Places

“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]

Habitat din Parcul Natural Porțile de Fier, muntele Ciucarul Mare este de fapt mic „la stat”; dar mare la… impresionat. Lapiezuri, vegetație din perioadele interglaciare, loc pe unde Dunărea și-a croit cu sârg drum prin piatra semeață, dând naștere unui defileu neînchipuit de frumos, a cărui uluitoare unduire poate fi cel mai complet admirată de sus, de pe platoul Ciucarului Mare. [Lapiezurile de pe Ciucarul Mare.] Pentru puțină geografie, abordată științific: Carpații Occidentali – Munții Banatului – Munții Almăjului. Pentru puțină imaginație, abordată emoțional: veșnicie neclintită, curgere neîncetată, sculptură verticală. [Abruptul Ciucarului Mare văzut din Cazane. 😍] Vegetația se remarcă prin prezența liliacului, care, dacă-l găsești înflorit (cam pe la începutul lunii mai), te va cuceri cu frumusețea dar mai ales cu mirosul. Elementul-vedetă de vegetație, atracţie protejată a acestei zone îl reprezintă laleaua Cazanelor, specie unică ce crește pe pereţii stâncoşi ai Cazanelor Dunării; poate fi observată înflorită, în luna aprilie, punctând colorat versanții austeri. Specie protejată, ruperea unui singur fir te poate costa o amendă de 10.000 lei! [Laleaua galbenă de Cazane.] Pentru detalii despre cum poţi ajunge sus caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mare. [Zona de plecare pe traseul Ciucarul Mare.] Altitudinea maximă la care ajunge Ciucarul Mare (i se mai spune și vârf) este de 318 m; nici nu-ți vine să-i zici înălțime... 🙂 Dar Ciucarul Mare nu e despre altitudine ci despre atitudine. [Ciucarul Mare văzut din Serbia, de pe muntele Veliki Strbac 😍] Și cum să nu ai atitudine, când ești parte a unuia din cele mai frumoase tablouri pictate de natură, sfâșiat în veacuri de Dunărea tumultuoasă care acum îți lucește la picioare, colos de strajă pe hotarul țării. [Ciucarul Mare şi Cazanele Mari, vedere de pe Ciucarul Mic. 😍]

Mare, mic, veliki, mali... Pentru că suntem de părere că, dacă vrei să scrii despre Ciucarul Mic și Ciucarul Mare, cele 2 vârfuri muntoase ale Clisurii Dunării, de pe pământ românesc, ar trebui măcar să amintești și de Mali Strbac și Veliki Strbac. Cele două cuvinte străine sunt în sârbă și sunt traducerile pentru „mare” și „mic”. Ca să prezinți complet acest "cazan" în care Dunărea “fierbe ”de mii de ani, trebuie să-i menționezi măcar și pe Mali Strbac și Veliki Strbac, ceilalți doi pereți ai “căldării”care face ca cel mai lung fluviu al Europei să bolborească, să se sucească, să se învârtească și să te amețească la propriu. Toate cele 4 vârfuri țâșnesc din apele Dunării semețe și mândre că i-au stat în cale, că au obligat-o să sape în jos ca să își facă loc, că nu s-au clintit și nu s-au lăsat înduplecate de toate vorbele frumoase, versurile, cântecele și picturile care i-au fost dedicate apei ăsteia.  Ce a rezultat? Trebuie să vii să vezi ca să înțelegi pe deplin. Să-ți faci timp și curaj. Dar te asigurăm că merită fiecare secundă, fiecare frică depășită, fiecare limită care te-ar ține pe loc. [Prin pădurea cu lapiezuri. 😍] Nu trebuie să fii munțoman înflăcărat ca să faci traseele acestea, e un pic greuț, dar nu foarte. Nu sunt lungi, nu sunt dificile, nu sunt anevoioase, iar răsplata este cu mult peste efortul depus. Între cele 2 vârfuri românesti, toată lumea alege prima dată Ciucarul Mare, noi o să-ți recomandăm să faci invers, să începi cu Ciucarul Mic. Traseul are un început mai abrupt, dar imaginile pe care le oferă sunt de-a dreptul spectaculoase.  Dar, să o luăm cu începutul. Ciucarul Mic, exact ca într-o familie, fiind mezinul, este mai îndrăzneț, mai fâșneț, mai volubil, mai extrovertit. După ce Dunărea a trecut de big brother, piticul pare că a înțeles că deși nu s-a înălțat la fel de mult, trebuie să compenseze cu ceva diferența de înălțime. Și-a asigurat acest lucru prin peisajele de-a dreptul amețitoare pe care ți le oferă în punctele de belvedere. [Ciucatul Mic şi Golful Mraconiei văzute de pe Mali Strbac, din Serbia. 😍] Când mergi pe șosea, cu Dunărea în stânga, spre izvoarele ei, Ciucarul Mic este primul dintre cele două masive. Are o înălțime de 313 metri, iar peste apă îi ține de urât Mali Strbac, vărul său sârb care are 626 m. De ce este mai înalt ? Nu pentru că a făcut mai mult baschet când era mic, ci pentru că, așa a lucrat Mama Natură. Ambele masive sârbești sunt mai înalte și mai stâncoase. [Ciucarul mic văzut de Ciucarul Mare.] Traseul pentru Ciucarul Mic este foarte bine delimitat. Cum mergi spre Dubova exact înaintea plăcuței de intrare în localitate o să vezi panourile informative. Unul mare care descrie un pic bucățica de Parc natural (Porțile de Fier) din care face parte vârful și cele 2 săgeți cu marcajele corespunzătoare pe care să le urmărești. Noi îți prezentăm traseul scurt, cel pentru care trebuie să urmărești triunghiul roșu. An de an rangerii de la Parc se ocupă de reîmprospătarea marcajelor și au grijă ca ele să fie în regulă. Jos, la bază, nu există loc de parcare și îți dai seama câți turiști sunt pe traseu în funcție de mașinile lăsate de-o parte și alta a șoselei. Primele detalii despre ce te așteaptă le primești de acolo: dificultate-medie, durata 1,3-1,5 h/sens. În anotimpul cald este posibil să întâlneşti vipere cu corn, nu risca, chiar dacă este foarte cald îţi recomandăm să ai pantaloni lungi (nu mulaţi)  şi să fii încălţat(ă) cu bocanci! Caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mic pentru detalii despre traseu. [Plecare pe traseu. Urmăreşte 🔺.] Vorbeam la început de curaj. Da, odată ajuns sus trebuie să ai un pic de curaj să te apropii decent de marginea peretelui de stâncă, iar cei cu frică de înălțimi trebuie să-și depășească fobia. Nu e dificil și în ciuda bătăilor de inimă care sparg toracele, ME-RI-TĂ! Există țări super-exploatate turistic care din ce au fac armăsar și care nu se bucură de astfel de locuri care te lasă fără respirație. La noi este invers, armăsarul este caracterizat drept un țânțar mic, pricăjit, afectat de inaniție. [Odată ajuns sus, fă-ţi curaj să priveşti în jos! 😍] O parcare jos, un coș de gunoi acolo la bază, un ghid, nu știm, dar nu este prima dată când avem senzația că locurilor ăstora, la noi, le lipsește ceva.  Un ghid mai găsești, pe ici-pe colo, pentru că în zonă sunt și pensiuni care au înțeles că turism nu se face doar din cazare și mâncare. Dacă nu te descurci sună la sediul Parcului natural Porțile de Fier și te ajută ei. Mergi cu bine!

Crucea Eroilor din Piatra Craiului este unul dintre monumentele din România dedicate soldaților căzuți în timpul Primului Război Mondial. Se află pe Vf. Piatra Mică, la o altitudine de 1816m, în Parcul Național Piatra Craiului din Zărnești. În vara anului 2004 se începeau lucrările la amplasarea Crucii Eroilor. Cu ajutorul unui elicopter particular, salvamontiștii zărneșteni au transportat materialele de construcție necesare, oamenii și echipamentul pentru spargerea stâncii în locul unde este amplasat postamentul crucii. Care, cu o înălțime de 10 metri și cu o deschidere a brațelor de peste 5 metri, este o variantă mai mică a celei de pe Muntele Caraiman din Bucegi.  [Vedere spre Zărnești 😍] Monumentul trebuie apreciat atât din punct de vedere istoric, cât și spiritual, simbolizând sacrificiul eroilor care și-au pierdut viața în slujba țării și oferind vizitatorilor un prilej de reculegere și respect pentru trecutul eroic al României. În plus, poziția sa peisagistică oferă o priveliște spectaculoasă asupra munților și văilor din jur, făcându-l o atracție turistică deosebită. [Monumentul în prim-plan.] Pentru a ajunge la cruce (denumire a atracției cunoscută mai bine în rândul localnicilor) trebuie să ajungi la Cabana Curmătura și de acolo să urmezi porțiunea de traseu marcată Punct Albastru, spre Vârful Piatra Mică (click aici pentru a vedea articolul dedicat întregului traseu). Nu e un traseu tocmai ușor, vei avea vreo 45 minute - o oră de urcuș în mare parte susținut, de aceea e foarte important să fii pregătit fizic și echipat corespunzător pentru o astfel de drumeție montană. [Vedere în noaptea de Revelion 😍 foto: Lucian Anghel] Noi considerăm că cea mai bună perioadă pentru a vizita Crucea Eroilor este între lunile mai și septembrie, când vremea este mai stabilă și temperaturile sunt mai plăcute pentru drumeții. Însă, traseul e practicabil și în lunile mai reci, așa că tu decizi când vrei să deschizi cărările în Piatra Craiului. 😉 În lunile de vară zilele sunt mai lungi și-ți permit să planifici mai flexibil excursia, dar verifică întotdeauna prognoza meteo înainte de a porni la drum, deoarece condițiile montante pot fi imprevizibile. [În mijlocul naturii.] Cum îți spuneam, e recomandat să ai echipament adecvat drumeției, inclusiv încălțăminte de munte, haine impermeabile, apă și ceva mâncare. Până să ajungi la monument, o să ai parte de zone din traseu solicitante, așa că-ți recomandăm să călătorești alături de prieteni și să fii atent la marcaje. Și nu uita să plătești taxa de acces și să respecți regulile care se aplică în Parcul Național Piatra Craiului. 🤗 Ionut Șmicăl, contributor Unde Mergem® ✍️

Cum adică să treci Dunărea înot ca să ajungi în Occident și de ce să fugi din țara ta ca să fii liber?! Sunt întrebări pe care un puști de 14 ani încă le pune și nu le înțelege pe deplin. În Mehedinți ele au legătură cu Danubia, statuia libertății, care străjuiește lacul de acumulare în dreptul municipiului Orșova.  Da, România are și ea o Statuie a Libertății. A libertății post-comuniste. Se numește Danubia și o poți admira pe șoseaua ce leagă Drobeta Turnu Severin de Timișoara. [Un loc de popas şi de meditaţie.] Pe drumul național, după ce treci de hidrocentrala Porțile de Fier 1, pe partea dinspre fluviu sunt amenajate mai multe zone de popas. Cele mai multe dintre ele sunt neîngrijite și pline de gunoaie, dar sunt adevărate puncte de belvedere pentru că Dunărea este grandioasă în zonă, iar priveliștea este superbă. Aproape de intrarea în Orșova, într-un astfel de loc de picnic, o parcare în fapt, dotată de Compania de drumuri cu câteva mese și scaune, tronează varianta românească a Statuii Libertății. Ca și cea americană, lucrarea reprezintă o femeie, gata să se arunce în apele fluviului. Este din ceramică, are peste 6 metri înălțime și este destul de sexy, ți-ar spune același puști de 14 ani care a aflat despre comunism din povești sau din cărțile de istorie, dar nu prea înțelege cum de înainte de 1989 malul sârbesc al Dunării era scăldat în lumini, în timp ce al nostru era cufundat în beznă sau cum la televizor programul era doar 2 ore. [Statuia românească a Libertăţii.] Așa voluptoasă, măreață, tristă, neîngrijită, neinscripționată, dar totuși botezată, Danubia are legătură cu ”Epoca de aur”, dar ea nu vorbește despre lipsuri, ea este întruchiparea curajului, a dorinței de libertate, a visului de a trăi mai bine. Mii de români au plătit cu viața pe vremea comunismului încercarea de a scăpa de România lui Ceaușescu traversând înot Dunărea. Frontiera de vest este considerată cea mai sângeroasă graniță a Europei pentru că pe aici se ieșea ilegal în Occident. Pe aici au plecat spre toate statele lumii sportivi, artişti, medici, ingineri, dar şi oameni simpli, scârbiţi de regimul comunist. Mulți erau olteni, oameni ai zonei, îmbiați de gustul vegetei sau al ciocolatei Cipiripi, ”orbiți” de becurile de pe malul vecin care, parcă în ciudă, rămâneau  aprinse toată noaptea, încurajați de prieteniile pe care le stabileau cu cuscrii (cum erau alintaţi pe acea vreme iugoslavii) veniți să facă micul trafic în piețele din Severin. Dar frontieriști, căci așa erau numiți, nu erau numai români, erau cehi, bulgari, polonezi, slovaci. Pe timpul verii, în special pentru înotătorii buni, Dunărea nu era o problemă. Îşi puneau hainele în saci de plastic pe care îi legau de brâu cu sfoară şi foloseau camerele anvelopelor de autovehicule, colaci sau veste de salvare. Pe timpul iernii, se povestește că se ungeau cu Revulsin, un vasodilatator puternic, pentru a li se încinge pielea și a face față apei reci. Totul era să nu fii prins de grăniceri. Relatările sunt cutremurătoare și cele mai multe sunt făcute de sârbii din localitățile unde ajungeau sau visau să ajungă curajoșii. [Grăniceri români la Dunăre în anii comunismului.] Danubia veghează asupra lacului de acumulare și se spune că aici au fost prinși sau și-au pierdut viața cei mai mulți frontieriști, pentru că mulți dintre ei se păcăleau crezând că trec Dunărea la sârbi. În fapt străbăteau lacul de acumulare și Golful Cerna și ajungeau pe faleza Orșovei unde erau prinși de grăniceri. Aici la Orșova, pentru noi, românii, Dunărea a fost mai mult decât Zidul Berlinului pentru nemți. S-au stins oameni împuşcati de grăniceri, sfârtecați de elicele bărcilor de grăniceri, loviți cu vâslele ca să nu mai fie ridicați în barcă și considerați scăpări ale vigilenței grănicerilor sau pur și simplu înecati. Considerând că popoarele își personalizează identitatea și prin statui, lor, frontieriștilor, Patrick Mateescu le-a dedicat-o pe Danubia. Sculptorul nu a trecut Dunărea înot, dar tot fraudulos a plecat din țară, deci știe ce a însemnat dorința de libertate și câștigarea ei. Deși în zonă nu este nicio plăcuță pe care să fie consemnat acest lucru, Danubia este un omagiu adus celor care au sfidat moartea, încercând să treacă ilegal într-o altă țară. Ea a fost donată Orșovei în 1996 și în ciuda a ceea ce reprezintă este un monument al nepăsării. Mai tot timpul este înconjurată de gunoaie și mai tot timpul soclul ei este mâzgălit de pasionații de grafitti. Ca o ironie a istoriei într-un an pe ea au scris mare, cu  vopsea neagră, să se vadă de la distanţă:  „Welcome refugees!” Francezul Andre Maurois afirmă, de alfel, că statuile sunt cartea de vizită a istoriei și civilizației și nu este vina civilizatiei dacă s-a întâmplat uneori ca istoria să arunce propria carte de vizită la gunoi. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ana Maria Urziceanu

În trecut fântânile erau foarte importante pentru comunitate iar sibienii au început încă de prin secolul XIII să amenajeze un număr mare de fântâni, în fiecare piaţă a oraşului. Acestea erau îngrijite de vecinătăți ce numeau doi meșteri, unul bătrân si unul tânăr, care aveau datoria să vegheze la buna funcționare a acestor surse de apă. De obicei o dată pe an fântânile erau curățate, acțiune ce cădea în sarcina tinerilor din cadrul vecinătății și care se termina de regulă cu o masă copioasă. Fântâna din Piaţa Mare a fost menționată documentar pentru prima dată în anul 1538, spunându-se că „în bazinul din jurul ei femeile își spălau rufele, iar din jgheaburi se adăpau animalele”.  Acum, ea este cunoscută ca Fântâna cu grilaj sau Fântâna Falkenhayn. Merită să-i acorzi un popas pentru că de ea se leagă o adevărată saga: în anul 1798, cu ocazia renovării fântânii comandate de către Martin Hochmeister, primarul acelor vremuri, a primit un umbrar din fier forjat, finanţat de de pielarul Filek. În Primul Război Mondial, după ce iniţial umbrarul a fost confiscat de militarii cantonaţi în oraş, comandantul Armatei a 9-a germane, generalul Erich von Falkenhayn, a decis să îl înapoieze oraşului. Iar mai târziu, noile concepții urbanistice pe care regimul comunist le-a impus în reamenajarea Pieței Mari au făcut ca fântâna sa fie demolată. Doar apropierea anului 2007 în care Sibiul a fost declarat „Capitală Culturală Europeană” și dorința de a reface aspectul de altădată al pieței, au făcut ca o copie a fântânii interbelice să reapară și să își revendice poziția în Piața Mare după sute de ani de schimbări. Azi, trecătorii se opresc lângă această fântână pentru a se relaxa și a admira de pe scările ei Piaţa Mare. De jur împrejur sunt clădiri superbe, de pe acoperişurile cărora „ochii sibiului” (element de arhitectură medievală, cu scop de aerisire) îţi vor urmări orice mişcare! 😀

Mraconia este un râu, afluent al Dunării. Mraconia este un golf. Iar până la începutul anilor ‘70 Mraconia a fost o mânăstire în golful cu același nume. Ridicată în anul 1523, a primit hramul Sfântul Ilie. Se crede însă că exista încă de la jumătatea secolului 15 – un document de la 1453 spune că exista acolo o obște de 20 călugări și menționează denumirea Mrăcunea. Un vechi sigiliu îi atesta existența în 1735. Pustiită de năvălitori, ruinată în mod repetat, arsă și prădată, distrusă în timpul razboiului ruso-austro-turc din 1787 – 1792, mănăstirea a fost reconstruită și restaurată în mai multe rânduri, până când, în 1968, a fost demolată definitiv, odată cu inundarea zonelor prin construirea hidrocentralei Porțile de Fier. Ar fi putut fi salvată, dar regimul comunist avea un obiectiv din a distruge lăcașurile de cult. Doar părți din ea au mai fost salvate - crucea de pe turlă se află astăzi deasupra stâncii pe care este sculptat chipul lui Decebal, ușile altarului și o candelă sunt expuse în micul muzeu parohial al bisericii din Eșelnița. Când apele lacului de acumulare scad se mai văd încă ruinele fundației. Mânăstirea nu a mai primit drept de reconstrucție decât după anii ‘90. [Crucea de pe "chipul lui Decebal".] În 2000 a fost finalizată noua construcție și a dobândit hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfânta Treime; aparține administrativ de comuna Dubova. Astăzi este o mică mânăstire de maici, fix pe malul Dunării, sfidând parcă legile fizicii pe un cot de mal, pe locul unei foste case de semnalizare. În mare parte a fost ridicată cu voluntari. [Mraconia văzută de pe Ciucarul Mare. 😍] Cuvantul "mraconia" provine din limba slavă și înseamnă loc ascuns, retras. Chiar dacă a fost așa cândva, azi nu mai e cazul. Mânăstirea este așezată cât se poate de vizibil, fiind chiar unul din obiectivele de atracție de pe Clisura Dunării, fie că o abordezi de pe uscat sau de pe apă.

Sigur îți amintești de la istorie despre Gheorghe Doja și răscoala pornită de el la 1514 împotriva marilor proprietari unguri de pământ, răscoală care îi și poartă numele (acesta fiind doar unul dintre detaliile pentru care a intrat în memoria colectivă). Dar puțini știu că Gheorghe Doja a fost un secui, născut în Dalnic, județul Covasna iar numele lui „adevărat” era de fapt Dózsa György. [Gheorghe Doja, așa cum îl știm din cărțile de istorie.] S-a născut în 1470 (după alte surse, 1477) la Dalnic, în familia unui mercenar care a primit avere și un mic titlu nobiliar drept răsplată pentru faptele de arme în luptele împotriva turcilor. După ce a avut parte la rândul lui de o educație militară, dornic să urmeze exemplul tatălui, György a îmbrățișat cariera militară de tânăr, înrolându-se în armata maghiară și servind în mai multe garnizoane din Transilvania. Unde până la luptele adevărate de mai târziu, se pare că a reușit să devină cunoscut prin numeroasele dueluri pe care le-a provocat sau la care a fost provocat și pe care le-a câștigat.   Apoi, în 1513, s-a făcut remarcat în campania contra turcilor condusă de voievodul Transilvanei Ioan Zápolya (János Szapolyai) în Serbia, fiind recompensat cu acordarea gradului de căpitan. În timpul campaniei de la Belgrad s-a desfășurat și un episod care a rămas consemnat în analele vremii. Se pare că faimosul Ali Pașa, cel mai puternic luptător al cavaleriei turce, a venit în fața cetății unde erau încartiruite trupele maghiare și a început să îi provoace pe cei dinăuntru „Hei, unguri! Veniți aici, oricine este curajos! Ieșiți din castel, se va decide pe câmp cine este învingător!” Nu a trebuit să li se spună de două ori, un grup mic de oșteni s-a pregătit rapid și, conduși de Székely György Dózsa, au ieșit în galop pe poarta castelului. Cele două echipe aproape s-au ciocnit, dar apoi liderul turc a vorbit: „Nu așa, unguri! Chiar și gâștele sunt curajoase într-o echipă. Lăsați un om curajos să lupte pentru toată lumea. Cine îndrăznește să mă confrunte?” Ungurii au mormăit și au șovăit, secuii al fel, neavând inițial suficient spirit și curaj pentru a rezista puternicului Ali Pașa. Când Pașa a văzut că sunt din ce în ce mai șovăitori și nehotărâți, a spus cuvinte urâte, i-a batjocorit și i-a defăimat, atât pe unguri, cât și pe secui. Și i-a tot certat până când György Dózsa s-a săturat de cuvintele urâte, a sărit în mijloc și a spus: „Ajunge de vorbă, tu turc de această credință! Voi lupta cu tine pentru Isus al meu!”. Conform regulilor de duel ale vremii, au fost numiți arbitri/martori, atât unguri cât și turci, care s-au asigurat ca duelul să se desfășoare într-o manieră ordonată. Când briefing-ul s-a încheiat, călăreții și-au întors caii și au mers într-un pas lejer până la marginea câmpului, așezându-se apoi față în față, iar la semnalul martorilor și-au dat pinteni cailor și au pornit unul către altul. În galop, s-au ciocnit cu un zgomot puternic, sulițele li s-au sfărâmat în bucăți, dar niciunul nu l-a putut arunca pe celălalt din șa. Apoi Dózsa și-a scos sabia, iar Ali Pașa iataganul. Au sărit scântei. Dózsa l-a rănit pe turc. În cele din urmă, pentru a treia oară, a atacat atât de tare încât Ali Pașa a căzut de pe cal, inconștient. În acea clipă, Dózsa a sărit de pe cal și l-a decapitat pe turc dintr-o singură lovitură . A luat cu el toate armele ornamentate, pentru că îi aparțineau ca pradă, apoi a urcat din nou pe cal și a revenit în galop la castel. Cavalerii maghiari și secui au galopat și ei după el. Drept răsplată după această faptă de vitejie, regele Ungariei i-a dăruit lui Dózsa titlul de cavaler, un colier de aur cu o gravură care reprezintă scena duelului și un sat ca domeniu propriu. [Dózsa György, pictură în ulei de Viktor Madarász.] Întors acasă, în Transilvania, a primit apoi însărcinarea de a forma un contingent de oaste pentru a participa la o cruciadă antiotomană anunțată pentru 1514, care însă nu s-a mai întâmplat. Dar mica oaste, în care fuseseră recrutați țărani maghiari, slovaci, sârbi, croați, români și secui ce începuseră deja să fie antrenați ca soldați, sub conducerea lui Dózsa va începe o  răscoală împotriva marii nobilimi din Ungaria și Transilvania, care înăsprise foarte mult condițiile de muncă ale iobagilor și crescuse dările în produse și bani percepute țărănimii libere.   După câteva succese militare, la 15 iulie 1514, după atacul nereușit al oastei țărănești asupra cetății Timișoara unde se refugiase marea nobilime, Ioan Zápolya, fostul său protector a ordonat ca Dózsa György să fie capturat și ucis. Nobilii, profund lezați de răscoală, nu s-au mulțumit cu o simplă execuție ci, la 20 iulie 1514, l-au torturat și executat pe acesta prin așezarea pe un „tron” înroșit în foc. Întreaga operațiune a fost atât de barbară încât este menționată astăzi pe numeroase siteuri dedicate execuțiilor și torturilor înfricoșătoare: Doja (Dózsa) a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc, în mână i s-a pus un sceptru încins, iar pe cap o coroană încinsă, dintr-un fier de plug. Se pare că fratele său a fost obligat să-i bea sângele iar bucăți din trupul sfârtecat de cleştii călăului au fost date pentru a fi mâncate tovarăşilor săi, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, traşi în ţeapă. Pentru descurajarea celor care încă mai luptau (ultimele cete de răsculați, din Țara Bârsei, au fost înfrânte abia un an mai târziu), trupul tăiat apoi în patru i-a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea, iar capul a fost trimis judecătorului-șef al Seghedinului (actualul Szeged din Ungaria), Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja. [Execuția lui György Dózsa, gravură 1650, autor Matthäus Merian.] Martori ai supliciului de la Timișoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăși Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai pe György. Moment de care amintește și azi monumentul ridicat în Piața Maria din oraș, simbol al execuției lui Doja ridicat în locul care va deveni peste secole kilometrul  zero al unei alte revolte de proporții, cea din decembrie 1989.   După ce, în timpul vieţii conaționalii lui l-au descris în cele mai felurite moduri, de la tâlhar și criminal la cavaler și nobil, de la căpetenie de cruciați la rege neîncoronat al țăranilor (de aici se pare că a fost inspirat și „scenariul” oribilei execuții), numele lui Dózsa György a intrat în uitare timp de câteva sute de ani. Până în secolul al XIX-lea, când istoriografia maghiară l-a redescoperit și l-a transformat în erou. Apoi, cultul lui Doja a fost preluat de propaganda comunistă, care a văzut în acesta un exponent al luptei de clasă. Așa a apărut la Dalnic, în anul 1976, un impozant monument, creație a sculptorului Szobotka András, în care Dózsa György e prezentat ca un simbol al luptei împotriva puterii nobile opresive.

În anul 1612, după o încercare nereuşită de cucerire a Ţării Româneşti, principele Transilvaniei Gabriel Báthory a vrut să supună Cetatea Braşovului care era aliată cu domnitorul Munteniei. Braşovul a rezistat atacului acestuia iar oştile lui Báthory s-au mulţumit să ocupe cetatea de la Feldioara, de unde au început să întreprindă raiduri de jefuire a satelor din Ţara Bârsei. Văzând aceasta, proaspătul ales jude al Braşovului, Michael Weiss,  a adunat în grabă o mică oştire din care făceau parte şi câteva zeci de "studenţi" - elevi ai gimnaziului Johannes Honterus, şi a încercat să elibereze cetatea Feldioara. Raportul de forţe a fost net defavorabil braşovenilor care, deşi au luptat vitejeşte, au fost înfrânţi iar Michael Weiss a fost capturat şi decapitat. În memoria celor 39 (după alte surse 22) elevi saşi care au murit în bătălie, în anul 1912 a fost construit acest monument, se pare chiar pe locul unde au fost îngropaţi aceştia.

Peștera Ponicova din Parcul Natural Porțile de Fier a fost pentru noi o foarte frumoasă surpriză, pe cât de necunoscută pe atât de plăcută. Primele cercetări aici s-au făcut în jurul anului 1872. Se presupune că a fost săpată în mii de ani de râul Ponicova, care se varsă în Dunăre. Pe lângă aspectul de alt tărâm decât cel pământean, peștera este deosebită din multe puncte de vedere. Este cea mai mare peșteră de pe Clisura Dunării, alcătuită din trei galerii, așezate pe etaje, ce însumează undeva la 1700 metri lungime. [Intrarea dinspre Dunăre.] Galeria principală a peșterii, și cea mai vizitată, străbate tot versantul Ciucarul Mare, dintr-un capăt în celălalt, peștera având astfel două căi de acces, fiecare pe câte o parte a muntelui, una dintre ele ieșind spectaculos direct în Dunăre. Distanța dintre cele două intrări este de 400 metri. A fost cândva mai lungă dar acum are o porțiune de 30 de metri inundată de Dunăre odată cu creșterea nivelului provocată de construirea barajului hidrocentralei Porțile de Fier. Înălțimea depășește în anumite puncte 25 metri. În perioadele cu ploi intense ori viituri nu se vizitează. [Intrarea dinspre şosea.] Mai există încă două galerii. Una vizitabilă dar care este destul de ignorată de turiști întrucât accesul este un pic mai dificil și cumva ascuns, undeva sus în stânga (spre Dunăre) galeriei principale. Dacă nu ești foarte bine informat sunt șanse mari să o ratezi. Cel mai util ar fi să vizitezi peștera însoțit de un ghid (eventual de la Parcul Natural Porțile de Fier, căci ei cunosc foarte bine zona și sunt foarte bine informați). Galeria este fosilă, plină de stalactite, stalagmite, coloane, mici galerii secundare, gururi, tot felul de concrețiuni, care de care mai interesantă; un ghid specializat îți poate da tot felul de detalii și explicații despre fiecare. Poți vedea și lilieci; în galeria acesta nu sunt foarte mulți dar sunt; nu-i deranja – dacă nu-i agresezi cu lumină puternică directă, zgomote sau în orice alt fel, îi poți observa chiar de destul de aproape. [În Galeria Concreţiunilor: le mai trebuia "doar" vreo 5000 de ani să devină o coloană!] Cealaltă galerie adăpostește o colonie întreagă de lilieci, așa că accesul turiștilor nu este recomandat, din motive de protejare a speciei; și oricum accesul (din exterior) este foarte dificil; o poți „admira” de la distanță (intrarea) și constata că probabil oricum nu te-ai cățăra tocmai acolo... 🙂.  [Galeria Liliecilor văzută de la drumul naţional.] Temperatura peșterii este constantă, undeva la 10 grade atât iarna cât și vara. Este necesar echipament adecvat. Traseul prin peșteră este unul destul de dificil, mai ales dacă experiența ta speologică este limitată. Nu e o simplă plimbare; peștera este sălbatică, nu a fost făcută nicio amenajare (ceea ce după părerea noastră îi sporește farmecul – asemenea locuri nu trebuie transformate în bulevarde, de dragul veniturilor); trebuie să te cațări pe bolovani, să pășești pe pietre, să-ți ții echilibrul pe marginea apei; toate astea însă fac ca experiența să fie una cu atât mai memorabilă. Lanterna (ideal frontală, căci vei avea nevoie și de mâini) este obligatorie. Nu ai nicio șansă să străbați peștera fără ea (poveștile pe care ni le-a spus Felix, ghidul nostru, despre cei care încercau să fugă din țară în perioada comunistă, trecând peștera pe întuneric ne-au dat fiori reci pe spate). [Intrarea în Galeria Liliecilor - fotografie de epocă] Iar gura ce se deschide spre Dunăre este... probabil tot ce înglobează expresia „lumina de la capătul tunelului” - în primul rând la propriu, căci chiar este locul prin care pătrunde din nou lumina în galerie și apoi la figurat, căci revine și în viața ta; iar modul în care apa pătrunde în galerie, reflexiile luminii, Dunărea și malul muntos de peste hotar care se revelează prin deschiderea peșterii sunt elemente unice, care îți vor crea emoții unice. Peștera poate fi abordată și dinspre Dunăre, dacă se intră cu o barcă mică, din tablă (face față cel mai bine pietrelor de pe fundul apei); dar probabil că senzațiile nu vor mai fi aceleași. [Ieşirea spre Dunăre.] Dacă intri doar ca să ajungi la Dunăre, nu e suficient. Experiența peșterii Ponicova nu este completă fără a vizita și galeria secundară superioară (a Concreţiunilor). Accesul nu este prea vizibil, în primul rând din cauza întunericului. Dar și dacă sunt suficiente lanterne, e greu de dibuit urcarea, mai ales dacă ești acolo pentru prima dată. În plus, urcușul e destul de greu, abrupt, de vreo 30 de metri și trebuie făcut cu atenție (atenție și mai mare la coborâre!), prin locurile formate de pașii celor ce au trecut pe-acolo anterior. Dar dacă respecți locul și recomandările, efortul depus va merita! [Lumea subpământeană se dezvăluie la lumina lanternelor. 😍] Nici drumul până la peșteră nu este deloc ușor, poate chiar mai greu decât peștera în sine. Există cel puțin două variante de ajuns la ea; noi am ales traseul prin Cheile Ponicovei – pornind din DN 75, după ieșirea din Dubova, înainte de pod, pe lângă niște ruine ale unei clădiri, cobori în valea râului și mergi pe lângă el, prin pădure. [Intrarea spre Cheile Ponicovei.] Însă... nu doar mergi; urci, cobori, treci peste bolovani , te strecori printre stânci căzute. Deasupra ta se înalță, din ce în ce mai mult, pereții de piatră. Noi am dat și peste rezultatele unui tragic accident auto produs înainte cu ceva ani (2018) – o mașină căzută în prăpastie (prilej de alți fiori reci pe spate). [Ultimul loc în care te-ai aştepta să găseşti rămăşiţele unei... maşini!] Repetăm recomandarea de a merge însoțit; traseul nu e marcat (triunghi galben) decât pe o mică porțiune și poate fi... descurajant dacă nu e cineva care să-ți spună că ești pe drumul cel bun, că trebuie să abordezi trecerea aia pe stânga și că... destinația va merita efortul; și că e ok să cobori pe scara aia din lemn la verticală, de vreo zece metri; și și pe-a doua, având grijă la cap; și tot așa... ["Acolo urmează să coborâm pe o scară de 10 metri..." 😊] Și apă să-ți iei suficientă, căci pe traseu nu există surse. Mergi cu bine!

Peștera Veterani este unul din obiectivele de pe Clisura Dunării ce nu pot fi abordate decât de pe apă şi mai toate „croazierele” oferite de diferiții prestatori din zonă includ o oprire aici. [Vedere de la terasa din faţa peşterii.] De-a lungul timpului a avut diferite utilizări, încă din timpuri preistorice. Dacii o considerau sanctuar al zeului Zamolxis, pe considerente legate de răsărirea soarelui (razele de lumină care intră în peșteră într-un anumit moment al zilei erau considerate semn divin). Galeria de la intrare este protejată cu un zid de cărămidă din epoca romană. [Vestigii de construcţie romane şi austriece.] A fost folosită de către austrieci în perioada când Serbia era pașalâc turcesc iar România era ocupată de austrieci. În ea se adăposteau undeva la 200-250 de soldați austro-ungari (până la 700 spun alte surse), conduși de un general austriac pe nume Veterani, care în 1692 a refăcut și fortificațiile romane; este cel de la care provine și denumirea peșterii. Avea zid de piatră de apărare iar cu 20 de metri mai jos era un tun menit să țină turcii la distanță în timpul războaielor austro-turce. Gaura naturală din partea superioară servea la supravegherea zonei. [Gaura "strategică" din munte.] Mai puțin „romantic”, până la formarea lacului de acumulare localnicii adăposteau aici la nevoie vitele, oile ori caprele. Zona este foarte bogată în (re)surse arheologice care atestă locuirea din cele mai vechi timpuri și utilizarea peșterii, caracterul militar dar și civil. Unele surse spun că Veterani ar fi prima peșteră cartată științific din lume, prima peșteră punctată pe o hartă. Primele cercetări privind peștera s-au făcut în jurul anului 1872. Era împărțită pe trei niveluri dar în prezent se poate vizita doar ultimul, cel mai de sus, celelalte fiind inundate. La baza peretelui de acces a fost amenajat un mic ponton și ridicate niște scări care ușurează vizitarea. Este un obiectiv ușor de explorat (cu excepția accesului exclusiv de pe apă), fiind astăzi mai degrabă o grotă decât o peșteră, cu o lungime de 87 metri, pe un teren destul de plat, ușor ascendent. [Rămăşiţele ale fortificaţiilor austriece din interior.] Galeria de acces e scurtă iar sala principală este mare, largă, înaltă și luminată natural printr-un orificiu în stâncă. În interior sunt ziduri de piatră de la fortificații, a fost amenajată o fântână și au fost aduse manechine ce evocă soldații austrieci cantonați aici. Până la ora 10 razele soarelui intră perfect în peșteră și o luminează foarte frumos (deci dacă poți fă-ți programul în așa fel încât să reușești să ajungi la ea în jurul acestei ore). [Fotografie realizată de Ioana Visan, utilizator Unde Mergem® 😍] Este iluminată și artificial dar o poți vedea ca atare doar dacă ajungi în timpul programului de vizitare stabilit de cei de la Parcul Natural Porțile de Fier (care o administrează și te taxează la intrare).

Intrarea în „Cetatea Braşovului” dinspre cartierul românesc al „Şcheilor” avea loc în Evul Mediu prin Poarta de Sus, numită iniţial şi Corpus Christi, după cvartalul în dreptul căruia era ridicată. Din vechiul ansamblu fortificat se păstrează astăzi doar Turnul Ecaterinei, edificiu reprezentativ pentru arhitectura Renaşterii la Braşov, construit în anul 1559 din iniţiativa judelui primar Johannes Benkner. Celelalte fortificaţii ale complexului, protejate în epocă de şanţuri cu apă şi iazuri, au fost demantelate în anul 1827, când a început construcţia Porţii Şchei, considerată necesară pentru fluidizarea circulaţiei între „Cetatea Braşovului” şi „Suburbiul de Sus”. Poarta Ecaterinei înlocuiește o poartă mai veche din lemn, care a fost distrusă în urma unor inundații puternice. Deși prima menționare datează din 1388, se pare că e mult mai veche, numele venindu-i de la capela Sfânta Ecaterina, situată în apropiere (în curtea Bisericii Negre), care la rândul ei făcea partea din ansamblul unei mănăstiri de călugărițe a cărei hram era „fecioara și martira Sf. Ecaterina”; mănăstirea a funcționat în prima perioadă de existență a orașului Corona, fiind menționată în 1235 într-un catalog al mănăstirilor premonstratense din Transilvania și Ungaria „Catalogus Ninivensis”. [Turnulețele care simbolizau "ius gladii".] Poarta Ecaterinei are un design foarte interesant. Combină stilurile gotic și renascentist, iar turnul principal este înconjurat de patru turnulețe la colțuri. Aceste turnulețe simbolizau "ius gladii", adică dreptul orașului de a aplica pedeapsa capitală, un privilegiu pe care nu îl aveau multe orașe în acele vremuri și un avertisment serios pentru vizitatorii orașului. Este una dintre puținele porți care poartă acest simbol, ceea ce îi adaugă și mai multă valoare istorică. Poarta este decorată cu stema Coroneii (vechiul Brașovul) și diverse inscripții latine, care îți dau senzația că te-ai întors în timp. [Stema Brașovului și gurile de tragere.] Pentru că în jurul vechii cetăți a Brașovului exista un șanț cu apă care oferea o protecție suplimentară împotriva invadatorilor, Poarta Ecaterinei avea un pod mobil care permitea sau bloca accesul în oraș. Acest pod mobil putea fi ridicat în caz de atac, ceea ce făcea ca poarta și orașul să fie mult mai greu de cucerit.   Și aici vine partea interesantă: încă se mai pot vedea două găuri triunghiulare în zidurile porții, unde erau fixate lanțurile podului mobil. [Găurile triunghiulare în care erau fixate lanțurile podului mobil.] De-a lungul anilor, Poarta Ecaterinei a trecut prin mai multe lucrări de restaurare. În secolul XIX și apoi în secolul XX, au avut loc intervenții importante pentru a păstra structura intactă. Toate aceste eforturi au fost esențiale pentru a asigura că acest monument istoric va continua să impresioneze și generațiile viitoare.   În prezent, Poarta Ecaterinei este un loc popular pentru turiști datorită arhitecturii sale impresionante și peisajului pitoresc din jur. Pentru a înțelege cu adevărat de ce Poarta Ecaterinei este atât de importantă, trebuie să știi că Brașovul medieval era un punct nodal pentru comerț și cultură. Orașul era protejat de un sistem complex de fortificații, din care Poarta Ecaterinei făcea parte. Sașii din Brașov au jucat un rol crucial în dezvoltarea orașului, contribuind la construirea și întreținerea fortificațiilor și fiind implicați activ în comerț. [Arhitectura tavanului din interiorul porții.] Deci, dacă ajungi vreodată în Brașov, nu rata Poarta Ecaterinei. Este un loc care te transportă în timp, oferindu-ți o privire asupra unui trecut fascinant. Indiferent dacă ești pasionat de istorie, arhitectură sau pur și simplu îți place să descoperi locuri noi, Poarta Ecaterinei este unul dintre acele locuri care te fac să apreciezi cât de bogată și diversă este istoria noastră.  Poarta Ecaterinei este situată în centrul vechi al Brașovului, foarte aproape de alte atracții turistice importante, cum ar fi Biserica Neagră și Piața Sfatului. Pont: profită de amplasarea în curtea Facultății de Silvicultură și fă cunoștință cu câteva zeci de specii de copaci și arbuști plantați pe aleea ce face legătura dintre strada Gheorghe Barițiu și Poarta Șchei.   Cum ajungi acolo. Pe jos: Dacă ești deja în centrul Brașovului, poți ajunge la Poarta Ecaterinei pe jos. Este la doar câteva minute de mers din Piața Sfatului către Șcheii Brașovului. Cu transportul public: Dacă vii din alte zone ale orașului, poți folosi autobuzele locale, pe liniile 50, 51, 52; coboară în Stația „Biserica Neagră” sau Stația „Liceul Șaguna”. Cu mașina: Există parcări în apropierea centrului vechi, de unde poți continua pe jos către Poarta Ecaterinei. Brașovul are numeroase parcări publice, dar în centrul vechi poate fi mai dificil să găsești un loc liber, mai ales în sezonul turistic. 🤗 Tudor Georocieanu, contributor Unde Mergem® ✍️

În satul Siculeni, pe DE 578, există un monument pe lângă care s-ar putea să treci fără să-l observi în viteza mașinii. Ar putea fi totuși interesant de știut că el comemorează masacrul săvârșit de trupele armatei austriece asupra secuilor din regiune – de unde și denumirea: SICULICIDIUM. Construit din bazalt, în anul 1899, monumentul amintește moartea a peste 200 de secui (177 conform autorităților habsburgice). Într-o traducere adaptată la limbajul actual (pentru că în original este într-un stil mai arhaic, al anilor 1700), pe placa de pe monument este următorul text: “<< Siculicidium – „Masacrul de la Siculeni” 7 ianuarie 1764 În memoria celor 200 de martiri secui din Scaunul Ciuc și Trei Scaune, care fiind fără protecție, au fost masacrați în zori la 7 ianuarie 1764 de către armata imperială la granița satului Siculeni, în timpul organizării violente a frontierei. Cei care au sângerat pentru libertate. Ridicat prin harul recunoscător al descendenților în 1899. Popor secui, sângele strămoșilor tăi, care se aflau pe brațul răzbunării arbitrare a tiranului. a căzut aici, când libertatea ta constituțională a fost apărată, s-a stins o imagine teribilă, multe vieți inocente, dar, deși sunt pierdute sub o armă feroce, memoria lor nu va fi pierdută, pentru că va dura pentru totdeauna. Acesta este modul în care memoria lor va trăi pentru un timp atemporal.>>” Pe granița dintre Imperiul Habsburgic și Moldova existau mai multe treceri: Pasul Buzăului, Pasul Oituz, Valea Trotușului. Austriecii au inființat un sistem de apărare a graniței, alcătuit din mai multe centre, fiecare centru având alocată o zonă; îm acest scop au fost adunați și înrolați bărbații localnici. În Transilvania au fost trei asemenea centre – unul în zona Sibiului (Orlat, Săliște; păzeau Valea Oltului); unul secuiesc, care avea în pază pasurile de la Vama Buzăului, Oituz şi Valea Trotușului, până la Borsec; unul în Năsăud, pe partea nordică a Transilvaniei, responsabil de zona Bistrița-Iacobeni. Secuii au refuzat să facă parte din acest sistem în lipsa unor libertăți și privilegii, acordate anterior pentru asemenea servicii dar suspendate acum de autoritățile habsburgice. În 1764 ei s-au adunat la Siculeni și au scris câteva scrisori de protest ofițerilor austrieci din cetatea-garnizoană de la Miercurea Ciuc. În scurt timp, în seara zilei de 7 ianuarie, la ordinul Curții Imperiale de la Viena, sub comanda generalului conte Joseph von Siskovics, trupe austriece cu un efectiv de aproximativ 1.300 de soldați s-au deplasat la Siculeni, au atacat cu artileria și au măcelărit mare parte din secuii rebeli, neînarmați, adunați acolo; și sistemul a fost implementat.  A urmat o refugiere în masă a secuilor în Moldova; o parte au primit amnistie după câțiva ani și au revenit acasă iar restul au fondat în zona dintre Rădăuți și Botoșani patru sate, comunitatea purtând denumirea de „ceangăi bucovineni” (relocată apoi, la debutul secolului 20 înapoi în Imperiul Austro-Ungar, parțial în Ungaria de astăzi, parțial în zona Huedin-jud. Cluj).

Cum mergi spre Sighișoara dinspre Mediaș sau Târgu Mureș, în partea dreaptă a drumului, pe Platoul La Podei - ai să găsești un turnuleț mic și singuratic, dar de care se leagă multe povești istorice și legende – turnulețul La Chip. Un crâmpei de istorie ai să găsești aici, dacă-ți faci timp să-l găsești. Din limba germană Bei Steinem Bild s-ar traduce la La chipul de piatră și se crede că ar fi fost ridicat în cinstea unei sfinte (Agata sau Ecaterina) – și că în trecut ar fi avut pe nișele celor șapte laturi pictate imagini. Alții consideră că nu a fost un turn dintotdeauna; și că acoperișul din șindrilă i-a fost adăugat ulterior, el la bază fiind de fapt piedestalul unei imense statui. Ridicat pe locul în care călătorul vedea prima dată cetatea mergând pe vechiul drum ce trecea dealul (astăzi cimitir evreiesc), monumentul a țesut multe povești în jur. [Biserica din Dealul Cetăţii văzută de La Chip.] Cele mai multe povești însă leagă turnulețul La Chip de Turnul Giuvaergiilor (ce în prezent nu mai există) care se afla pe cel mai înalt punct al Dealului Cetății din Sighişoara, de unde se deschide o frumoasă panoramă spre apus, către dealul La Podei. Unele însemnări amintesc că turnulețul ar fi purtat inscripția Monumentum hoc erectum est anno 1469 ( acest monument a fost înălțat în anul 1469) - și se crede că cele șapte laturi au fost construite pentru a atrage atenția răufăcătorilor că Sighisoara practica dreptul de a pronunța și executa condamnarea la moarte (1469 - anul în care Matei Corvin confirmă drepturile celor șapte scaune săsești printre care și jus gladii). Când vine vorba despre La Chip - localnicii o să-ți povestească despre legenda pașei. Se povestește că, odată, în fruntea armatei otomane, se apropia de cetate un pașă călare pe un elefant alb. Este ucis din Turnul Giuvaergiilor cu o pușcă cu cremene. Pașa ar fi fost înmormântat pe acel loc înarmat și călare pe elefant, iar în amintirea evenimentului s-ar fi ridicat turnulețul. Cronicile vremii vorbesc şi despre întâmplarea mincinosului senator Mathias Seiler din breasla frânghierilor. Povestea sună cam așa: în 1611 avangarda trupelor lui Gabriel Báthory este zărită pe dealul La Podei. Sfatul cetății hotărăște sa ia măsuri de ripostă și să trimită generalului o solie, dar nimeni nu se încumeta sa purceadă la drum. Într-un final, senatorul Mathias Seiler își ia inima-n dinți și după ce se împodobește cu tot fastul cuvenit unui senator de cetate regală liberă, pleacă delegat. Doar că atunci când ajunge pe dealul La Podei, vede tabăra inamica și-și pierde elanul, ba mai mult, îl invită pe Báthory să intre în oraș ca un musafir de vază. Ajuns înapoi în cetate povestește că și-a îndeplinit misiunea, ba chiar povestește că a fost foarte aspru în cele vorbite; însă la scurtă vreme apare armata dușmană linișitită și încrezătoare - fapt ce nedumerește sfatul cetătii. Luat la rost, mincinosul mărturisește adevarul. Situația-i salvată de un bun țintaș care trage de pe bastionul Castaldo (bastion al Turnului Giuvaergiilor ce apăra zona sud-vestică - unul dintre cele mai sensibile puncte ale Cetății), cu tunul de la mai bine de 1000 de metri, pe locul unde astăzi este turnulețul La Chip și-i ucide locotenentul lui Báthory. Se pare că reușește datorită faptului că bastionul avea o poziție favorabilă, fiind cu aproximativ 50 de metri mai înalt decât dealul La Podei, dar oricum ar fi, dacă întâmplarea este reală vorbim despre o realizare deosebită pentru acele vremuri. Cert este că Báthory a ocolit fortăreața de aici și s-a îndreptat spre secuime şi Ţara Bârsei. Așa notează cronicarii vremii că s-a făcut de râs senatorul în fața cetățenilor cetății, care l-au batjocorit până la moarte; ba și după aceea pomenindu-i memoria ca fiind diplomatul Mathias cel cu nume rău pentru lipsa de curaj. În vecinătatea șoselei DN 13, înainte să intri în oraș, deasupra cimitirului evreiesc, turnulețul încă stă pavăză și mărturie vremurilor demult apuse. Îl găsești doar dacă-l cauți, printre mărăcini. Nicio inscripție, ori indicator nu te îndeamnă să-i cunoști povestea; dar el semeț - e totuși acolo și pare că scrutează încă în zare cetatea alături de care a scris cândva istorie. Pentru a-l privi pe el de aproape, ori panorama Sighișoarei din alt unghi și tot merită să vii aici.