochii, pentru că știm turiști care bat mii de kilometri ca să vadă, să atingă sau să calce pe câteva ”pietre” vechi, mândri fiind că au pășit pe urmele înaintașilor, încercând să retrăiască alte vieți, în alte lumi.  A fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, mai celebru pentru columna de la Roma. Deși unea malurile Istrului, totul a durat 2(doi) ani, primăvara lui 103 - primăvara lui 105. Suprastructura din lemn a fost fixată pe 20 de piloni de piatră în formă paralelipipedică. La cele 2 capete, sudic și nordic, au fost ridicate două arcuri de triumf, porți monumentale, expresie a măreției și puterii romane imperiale.  În 1856, când nivelul apei era foarte scăzut, încă se mai vedeau cei 20 de piloni de susținere. În 1906, 2 dintre ei au fost doborâți pentru că încurcau navigația, iar în 1932 sub apă se mai puteau număra 16. O jumătate de secol mai târziu, arheologii au mai găsit 12, iar astăzi mai pot fi văzuți doar 2. La Drobeta ”pietroiul”, rămas din grandioasa construcție se află în suferință. Ani buni piciorul a zăcut într-o băltoacă murdară și urât mirositoare. [Balta în care a zăcut piciorul podului.] Poți să îl vezi de aproape dacă te înarmezi cu răbdare și întrebi în stânga și în dreapta cum ajungi acolo jos, lângă el, pe malul Dunării. Îți trebuie și un pic de curaj pentru că o dată dibuită calea de acces, nu e ușor să o parcurgi. La data documentării noastre, era neasfaltată, plină de gunoaie și bălării, o zonă în care nu te simți deloc în siguranță. [Drumul spre un vestigiu de mare importanţă. 😒] Trebuie să te îndrepți către portul Drobeta Turnu Severin, să traversezi calea ferată și să urmezi "strada" Portului până în capătul ei. Dar ajungi. Străbați cu privirea fluviul și îți imaginezi, te transpui în perioada anilor care ne-au definit ca popor. Nu e de ici, de colo, pentru că ai citit, ai învățat despre romani, ai văzut filme, poate ai fost la Roma. Nu te bucuri, însă, de ceea ce vezi. [Zona ruinei este plină de moloz iar accesul lângă ea este interzis.] Ani la rând singura grijă manifestată de autorități s-a rezumat la o pompă cu care era scoasă ocazional apa din bazinul ce îl înconjoară, așa că în 2009, când Muzeul Regiunii Porților de Fier a intrat în reabilitare, vestigiul părea că va primi niște perfuzii și se va înzdrăveni. Era prevăzută o pasarelă și un lift care facilitau accesul la monument, acesta era și el restaurat, iar împrejurimile urmau să fie igienizate. Ba mai mult, în colaborare cu arhitecții sârbi, un proiect ambițios promitea turiștilor refacerea podului cu ajutorul unei holograme laser vizibilă pe timpul nopții. Din păcate cocktailul de vitamine (promisiuni) a fost înlocuit cu o amărâtă de ”mască de oxigen”, care ba i-a fost, ba nu i-a fost pusă; în fapt niște schele. Pasarela și liftul au fost construite, dar nu au fost încă puse în funcțiune. [Pasarela şi liftul.] De hologramă nu mai vorbește nimeni, iar singurul tratament pe care ”bucata de istorie” l-a primit sunt schelele care dau senzația că se muncește la ceva. Cei mai mulți dintre turiști aleg să admire de sus, din curtea muzeului, ce a rămas din puntea ce a redefinit hărțile lumii antice. Se apropie de ea prin obiectivul camerei foto, iar dacă aparatul este unul performant fotografiază și celălalt ”pietroi” supraviețuitor. Pentru că, da, pe malul sârbesc se află un frate al celui de la Drobeta, la fel de bătrân, la fel de încărcat de istorie, dar mult mai norocos. E mai bine îngrijit, e păzit, iar cel care face acest lucru știe o grămadă de povești și legende despre ce a fost odată măreaţa construcție. Ți le spune fie în sârbă, fie în română. La noi, dacă vrei să afli mai multe sau vrei să vezi cum a arătat Podul odinioară, în toată splendoarea lui, plătești bilet și intri la muzeu. În 2020 au fost deschise câteva secții. De asemenea, la ieșirea din oraș spre Orșova, în mijlocul unui sens giratoriu, tronează macheta unui fragment care te ajută să îți imaginezi cum arăta una din minunile tehnico-arhitectonice ale lumii antice. [Reconstituirea unei secţiuni din Podul lui Traian.]

Intrarea în „Cetatea Braşovului” dinspre cartierul românesc al „Şcheilor” avea loc în Evul Mediu prin Poarta de Sus, numită iniţial şi Corpus Christi, după cvartalul în dreptul căruia era ridicată. Din vechiul ansamblu fortificat se păstrează astăzi doar Turnul Ecaterinei, edificiu reprezentativ pentru arhitectura Renaşterii la Braşov, construit în anul 1559 din iniţiativa judelui primar Johannes Benkner. Celelalte fortificaţii ale complexului, protejate în epocă de şanţuri cu apă şi iazuri, au fost demantelate în anul 1827, când a început construcţia Porţii Şchei, considerată necesară pentru fluidizarea circulaţiei între „Cetatea Braşovului” şi „Suburbiul de Sus”. Poarta Ecaterinei înlocuiește o poartă mai veche din lemn, care a fost distrusă în urma unor inundații puternice. Deși prima menționare datează din 1388, se pare că e mult mai veche, numele venindu-i de la capela Sfânta Ecaterina, situată în apropiere (în curtea Bisericii Negre), care la rândul ei făcea partea din ansamblul unei mănăstiri de călugărițe a cărei hram era „fecioara și martira Sf. Ecaterina”; mănăstirea a funcționat în prima perioadă de existență a orașului Corona, fiind menționată în 1235 într-un catalog al mănăstirilor premonstratense din Transilvania și Ungaria „Catalogus Ninivensis”. [Turnulețele care simbolizau "ius gladii".] Poarta Ecaterinei are un design foarte interesant. Combină stilurile gotic și renascentist, iar turnul principal este înconjurat de patru turnulețe la colțuri. Aceste turnulețe simbolizau "ius gladii", adică dreptul orașului de a aplica pedeapsa capitală, un privilegiu pe care nu îl aveau multe orașe în acele vremuri și un avertisment serios pentru vizitatorii orașului. Este una dintre puținele porți care poartă acest simbol, ceea ce îi adaugă și mai multă valoare istorică. Poarta este decorată cu stema Coroneii (vechiul Brașovul) și diverse inscripții latine, care îți dau senzația că te-ai întors în timp. [Stema Brașovului și gurile de tragere.] Pentru că în jurul vechii cetăți a Brașovului exista un șanț cu apă care oferea o protecție suplimentară împotriva invadatorilor, Poarta Ecaterinei avea un pod mobil care permitea sau bloca accesul în oraș. Acest pod mobil putea fi ridicat în caz de atac, ceea ce făcea ca poarta și orașul să fie mult mai greu de cucerit.   Și aici vine partea interesantă: încă se mai pot vedea două găuri triunghiulare în zidurile porții, unde erau fixate lanțurile podului mobil. [Găurile triunghiulare în care erau fixate lanțurile podului mobil.] De-a lungul anilor, Poarta Ecaterinei a trecut prin mai multe lucrări de restaurare. În secolul XIX și apoi în secolul XX, au avut loc intervenții importante pentru a păstra structura intactă. Toate aceste eforturi au fost esențiale pentru a asigura că acest monument istoric va continua să impresioneze și generațiile viitoare.   În prezent, Poarta Ecaterinei este un loc popular pentru turiști datorită arhitecturii sale impresionante și peisajului pitoresc din jur. Pentru a înțelege cu adevărat de ce Poarta Ecaterinei este atât de importantă, trebuie să știi că Brașovul medieval era un punct nodal pentru comerț și cultură. Orașul era protejat de un sistem complex de fortificații, din care Poarta Ecaterinei făcea parte. Sașii din Brașov au jucat un rol crucial în dezvoltarea orașului, contribuind la construirea și întreținerea fortificațiilor și fiind implicați activ în comerț. [Arhitectura tavanului din interiorul porții.] Deci, dacă ajungi vreodată în Brașov, nu rata Poarta Ecaterinei. Este un loc care te transportă în timp, oferindu-ți o privire asupra unui trecut fascinant. Indiferent dacă ești pasionat de istorie, arhitectură sau pur și simplu îți place să descoperi locuri noi, Poarta Ecaterinei este unul dintre acele locuri care te fac să apreciezi cât de bogată și diversă este istoria noastră.  Poarta Ecaterinei este situată în centrul vechi al Brașovului, foarte aproape de alte atracții turistice importante, cum ar fi Biserica Neagră și Piața Sfatului. Pont: profită de amplasarea în curtea Facultății de Silvicultură și fă cunoștință cu câteva zeci de specii de copaci și arbuști plantați pe aleea ce face legătura dintre strada Gheorghe Barițiu și Poarta Șchei.   Cum ajungi acolo. Pe jos: Dacă ești deja în centrul Brașovului, poți ajunge la Poarta Ecaterinei pe jos. Este la doar câteva minute de mers din Piața Sfatului către Șcheii Brașovului. Cu transportul public: Dacă vii din alte zone ale orașului, poți folosi autobuzele locale, pe liniile 50, 51, 52; coboară în Stația „Biserica Neagră” sau Stația „Liceul Șaguna”. Cu mașina: Există parcări în apropierea centrului vechi, de unde poți continua pe jos către Poarta Ecaterinei. Brașovul are numeroase parcări publice, dar în centrul vechi poate fi mai dificil să găsești un loc liber, mai ales în sezonul turistic. 🤗 Tudor Georocieanu, contributor Unde Mergem® ✍️

În satul Siculeni, pe DE 578, există un monument pe lângă care s-ar putea să treci fără să-l observi în viteza mașinii. Ar putea fi totuși interesant de știut că el comemorează masacrul săvârșit de trupele armatei austriece asupra secuilor din regiune – de unde și denumirea: SICULICIDIUM. Construit din bazalt, în anul 1899, monumentul amintește moartea a peste 200 de secui (177 conform autorităților habsburgice). Într-o traducere adaptată la limbajul actual (pentru că în original este într-un stil mai arhaic, al anilor 1700), pe placa de pe monument este următorul text: “<< Siculicidium – „Masacrul de la Siculeni” 7 ianuarie 1764 În memoria celor 200 de martiri secui din Scaunul Ciuc și Trei Scaune, care fiind fără protecție, au fost masacrați în zori la 7 ianuarie 1764 de către armata imperială la granița satului Siculeni, în timpul organizării violente a frontierei. Cei care au sângerat pentru libertate. Ridicat prin harul recunoscător al descendenților în 1899. Popor secui, sângele strămoșilor tăi, care se aflau pe brațul răzbunării arbitrare a tiranului. a căzut aici, când libertatea ta constituțională a fost apărată, s-a stins o imagine teribilă, multe vieți inocente, dar, deși sunt pierdute sub o armă feroce, memoria lor nu va fi pierdută, pentru că va dura pentru totdeauna. Acesta este modul în care memoria lor va trăi pentru un timp atemporal.>>” Pe granița dintre Imperiul Habsburgic și Moldova existau mai multe treceri: Pasul Buzăului, Pasul Oituz, Valea Trotușului. Austriecii au inființat un sistem de apărare a graniței, alcătuit din mai multe centre, fiecare centru având alocată o zonă; îm acest scop au fost adunați și înrolați bărbații localnici. În Transilvania au fost trei asemenea centre – unul în zona Sibiului (Orlat, Săliște; păzeau Valea Oltului); unul secuiesc, care avea în pază pasurile de la Vama Buzăului, Oituz şi Valea Trotușului, până la Borsec; unul în Năsăud, pe partea nordică a Transilvaniei, responsabil de zona Bistrița-Iacobeni. Secuii au refuzat să facă parte din acest sistem în lipsa unor libertăți și privilegii, acordate anterior pentru asemenea servicii dar suspendate acum de autoritățile habsburgice. În 1764 ei s-au adunat la Siculeni și au scris câteva scrisori de protest ofițerilor austrieci din cetatea-garnizoană de la Miercurea Ciuc. În scurt timp, în seara zilei de 7 ianuarie, la ordinul Curții Imperiale de la Viena, sub comanda generalului conte Joseph von Siskovics, trupe austriece cu un efectiv de aproximativ 1.300 de soldați s-au deplasat la Siculeni, au atacat cu artileria și au măcelărit mare parte din secuii rebeli, neînarmați, adunați acolo; și sistemul a fost implementat.  A urmat o refugiere în masă a secuilor în Moldova; o parte au primit amnistie după câțiva ani și au revenit acasă iar restul au fondat în zona dintre Rădăuți și Botoșani patru sate, comunitatea purtând denumirea de „ceangăi bucovineni” (relocată apoi, la debutul secolului 20 înapoi în Imperiul Austro-Ungar, parțial în Ungaria de astăzi, parțial în zona Huedin-jud. Cluj).

Bătrânul Turn cu Ceas – Turnul Orelor – Turnul Porții – oricum i-ai spune vorbești despre simbolul ce străjuiește de secole intrarea principală în cetatea medievală Sighișoara. Se numește așa datorită ceasului cu statuete, unic în România, aflat la etajul al patrulea și constituie imaginea emblemă a Sighișoarei. Spre deosebire de celelalte turnuri ridicate și apărate de breslele cetăţii, Turnul cu Ceas aparținea întregii comunități.  Principalul punct de intrare în cetate - opus celui străjuit de Turnul Croitorilor- găzduiește Muzeul de Istorie (singurul muzeu din România organizat pe verticală) - și te va copleși prin maiestuozitatea sa, încă înainte de a-i trece porțile. [Turnul orelor văzut de pe platforma panoramică.] Ai să remarci pe fațada dinspre Orașul de Jos, în dreapta ceasornicului, instalația rotativă cu cele șapte figurine ce reprezintă zilele săptămânii. În partea stângă este pictată stema municipiului și a celor șapte scaune săsești; iar în dreapta fațadei o inscripție în limba latină - ce s-ar traduce cam așa: ... s-a transmis memoriei posterității că acest turn a fost distrus de acel oribil și jalnic incendiu în anul 1676; că a fost restaurat, mai întâi, în anul 1678 prin strădania strămoșilor; după aceea în 1774, când a fost reparat și pus în funcțiune și orologiul; din nou turnul a fost reparat în anul 1894. În nișa dinspre cetate a Turnului cu Ceas sunt amplasate câteva sculpturi: Justiția și Dreptatea, Ziua și Noaptea în lateral și Zeița Pacii și Toboșarul în partea de jos. [Detaliu nişa dinspre cetate.] Având o înălțime de 64 m, turnul are la bază forma unui dreptunghi pe care se ridică patru etaje - al cincilea etaj (retras în interior cu 1,40 m) este înconjurat de un balcon deschis. Ai să mai observi lipsa ornamentelor și linia dreaptă, a primelor doua etaje despicate pe alocuri de înguste ferestre. Linia e întreruptă de 8 elemente de construcție între care existau înainte guri de tragere. La etajul al treilea elementele ies din perete cu cca 3m. [Cocoşul "meteo" 🙂] Acoperișul e piramidal, înalt de 34 m; deasupra lui se ridică două cupole în formă de bulb, iar partea de deasupra se încheie cu un mic glob. Ce ai să vezi în partea de sus înălțându-se este un stâlp meteorologic, în vârful căruia se află un cocoș ce se rotește în bătaia vântului - când cocoșul stă cu fața spre apus să știi că va ploua. Deasupra galeriei de lemn, pe cele patru laturi ale bazei acoperișului, se ridică patru turnulețe înalte de 12,5 m - ce deși acum poate îți par simple elemente decorative, pe vremuri inspirau groază, căci erau însemnele jus gladii adică dreptul sabiei (dreptul cetății de judecată și de condamnare la pedeapsa capitală). Forma actuală a Turnului cu Ceas datează din anul 1677 și de datorează unor constructori din țări străine - care l-au reconstruit în stilul baroc. Nu se știe cum arăta acoperișul înainte de incendiul din 1676. Știm în schimb că în 1874 a avut loc o renovare generală a turnului iar atunci țiglele simple au fost înlocuite cu cele smălțuite pe care le vedem şi astăzi. [Ţiglele colorate în alb, galben, roşu şi verde.] Până în anul 1556, turnul a adăpostit Sfatul cetății, iar din 1899, așa cum menționam mai devreme, Muzeul de Istorie (parte din el – căci tot de el aparține și Muzeul de Arme şi Camera de tortură). Înainte să te grăbești să urci cele 110 trepte spre locul instagramabil preferat 😀, etajul al V-lea, în galeria unde pe vremuri (în 1619) la zile de sărbătoare, cânta fanfara, fă-ți timp și pentru restul etajelor. Nu ai să beneficiezi de un ghid, așa că îți recomandăm să citești panourile descriptive din încăperi... sperăm să îţi fie de ajutor şi cele prezentate de noi în continuare! [Intrarea în Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas.] Parterul are aceeași formă ca și a Turnului Croitorilor, pereții au o grosime de 2,35 metri și sunt construiți din piatră de râu. La etajul I sunt expuse plăcuţele originale care denumeau sălile muzeului în prima amenajare a acestuia (anii 1900) iar în prima sală, exact cum intri, ai să vezi o veche machetă a cetății realizată în 1952 de un istoric local, Julius Misselbacher, la comanda Muzeului de istorie. Aflăm din plăcuţa de lângă machetă că "s-a realizat pe baza planului oraşului aflat la arhiva de război din Viena, completat cu desene, planuri, vederi care documentează situaţia arhitectonică la anul 1735. Numai 3-5% a fost reconstituită fără documente, dar în analogie cu case similare vecine." [Sighişoara în anul 1735.] Tot aici, în Sala de Arheologie, sunt expuse obiectele care vorbesc despre populația dacică, despre romani dar şi despre perioada preistorică. Dintre ele ne-a atras atenţia o vatră de altar din Epoca Bronzului, unul dintre cele mai vechi calendare din sud-estul Europi (aprox. 2000 î.C.),  despre care am aflat ulterior că e doar o replică (perfect normal având în vedere valoarea arheologică uriaşă), originalul aflându-se la Muzeul Naţional de Istorie. [Artefact cultura Sighişoara-Wietenberg din Epoca Bronzului.] La etajul al II -lea vei găsi Farmacia Medivală, unde sunt expuse vechi instrumente medicale, flacoane inscripționate (unele păstrate de pe la 1670) şi cărţi vechi de specialitate care dau o idee asupra evoluției farmaceuticii și tehnicii medicale a vremii. Aflăm aici că primii "doftori" au fost de fapt bărbierii (primul bărbier atestat documentar la Sighişoara a fost Valentius Barbitonsor, în 1522), a căror breaslă era atât de importantă încât a avut şi un Turn, amplasat până prin 1631, între Turnul cu Ceas şi Turnul Fierarilor (în zona scărilor de azi). [Sifon pentru anestezie şi trusă pentru amputaţii, sec. VXIII-XIX] De aici, după ce treci pe lângă o uşă din lemn ce datează din 1536 😮 urci la etajul 3 unde într-o cameră cu un plafon superb boltit se află expoziţi anumită Breselele Sighişorene. Printre tot felul de obiecte realizate de cele câteva zeci de bresele care au funcţionat în Sighişoara până în 1872, n-ai cum să nu remarci niște încălțări pentru evenimente, șic, ce-ți vor creiona și mai bine tabloul epocilor trecute. Tot aici îți va atrage atenția mobilierul realizat într-o suită de stiluri: de la cel medival, la cel renascentist ori biedermaier; inclusiv o masă din lemn foarte valoroasă datorită vechimii (sec. XVI). [Dulapuri medievale.] La etajul al IV-lea se află mecanismul celebrului orologiu. Ceasornicul are două cadrane cu diametrul de 2,4 metri așezate pe fațadele turnului. Alături de cadrane, sunt tăiate în zid nișe înalte de 2,4 metri și late de 1,8 m unde se află figurinele ce simbolizează zilele săptămânii. [Mașinăria ceasului poate fi admirată printr-un perete de sticlă.] Nu se cunosc date despre prima instalare a ceasului din turn și a figurinelor sale. Prima mențiune atestă faptul că, în anul 1648 cadranul ceasului este înnoit și s-au adăugat sferturile de oră. Se presupune că și înainte au existat statuete, dar au fost distruse, cel mai probabil împreună cu ceasul, în timpul marelui incendiu, asta deoarece nișele unde se află figurinele par a fi făcute odată cu ridicarea zidului. Cert este faptul că figurinele au fost refăcute, în forma păstrată până astăzi, în 1677 de un meșter necunoscut. Reparat în mai multe rânduri, ceasului i se adaptează, în 1906 un mecanism electric, la care micile statui nu au putut fi conectate. Ele au reînceput să funcționeze abia în 1964 când meșterii Konradt (tată și fiu) au reușit să-l repare, realizând în același timp și un dispozitiv ce permite continuarea mișcării figurinelor, timp de câteva ceasuri chiar în cazul opririi curentului electric. Statuetele au înălțimea de 0,80 m și sunt sculptate în lemn de tei. Dacă priveşti dinspre Oraşul de Jos, cum urci, vei vedea figurinele care reprezintă zilele săptămânii. La miezul nopţii ele se mişcă de la stânga spre dreapta iar în dreptul  ferestrei vei vedea figurina ce reprezintă ziua în care te afli. În nişa de sub ea se pot vedea două figurine: în stânga Toboşarul iar în dreapta Călăul, ca avertisment pentru răufăcători. [Figurinele dinspre Oraşul de Jos.] Figurinele ce reprezintă zilele săptămânii au pe cap câte un simbol care-o reprezintă, conform credințelor medievale. Cum probabil, în tranzit fiind, n-ai să vezi decât una, îți vom povesti mai multe despre toate: Duminica, ziua soarelui, este întruchipată de o femeie în veșmânt albastru și fustă roșie, care are în jurul capului raze aurii. Poartă simbolul aurului. Lunea – simbolizată de zeița Selene (identificată și cu Artemis sau Diana) are în mâini arcul și săgeata, iar pe cap luna - simbol al argintului. [Duminică şi Luni.] Marți – zeul Marte – simbolul războiului și al morții - pe cap are semnul zodiei berbecului și simbolul medieval al fierului. Miercuri – Mercur - zeul comerțului (și al hoților). În concepția astrologiei medievale, planeta Mercur făcea legătura dintre Soare și Lună. Apare sub forma unui tânăr cu cămașă roșie, pieptar verde și cizme. Are pe cap simbolul mercurului. [Marţi şi Miercuri.] Ziua de joi – este reprezentată de Jupiter (Zeus la greci) ce îsi sprijină piciorul drept pe globul pamântesc și ține în mâini însemnele fulgerului și tunetului. Poartă pe cap simbolul cositorului. Vineri – este întruchipată de Venus (Afrodita la greci) căreia un amoraș îi ține o oglindă, și pe care ea îl mângăie cu mâna dreaptă. Pe cap are Luceafărul, simbolul astrologic al planetei Venus ce era și simbolul cuprului. Sâmbătă – este simbolizată de zeul Saturn - asociat și cu zeul timpului - Chronos dar și cu zeul agriculturii, al păcii și al abundenței. Se presupune că pe vremuri avea în mână un copil (aluzie la celebra legendă). În antichitate picioarele statuii erau acoperite și erau dezvelite doar în ziua când era sărbătorit. Așa s-ar explica faptul ca piciorul drept are formă de proteza vopsită în negru. Pe cap poartă simbolul plumbului, al nopții, opus luminii și soarelui. În antichitate sâmbata era considerată „seara” /sfârșitul săptămânii. Dinspre cetate – ai să vezi la baza firidei de lângă ceas două statuete: în stânga una înveșmântată în albastru cu o ramură de măslin în mână – ce simbolizează Zeița Păcii; în dreapta, un toboșar cu cămașa albastră bate sferturile de oră. Deasupra lor, în dreapta e poziționată Zeița Dreptății cu balanța în mână, iar lângă ea Zeița Justiției, legată la ochi și cu sabia ridicată în mâna dreaptă. [Figurinele dinspre Cetate.] Cele două zeiţe sunt flancate de doi îngeraşi care reprezintă Ziua (ce are o lumină pe cap și o inimă în mâini) și Noaptea (ce poartă în ambele mâini câte o torță); mişcându-se alternativ, la 6 dimineaţa şi 6 seara, marcau începutul şi sfârşitul zilei de muncă (de 12 ore) a meşteşugarilor din Cetate. [Noaptea, pregătindu-se să intre în Cetate 😍] La ultimul nivel o expoziţie dedicată lui Hermann Julius Oberth (1894-1989) - unul dintre cei trei părinţi-fondatori ai rachetei și astronauticii, care a făcut liceul aici, în Sighişoara - îți va face trecerea către punctul de belvedere preferat al turiștilor, de unde se poate admira o panoramă desăvârșită a Sighișoarei. Cu puncte de trimitere și kilometri calculați către majoritatea orașelor importante din Europa. [Vedere de pe terasa de belvedere.] Programul de vizitare este de la 9 – 15:30, de marți până duminică (luni este închis), plata se face doar cash, biletul pentru elevi/studenți este 5 lei, iar pentru adulți 20 lei. Dacă ai buletin de Sighişoara beneficiezi de 75% reducere 😊 - mulţumiri pentru ajutor 🙏 Raluca Brankundi, contributor Unde Mergem® 

Cum mergi spre Sighișoara dinspre Mediaș sau Târgu Mureș, în partea dreaptă a drumului, pe Platoul La Podei - ai să găsești un turnuleț mic și singuratic, dar de care se leagă multe povești istorice și legende – turnulețul La Chip. Un crâmpei de istorie ai să găsești aici, dacă-ți faci timp să-l găsești. Din limba germană Bei Steinem Bild s-ar traduce la La chipul de piatră și se crede că ar fi fost ridicat în cinstea unei sfinte (Agata sau Ecaterina) – și că în trecut ar fi avut pe nișele celor șapte laturi pictate imagini. Alții consideră că nu a fost un turn dintotdeauna; și că acoperișul din șindrilă i-a fost adăugat ulterior, el la bază fiind de fapt piedestalul unei imense statui. Ridicat pe locul în care călătorul vedea prima dată cetatea mergând pe vechiul drum ce trecea dealul (astăzi cimitir evreiesc), monumentul a țesut multe povești în jur. [Biserica din Dealul Cetăţii văzută de La Chip.] Cele mai multe povești însă leagă turnulețul La Chip de Turnul Giuvaergiilor (ce în prezent nu mai există) care se afla pe cel mai înalt punct al Dealului Cetății din Sighişoara, de unde se deschide o frumoasă panoramă spre apus, către dealul La Podei. Unele însemnări amintesc că turnulețul ar fi purtat inscripția Monumentum hoc erectum est anno 1469 ( acest monument a fost înălțat în anul 1469) - și se crede că cele șapte laturi au fost construite pentru a atrage atenția răufăcătorilor că Sighisoara practica dreptul de a pronunța și executa condamnarea la moarte (1469 - anul în care Matei Corvin confirmă drepturile celor șapte scaune săsești printre care și jus gladii). Când vine vorba despre La Chip - localnicii o să-ți povestească despre legenda pașei. Se povestește că, odată, în fruntea armatei otomane, se apropia de cetate un pașă călare pe un elefant alb. Este ucis din Turnul Giuvaergiilor cu o pușcă cu cremene. Pașa ar fi fost înmormântat pe acel loc înarmat și călare pe elefant, iar în amintirea evenimentului s-ar fi ridicat turnulețul. Cronicile vremii vorbesc şi despre întâmplarea mincinosului senator Mathias Seiler din breasla frânghierilor. Povestea sună cam așa: în 1611 avangarda trupelor lui Gabriel Báthory este zărită pe dealul La Podei. Sfatul cetății hotărăște sa ia măsuri de ripostă și să trimită generalului o solie, dar nimeni nu se încumeta sa purceadă la drum. Într-un final, senatorul Mathias Seiler își ia inima-n dinți și după ce se împodobește cu tot fastul cuvenit unui senator de cetate regală liberă, pleacă delegat. Doar că atunci când ajunge pe dealul La Podei, vede tabăra inamica și-și pierde elanul, ba mai mult, îl invită pe Báthory să intre în oraș ca un musafir de vază. Ajuns înapoi în cetate povestește că și-a îndeplinit misiunea, ba chiar povestește că a fost foarte aspru în cele vorbite; însă la scurtă vreme apare armata dușmană linișitită și încrezătoare - fapt ce nedumerește sfatul cetătii. Luat la rost, mincinosul mărturisește adevarul. Situația-i salvată de un bun țintaș care trage de pe bastionul Castaldo (bastion al Turnului Giuvaergiilor ce apăra zona sud-vestică - unul dintre cele mai sensibile puncte ale Cetății), cu tunul de la mai bine de 1000 de metri, pe locul unde astăzi este turnulețul La Chip și-i ucide locotenentul lui Báthory. Se pare că reușește datorită faptului că bastionul avea o poziție favorabilă, fiind cu aproximativ 50 de metri mai înalt decât dealul La Podei, dar oricum ar fi, dacă întâmplarea este reală vorbim despre o realizare deosebită pentru acele vremuri. Cert este că Báthory a ocolit fortăreața de aici și s-a îndreptat spre secuime şi Ţara Bârsei. Așa notează cronicarii vremii că s-a făcut de râs senatorul în fața cetățenilor cetății, care l-au batjocorit până la moarte; ba și după aceea pomenindu-i memoria ca fiind diplomatul Mathias cel cu nume rău pentru lipsa de curaj. În vecinătatea șoselei DN 13, înainte să intri în oraș, deasupra cimitirului evreiesc, turnulețul încă stă pavăză și mărturie vremurilor demult apuse. Îl găsești doar dacă-l cauți, printre mărăcini. Nicio inscripție, ori indicator nu te îndeamnă să-i cunoști povestea; dar el semeț - e totuși acolo și pare că scrutează încă în zare cetatea alături de care a scris cândva istorie. Pentru a-l privi pe el de aproape, ori panorama Sighișoarei din alt unghi și tot merită să vii aici. 

Sub denumirea Villa Rustica se află în satul Gornea din județul Caraș-Severin, chiar pe marginea DN57, ruinele unei ferme romane. “Județul Caraș-Severin este unul din județele cu cel mai mare număr de situri arheologice din țară. Aproape că nu există sat în care să nu existe măcar un sit. Numai în satul Gornea au fost înregistrate oficial vreo opt astfel de locuri. Prin “oficial” a se înțelege Repertoriul Arheologic Național. Dacă vine vorba însă de punere în valoare și circuit turistic... se schimbă treaba; lucrurile ar putea sta muuult mai bine decât stau...” Iar fosta fermă romană de la Gornea este și ea într-o situație... aproape bună... Denumirea oficială este Situl arheologic de la Gornea - "Căunița de Sus". Ansamblu anonim, locuință civilă. Săpături arheologice importante au avut loc în 1976, în urma lor fiind descoperită așezarea de la Gornea. Clădirea avea formă de navă, asemănătoare unei biserici. Se presupune că ar fi aparținut unei familii înstărite, undeva în secolele IV-V. Descoperirile arheologice făcute în sit pare că au fost foarte valoroase. Tezaurul monetar indică o locuire intensă. Ferma în sine reprezenta un model de viață avansat și bine organizat. S-au descoperit în apropiere inclusiv cuptoare elaborate pentru ars cărămizi iar locuința era prevăzută cu sistem de încălzire în pardoseală (hipocaustum) prin intermediul unor țevi ceramice. A mai fost descoperită și o plăcuță din bronz, inscripționată. Majoritatea acestor elemente se află la muzeul din Reșița. La fața locului nu prea mai este mare lucru. Ceva-ceva a stat în picioare până după Primul Război Mondial; odată cu trecerea la administrația de la București... lucrurile nu au mai fost prea bune... localnicii au avut nevoie de materiale de construcții... Astăzi s-a reconstituit un pic fundația, atât cât să ne putem face o idee vagă despre cum arăta casa și s-a pus un indicator cu denumirea monumentului. În rest... locul e întreținut mai mult de cei care au pensiuni în apropiere, pentru ca turiștii să poată vizita și ei ceva...  De ce este o atracţie #undemergem? Pentru că avem speranţa că acei ce administrează acest loc vor expune aici o simulare la scară a construcţiei, împreună cu nişte informaţii despre felul în care vieţuiau aici strămoşii noştri. Avem istorie, haideţi să o şi vedem!