Crucea Eroilor de pe Piatra Mică

Pe dealul Golberich se află unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale Sighișoarei, care oferă o panoramă superbă asupra unei bune părți a orașului și în special, către Cetate. Pentru identificarea corectă a celor mai importante clădiri care pot fi văzute de aici, cu sprijinul mai multor asociații din zonă a fost amplasat un panou informativ. [Panou informativ și vedere către Cetate.] Pentru a ajunge aici ia ca reper strada Izvorului, din care urcă spre deal mai multe cărări de pământ. Pentru că nu sunt foarte multe locuri pe unde să îți lași mașina pe marginea străzii, îți recomandăm să vii pe jos, din zona Cetății vei face o plimbare agreabilă de cam jumătate de oră, sau cu bicicleta – caz în care să fii pregătit pentru o porțiune de urcuș susținut. Un pic mai sus de panoul informativ sunt instalate și câteva bănci din lemn, deci poți lua cu tine și ceva pentru picnic.  Dealul Golberich era cunoscut în perioada medievală de sași sub numele Galtberg, care se pare că ar proveni de la Galtvieh (junincă), ceea ce presupune faptul că în Evul Mediu aici era un loc de păşunat pentru animale, care nu produceau lapte şi care de obicei înnoptau aici. Ulterior, aici se va ridica apoi un cartier distinct al oraşului, aflat lângă una dintre cele mai liniştite zone din oraş preferată mult timp de protipendada oraşului - Lunca Poştii sau Postland. Numele acestui loc este legat în mare parte de activitatea poştei, aici aflându-se una dintre stațiile de poștă (deservite de poștalioane) din Transilvania sec. XVIII unde se făcea transferul pasagerilor, a bagajelor și coletelor poștale transportate. Zona era foarte bogată în iarbă și fân, folosite pentru hrana cailor care trăgeau poștalioanele (trăsuri mari cu spații pentru pasageri, bagaje și colete poștale) iar zona era folosită pentru obținerea de iarbă și fân cu care aceștia erau hrăniți, mai apoi funcţionarii poştei amenajându-şi mici grădini pentru uzul propriu.

Sigur îți amintești de la istorie despre Gheorghe Doja și răscoala pornită de el la 1514 împotriva marilor proprietari unguri de pământ, răscoală care îi și poartă numele (acesta fiind doar unul dintre detaliile pentru care a intrat în memoria colectivă). Dar puțini știu că Gheorghe Doja a fost un secui, născut în Dalnic, județul Covasna iar numele lui „adevărat” era de fapt Dózsa György. [Gheorghe Doja, așa cum îl știm din cărțile de istorie.] S-a născut în 1470 (după alte surse, 1477) la Dalnic, în familia unui mercenar care a primit avere și un mic titlu nobiliar drept răsplată pentru faptele de arme în luptele împotriva turcilor. După ce a avut parte la rândul lui de o educație militară, dornic să urmeze exemplul tatălui, György a îmbrățișat cariera militară de tânăr, înrolându-se în armata maghiară și servind în mai multe garnizoane din Transilvania. Unde până la luptele adevărate de mai târziu, se pare că a reușit să devină cunoscut prin numeroasele dueluri pe care le-a provocat sau la care a fost provocat și pe care le-a câștigat.   Apoi, în 1513, s-a făcut remarcat în campania contra turcilor condusă de voievodul Transilvanei Ioan Zápolya (János Szapolyai) în Serbia, fiind recompensat cu acordarea gradului de căpitan. În timpul campaniei de la Belgrad s-a desfășurat și un episod care a rămas consemnat în analele vremii. Se pare că faimosul Ali Pașa, cel mai puternic luptător al cavaleriei turce, a venit în fața cetății unde erau încartiruite trupele maghiare și a început să îi provoace pe cei dinăuntru „Hei, unguri! Veniți aici, oricine este curajos! Ieșiți din castel, se va decide pe câmp cine este învingător!” Nu a trebuit să li se spună de două ori, un grup mic de oșteni s-a pregătit rapid și, conduși de Székely György Dózsa, au ieșit în galop pe poarta castelului. Cele două echipe aproape s-au ciocnit, dar apoi liderul turc a vorbit: „Nu așa, unguri! Chiar și gâștele sunt curajoase într-o echipă. Lăsați un om curajos să lupte pentru toată lumea. Cine îndrăznește să mă confrunte?” Ungurii au mormăit și au șovăit, secuii al fel, neavând inițial suficient spirit și curaj pentru a rezista puternicului Ali Pașa. Când Pașa a văzut că sunt din ce în ce mai șovăitori și nehotărâți, a spus cuvinte urâte, i-a batjocorit și i-a defăimat, atât pe unguri, cât și pe secui. Și i-a tot certat până când György Dózsa s-a săturat de cuvintele urâte, a sărit în mijloc și a spus: „Ajunge de vorbă, tu turc de această credință! Voi lupta cu tine pentru Isus al meu!”. Conform regulilor de duel ale vremii, au fost numiți arbitri/martori, atât unguri cât și turci, care s-au asigurat ca duelul să se desfășoare într-o manieră ordonată. Când briefing-ul s-a încheiat, călăreții și-au întors caii și au mers într-un pas lejer până la marginea câmpului, așezându-se apoi față în față, iar la semnalul martorilor și-au dat pinteni cailor și au pornit unul către altul. În galop, s-au ciocnit cu un zgomot puternic, sulițele li s-au sfărâmat în bucăți, dar niciunul nu l-a putut arunca pe celălalt din șa. Apoi Dózsa și-a scos sabia, iar Ali Pașa iataganul. Au sărit scântei. Dózsa l-a rănit pe turc. În cele din urmă, pentru a treia oară, a atacat atât de tare încât Ali Pașa a căzut de pe cal, inconștient. În acea clipă, Dózsa a sărit de pe cal și l-a decapitat pe turc dintr-o singură lovitură . A luat cu el toate armele ornamentate, pentru că îi aparțineau ca pradă, apoi a urcat din nou pe cal și a revenit în galop la castel. Cavalerii maghiari și secui au galopat și ei după el. Drept răsplată după această faptă de vitejie, regele Ungariei i-a dăruit lui Dózsa titlul de cavaler, un colier de aur cu o gravură care reprezintă scena duelului și un sat ca domeniu propriu. [Dózsa György, pictură în ulei de Viktor Madarász.] Întors acasă, în Transilvania, a primit apoi însărcinarea de a forma un contingent de oaste pentru a participa la o cruciadă antiotomană anunțată pentru 1514, care însă nu s-a mai întâmplat. Dar mica oaste, în care fuseseră recrutați țărani maghiari, slovaci, sârbi, croați, români și secui ce începuseră deja să fie antrenați ca soldați, sub conducerea lui Dózsa va începe o  răscoală împotriva marii nobilimi din Ungaria și Transilvania, care înăsprise foarte mult condițiile de muncă ale iobagilor și crescuse dările în produse și bani percepute țărănimii libere.   După câteva succese militare, la 15 iulie 1514, după atacul nereușit al oastei țărănești asupra cetății Timișoara unde se refugiase marea nobilime, Ioan Zápolya, fostul său protector a ordonat ca Dózsa György să fie capturat și ucis. Nobilii, profund lezați de răscoală, nu s-au mulțumit cu o simplă execuție ci, la 20 iulie 1514, l-au torturat și executat pe acesta prin așezarea pe un „tron” înroșit în foc. Întreaga operațiune a fost atât de barbară încât este menționată astăzi pe numeroase siteuri dedicate execuțiilor și torturilor înfricoșătoare: Doja (Dózsa) a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc, în mână i s-a pus un sceptru încins, iar pe cap o coroană încinsă, dintr-un fier de plug. Se pare că fratele său a fost obligat să-i bea sângele iar bucăți din trupul sfârtecat de cleştii călăului au fost date pentru a fi mâncate tovarăşilor săi, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, traşi în ţeapă. Pentru descurajarea celor care încă mai luptau (ultimele cete de răsculați, din Țara Bârsei, au fost înfrânte abia un an mai târziu), trupul tăiat apoi în patru i-a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea, iar capul a fost trimis judecătorului-șef al Seghedinului (actualul Szeged din Ungaria), Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja. [Execuția lui György Dózsa, gravură 1650, autor Matthäus Merian.] Martori ai supliciului de la Timișoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăși Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai pe György. Moment de care amintește și azi monumentul ridicat în Piața Maria din oraș, simbol al execuției lui Doja ridicat în locul care va deveni peste secole kilometrul  zero al unei alte revolte de proporții, cea din decembrie 1989.   După ce, în timpul vieţii conaționalii lui l-au descris în cele mai felurite moduri, de la tâlhar și criminal la cavaler și nobil, de la căpetenie de cruciați la rege neîncoronat al țăranilor (de aici se pare că a fost inspirat și „scenariul” oribilei execuții), numele lui Dózsa György a intrat în uitare timp de câteva sute de ani. Până în secolul al XIX-lea, când istoriografia maghiară l-a redescoperit și l-a transformat în erou. Apoi, cultul lui Doja a fost preluat de propaganda comunistă, care a văzut în acesta un exponent al luptei de clasă. Așa a apărut la Dalnic, în anul 1976, un impozant monument, creație a sculptorului Szobotka András, în care Dózsa György e prezentat ca un simbol al luptei împotriva puterii nobile opresive.

Când ai drum prin Zărnești, rezervă-ți măcar o jumătate de zi pentru a vizita și Plaiul Foii. Zona se află la 12 km de oraș și este împânzită din toate colțurile de natură, iar Piatra Craiului completează acest tablou pitoresc cu imaginea sa unică.  Localnicii susțin că există câteva legende legate de numele pe care zona îl poartă.  Una dintre acestea spune că într-un timp necunoscut și îndepărtat, exista o pădure vastă și bogată în viață sălbatică la poalele Munților Piatra Craiului, loc perfect pentru organizarea de vânători regale, de care nobilimea nu se mai sătura. În timpul unei astfel de partide vânătorești, un cerb nobil sau poate un urs imens a fost ucis de către un castelan. Întâmplarea a făcut ca fix în același timp, dintr-un copac a să cadă o frunză (sau foaie) pe care omul curții a ridicat-o de jos și a dus-o în fața celorlalți nobili pentru a da de veste că prada a fost capturată. Astfel, o simplă frunză a unui copac a devenit un simbol al victoriilor vânătorești și al abilităților celor ce erau pasionați de arta vânătorii. În urma acestui eveniment, locul a primit numele de Plaiul Foii pentru a reaminti de fiecare dată acel moment solemn și pentru a ține vie însemnătatea acelei foi căzute.    O altă legendă a numelui este legată de perioada în care Munții Piatra Craiului erau casa multor ciobani care-și creșteau oile prin pășunile înalte și împădurite și locul unde pădurarii vegheau asupra pădurilor zi și noapte. Zonele de lângă râul care străbate Plaiul Foii erau locul de popas și de întâlnire pentru pădurari și ciobani, unde adunau frunze uscate (sau foi) pentru a aprinde focuri cu care se încălzeau și la care-și găteau hrana. Când acești oameni ai muntelui, ce aveau în spate obiceiuri păstrate de-a lungul generațiilor, aruncau frunzele în foc, flăcările dansau și lumina lor le înconjura și îmbujora fețele, moment în care începeau să cânte sau să povestească despre munte și libertate. Se spune că numele s-ar fi păstrat în urma acestor practici străvechi ale ciobanilor și pădurarilor, de a aduna și folosi frunzele pentru foc, dând viață unei atmosfere calde și prietenoase, în mijlocul naturii. Povestea redă imaginea unei legături strânse între oameni, mediu și tradiții, creând astfel un simbol al ospitalității și căldurii umane chiar și-n mijlocul sălbăticiei montane. [Plaiul Foii - zonă a Parcului Național Piatra Craiului.] Plaiul Foii îți poate oferi liniștea de care ai nevoie. Pentru o noapte la cort sau cu rulota există locuri special amenajate în acest sens, administrate privat, cu toate facilitățile necesare (după ce le documentăm, promitem să le prezentăm aici). Având în vedere că te afli într-un Parc Național, camparea în alte zone decât cele amenajate special este interzisă. Chiar și intinderea unei pături pentru un picnic în afara acestor zone îți poate aduce o amendă!   Iar dacă ai de gând să pedalezi și să ai muntele alături de tine, Plaiul Foii îmbină aceste două aspecte cât se poate de plăcut, orașul Zărnești având câteva trasee de cicloturism, cu diferite niveluri de dificultate. Cel mai frecventat și poate cel mai ușor este Traseul 1 –  care pornește din Zărnești și se oprește la Cabana Plaiul Foii, marcat cu albastru, culoarea indicând nivelul scăzut al dificultății. Traseul are o lungime de 22 km, calculând ruta dus-întors, se desfășoară integral pe asfalt și oferă o vedere către partea nord-vestică a masivului Piatra Craiului.    [Domuri pierdute în culorile naturii 😍] Plaiul Foii, care se întinde de-a lungul râului Bârsa, este cămin pentru turiștii care caută liniște și relaxare, dar și pentru cei activi, care preferă traseele montane. Locul este punct de acces către impresionantele trasee din Piatra Craiului, dar și pentru cele din Munții Făgăraș. Tot de aici poți porni spre Schitul Colțul Chiliilor.  Având un potențial turistic imens, zona Plaiul Foii a beneficiat în trecut de îmbunătățirea infrastructurii rutiere, lucru care a bucurat atât localnicii, cât și turiștii, acestora din urmă facilitându-le accesul la poalele Craiului, iar pentru proprietarii de unități de cazare (care nu sunt puțini) asfaltarea drumului a venit ca un sprijin pentru afacerile lor. Un alt demers făcut de autoritățile locale a fost cel de a păstra o uniformitate a zonei. Vei observa că majoritatea terenurilor sunt împrejmuite cu un gard tipic, comun, din lemn și că se păstrează o distanță egală între gospodării.   Valea străbătută de râul Bârsa este înconjurată de unități de cazare. Vei găsi locuri în care poți privi Piatra Craiului dintr-un ciubăr (sau chiar jacuzzi), dar și locuri în care vei admira masivul dintr-un hamac. Ceea ce vrem noi să spunem este că în zonă vei găsi cazare pentru fiecare buget. Atâta timp cât scopul vizitei tale în Plaiul Foii este de a te deconecta de stresul cotidian, de a respira aerul curat de munte și de a te minuna de crestele Pietrei Craiului, este irelevant locul în care te-ai cazat. Dar pentru confortul unei vizite plăcute, caută din timp informațiile care te-ar interesa la pensiunile și cabanele aflate în Plai. Până vom documenta și vom recomanda primele locuri #undemergem, poți arunca aici o privire pe cazările din zonă.   [Vedere de pe drumul Plaiul Foii. 😍] În funcție de perioada anului, în zona Plaiul Foii au loc diverse evenimente, ocazii binevenite dacă vrei să te integrezi în comunitatea locală. Ultimul weekend al primei luni de vară aduce la poalele Craiului concursul de motocross Hard Enduro Piatra Craiului. În lunile de august poți participa la cel mai verde festival de muzică rock, indie și folk, Folk Rock Fest Piatra Craiului, dar și la Trofeul Piatra Craiului, unde se prezintă meserii montane și parade ale celor mai frumoși cai din zonă. De 18 ani, la începutul toamnei (în 2024, 27-29 septembrie) se organizează Maratonul Pietrei Craiului care cuprinde în traseul său câteva puncte-cheie în zona Plaiul Foii.  Iar dacă te gândești că o să vii aici și o să găsești locuri în care să mănânci mâncare tradițională, chiar o să găsești. Poți opta pentru restaurantele din zonă sau pentru pensiunile care pun la dispoziția clienților și servicii culinare.   Muntele e impresionant atât în sezonul cald, cât și în cel rece, iar Plaiul Foii susține această remarcă prin numărul mare de turiști care vizitează zona pe tot parcursul anului. Vara te poți bucura de mersul pe bicicletă, de potecile deschise ale Craiului, de nopțile calde cu cortul și poate, (de ce nu?) de o bere rece. Dar asta nu înseamnă că iarna te împiedică să organizezi un traseu montan în Crai, sau să te bucuri de o plimbare cu sania ori să înlocuiești berea cu un vin fiert sau cu un ceai fierbinte. Natura nu are program de vizitare, așa că momentul în care te decizi să vii în Plaiul Foii consideră-l momentul potrivit.    Poți ajunge în Plaiul Foii pe bicicletă, folosindu-te de propria mașină sau de serviciile de taximetrie din zonă. În funcție de ce vrei să faci pe parcursul vizitei tale aici, pe lungimea celor 12 km ai zonei, vei găsi și câteva locuri amenajate pentru a-ți parca mașina în condiții sigure și fără plată. Ca să ajungi în Plai din orașul Zărnești urmărește str. Toplița și deplasează-te înainte pentru următorii kilometri. Iar dacă nu ești posesor al unui autovehicul, trenul sau linia 140 a RATBV-ului cu destinația Zărnești sunt cele mai la îndemână opțiuni de a ajunge în orașul care se află la poalele Munților Piatra Craiului. Iar pentru turiștii care nu vin din zona orașului Brașov, firmele private de transport în comun au rute din Moieciu de Jos, Bran, Poiana Mărului, Șimon sau Șinca Nouă spre Zărnești.  Plaiul Foii este o zonă care rămâne aproape de iubitorii de natură și munte, ce poate oferi momente de liniște  în mijlocul unor peisaje muntoase deosebite. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ionuț Șmicăl

În centrul orașului Zărnești se află un obiectiv de o importanță istorică și culturală majoră, de care lumea ar trebui să știe mai mult: Biserica Sfântul Nicolae a Zărneștenilor. Ctitorită în anul 1515 de către domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab, biserica este atestată documentar ca primul lăcaș sfânt din oraș și unul dintre cele mai vechi din întreaga țară. Însă, din alte izvoare istorice reiese faptul că în același loc a fost construită anterior o altă biserică de lemn, fiind recunoscuți preoți care slujeau aici încă din secolul al XV-lea. Trebuie să menționăm că vorbim despre două spații, alipite: biserica mică ridicată în timpul domnului Țării Românești, care astăzi este muzeu și monument de artă veche medievală înscris în lista de patrimoniu a Academiei Române; și  biserica în care se desfășoară liturghiile și este dedicată activităților religioase, construită la finalul anilor 1690. [Biserica veche, alipită de cea „nouă”.] Biserica mare se remarcă prin arhitectura sa tradițională, specifică zonei, dar ies în evidență și picturile murale de o frumusețe aparte. Frescele, care înfățișează scene biblice și portretele multor sfinți, au fost realizate într-o manieră deosebită și s-au bucurat de o recondiționare executată cu grijă pentru a păstra autenticitatea lor, în anul 1965.   [Picturile de pe pereții bisericii.] În 1857, aici a început să slujească preotul Ioan Mețianu, care mai apoi a devenit Protopop de Brașov (1858-1874), Arhiepiscop de Sibiu și, atingând apogeul carierei sale, Mitropolit al Ardealului, în perioada 1899-1916. La un moment dat, Ioan Mețianu alături de Andrei Șaguna, Mitropolit al Ardealului din acel timp (1867-1873), au început demersurile necesare pentru zidirea Catedralei din Sibiu, lucrare finalizată abia în primii șase ani ai secolului trecut.  Peste drum de biserică se află corpul B al Liceului „Mitropolit Ioan Mețianu” din Zărnești. De-a lungul timpului, în acestă instituție, recunoscută de către zărneșteni drept Școala Luminează-te și vei fi!, preoțimea de la Biserica Sfântul Nicolae s-a implicat activ în educația tinerilor din localitate, școala fiind una confesională. [Curtea bisericii.] În 2015 s-au sărbătorit 500 de ani de la ctitorirea bisericii, eveniment care l-a adus în mijlocul comunității zărneștene pe Mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza, care a slujit la Liturghia Arhierească și a sfințit din nou locul. Pentru acel moment, biserica a intrat din nou în proces de renovare - mici lucrări care erau necesare pentru a reda o față proaspătă clădirii.  [Obiecte religioase vechi expuse în muzeu.] Biserica veche-muzeu găzduiește o serie impresionantă de obiecte de cult, icoane vechi și manuscrise care au o mare valoare istorică și religioasă, oferind o incursiune în trecutul regiunii și în evoluția artei bisericești locale. Printre ele se găsește și o icoană a Maicii Domnului care a fost donată Bisericii Sfântul Nicolae de fostul domn al Țării Românești Constantin Brâncoveanu; executarea ei s-a realizat la Viena, în perioada 1699-1701, acest lucru fiind o tradiție în rândul bisericilor. Dar există și voci care spun că icoana a fost pictată în Scheii Brașovului, pentru că mai există în zonă câteva icoane asemănătoare acesteia. Cert este că icoana a fost primită în jurul anului 1710; mulți ani mai târziu pictura a fost transferată la Muzeul Național de Istorie din București, dar din motive de aclimatizare dădea semne ușoare de degradare, ulterior fiind readusă în locul ei, locul în care trebuie să fie. [Icoana Maicii Domnului.] Pe lângă această icoană de dimensiuni impresionante, în muzeu poate fi admirată și o colecție de chistornice, cărți vechi de cult (Evanghelii, Apostoli, Cele 12 Mineie, Orologii), copia Pisaniei, scrisă pe piele de vițel, picturile vechi de pe pereți, care n-au mai fost finisate încă din secolul al XVII-lea și câteva veșminte vechi bisericești din anii 1900, în care nu se mai slujește. [Picturile din biserica veche.] Amplasat într-o zonă pitorească, ansamblul bisericii oferă un loc de liniște și reculegere. Vizitatorii se pot  bucura de pacea specifică lăcașurilor de cult și de momentele de contemplare, iar grădina verde a bisericii poate contribui masiv la aceste sentimente de serenitate. Ca vizitator nu există nicio restricție din vreun punct de vedere, însă trebuie programată vizita pentru a găsi biserica și muzeul deschise. Pentru a facilita acest proces, recomandăm să suni la numărul afișat în această pagină și să iei legătura în mod direct cu preotul Dragoș Chițu. În biserica Sfântul Nicolae din Zărnești găsești crâmpeie de istorie, artă, spiritualitate și cultură locală, o vizită aici fiind o ocazie foarte bună să explorezi patrimoniul cultural al României, bucurându-te de o experiență profundă și autentică. ✍️ Mulțumiri pentru contribuție, Ionuț Șmicăl 🤗 

Singura „poveste” despre Fântâna lui Botorog ne este oferită de inscripția de la baza crucii, ridicată în 1965 de „Paraschiv Botorog în amintirea fiicei Lenuța (elevă clasa a V-a)”... Cișmeaua cu apă rece este nu numai un foarte bun punct de hidratare și de răcorire în zilele toride de vară ci și un punct de reper important, de intrare pe câteva trasee foarte populare în Munții Piatra Craiului. [„Parcarea” de la Fântâna lui Botorog.] De aceea, locul este foarte popular, cea mai bună dovadă fiind sutele de mașini parcate pe marginile drumului și în mica parcare de lângă Fântână; în weekendurile din sezon fii pregătit să lași mașina și la câteva sute de metri de intrarea pe trasee.  Vis-a-vis Fântână, un pic mai jos, spre Zărnești, se află o mică pajiște, la marginea căreia curge un pârâu cu apă limpede și rece; poate fi un loc foarte bun de picnic, de grătar sau chiar de pus cortul, dacă nu te deranjează praful ridicat de mașini în orele „de vârf” 😀 Din câte am văzut, sunt destui doritori!

Între Coronini și Sfânta Elena, deasupra Coroniniului, se află un platou carstic, punctat de terenuri agricole, pășuni și fânețe, păduri tinere, parte a Parcului Natural Porțile de Fier, loc de admirat flora și fauna bogate în specii de arbori, flori, păsări de mici dimensiuni, reptile etc. dar și peisaje uimitoare, zări îndepărtate, contururi nemărginite. [Platoul Sfânta Elena.] Pentru că în zonă bate un vânt numai bun de transformat în energie, pe câteva zeci de hectare s-a construit un parc eolian cu mai bine de 20 de turbine. Datorită rețelei de drumuri amenajate odată cu amplasarea parcului eolian, accesul la peisaje de poveste și panorame de vis este mult mai ușor. Vorbim de aproximativ 40 km de drumuri, ideale pentru mountain-biking, off-road-ing sau chiar trekking, oferind acces pe văile pline de atracții naturale. Intrarea în parcul eolian este permisă dar e posibilă necesitatea anunțării ei și pe traseu se mai poate întâmpla câte o verificare din partea personalului de pază. [Ia ca reper cele 3 relee care se văd undeva pe culme.] Din DN57 Moldova-Nouă – Orșova ia direcția Sfânta Elena, prin zona numită Vărad. Drumul este asfaltat. Prima intersecție este în zona numită Priod. De aici asfaltul continuă către Sfânta Elena și mai multe variante pietruite sau de pământ se desprind în direcții diferite, ducând spre puncte de belvedere și atracții naturale. Noi am ales să mergem „la relee”. De la Priod, după ce se iese de pe asfalt, drumul e practicabil dar e recomandabilă o mașină de teren. La început vei merge pe un drum pietruit amenajat de cei de la Enel (vei şti că eşti pe drumul bun dacă vei vedea pe marginea drumului  o placă pe care scrie "Enel, staţie Sfânta Elena"). [Punctul de ieşire de pe drumul asfaltat.] Apoi, până la relee, pe culmea Văradului, e drum de țară; iar de la un punct chiar recomandăm renunțarea la mașină și deplasarea pe jos până în zona de belle-vue. Noi aşa am făcut atunci când am ajuns la prima pădurice; pentru că după ea drumul se îngusta destul de mult iar ramurile arboretului puteau lăsa urma pe vopseaua maşinii, am preferat să o lăsăm aici, la umbră şi am purces pe un urcuş destul de uşor şi foarte agreabil, în triluri de păsărele şi miros de liliac sălbatic de mai 🙂 Astea sunt coordonatele locului unde am lăsat maşina: de aici se văd releele şi vei face vreo 10 minute pe jos; sau poţi merge cu maşina dacă nu îţi pasă de vopsea 😉 [Pădurea de dinaintea culmii Văradului.] Am fost avertizați în legătură cu eventuala prezență a viperelor, așa că ne-am echipat corespunzător (ghete pe gleznă, pantaloni lungi), dar nu ne-am „bucurat” de întâlnirea cu vreuna (ori alt șarpe); nu ne-am supărat deloc. 🙂 [Pe culme, pe lângă relee.] Urmând poteca, după ce treci de relee, se deschide în fața ta geografia copleșitoare a malurilor celui mai mare defileu european, priveliștea superbă asupra locului unde se îngustează Dunărea, asupra cetăților Golubac (malul sârbesc) și Ladislau, asupra insulei Ostrov, iar în zilele senine și cu aer curat poți vedea până departe spre Baziaș, ghicind, cu puțină imaginație, locul pe unde intră Dunărea în România. Grozav ar fi să vii la apus, când pe scena orizontului soarele dă un spectacol de gală, inundând cerul și apele în nuanțe fierbinți, năucitoare. [Unul dintre cele mai spectaculoase puncte de observaţie din România! 😍] Ar prinde tare bine niște indicatoare din loc în loc pentru o orientare cât de cât în spațiu. Sunt multe variante de trasee și e dificil să ajungi la ele dacă nu ești localnic sau nu plătești pe cineva pentru servicii de ghidaj. Iar asta deși se poate traduce în beneficii financiare pentru cei ce prestează astfel de servicii, credem că pe termen lung aduce mai mult dezavantaje, demotivând mai degrabă turiștii. Pe de altă parte totuși, în lipsa unui management turistic integrat al zonei, poate e mai bine să nu fie prea mulți turiști, păstrându-se astfel mai în siguranță patrimoniul natural sălbatic. Dacă mergi, fii responsabil, te rugăm! [Apus de soare peste "marea de la Dunăre" 🤩] Deci dacă vă doriți o vacanță pe Clisura Dunării, nu vă limitați la Cazanele Mici și Cazanele Mari, nu vă opriți la Mraconia. Clisura înseamnă mult mai mult și frumos. ┄ - am localizat pe hartă ultimul punct vizibil pe hărţile Google. De aici va trebui să te bazezi pe orientarea ta pe teren având ca reper releele radio vizibile (aproape) de pe orice porţiune a drumului; click pentru coordonatele punctului de belvedere.

“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]

Cum adică să treci Dunărea înot ca să ajungi în Occident și de ce să fugi din țara ta ca să fii liber?! Sunt întrebări pe care un puști de 14 ani încă le pune și nu le înțelege pe deplin. În Mehedinți ele au legătură cu Danubia, statuia libertății, care străjuiește lacul de acumulare în dreptul municipiului Orșova.  Da, România are și ea o Statuie a Libertății. A libertății post-comuniste. Se numește Danubia și o poți admira pe șoseaua ce leagă Drobeta Turnu Severin de Timișoara. [Un loc de popas şi de meditaţie.] Pe drumul național, după ce treci de hidrocentrala Porțile de Fier 1, pe partea dinspre fluviu sunt amenajate mai multe zone de popas. Cele mai multe dintre ele sunt neîngrijite și pline de gunoaie, dar sunt adevărate puncte de belvedere pentru că Dunărea este grandioasă în zonă, iar priveliștea este superbă. Aproape de intrarea în Orșova, într-un astfel de loc de picnic, o parcare în fapt, dotată de Compania de drumuri cu câteva mese și scaune, tronează varianta românească a Statuii Libertății. Ca și cea americană, lucrarea reprezintă o femeie, gata să se arunce în apele fluviului. Este din ceramică, are peste 6 metri înălțime și este destul de sexy, ți-ar spune același puști de 14 ani care a aflat despre comunism din povești sau din cărțile de istorie, dar nu prea înțelege cum de înainte de 1989 malul sârbesc al Dunării era scăldat în lumini, în timp ce al nostru era cufundat în beznă sau cum la televizor programul era doar 2 ore. [Statuia românească a Libertăţii.] Așa voluptoasă, măreață, tristă, neîngrijită, neinscripționată, dar totuși botezată, Danubia are legătură cu ”Epoca de aur”, dar ea nu vorbește despre lipsuri, ea este întruchiparea curajului, a dorinței de libertate, a visului de a trăi mai bine. Mii de români au plătit cu viața pe vremea comunismului încercarea de a scăpa de România lui Ceaușescu traversând înot Dunărea. Frontiera de vest este considerată cea mai sângeroasă graniță a Europei pentru că pe aici se ieșea ilegal în Occident. Pe aici au plecat spre toate statele lumii sportivi, artişti, medici, ingineri, dar şi oameni simpli, scârbiţi de regimul comunist. Mulți erau olteni, oameni ai zonei, îmbiați de gustul vegetei sau al ciocolatei Cipiripi, ”orbiți” de becurile de pe malul vecin care, parcă în ciudă, rămâneau  aprinse toată noaptea, încurajați de prieteniile pe care le stabileau cu cuscrii (cum erau alintaţi pe acea vreme iugoslavii) veniți să facă micul trafic în piețele din Severin. Dar frontieriști, căci așa erau numiți, nu erau numai români, erau cehi, bulgari, polonezi, slovaci. Pe timpul verii, în special pentru înotătorii buni, Dunărea nu era o problemă. Îşi puneau hainele în saci de plastic pe care îi legau de brâu cu sfoară şi foloseau camerele anvelopelor de autovehicule, colaci sau veste de salvare. Pe timpul iernii, se povestește că se ungeau cu Revulsin, un vasodilatator puternic, pentru a li se încinge pielea și a face față apei reci. Totul era să nu fii prins de grăniceri. Relatările sunt cutremurătoare și cele mai multe sunt făcute de sârbii din localitățile unde ajungeau sau visau să ajungă curajoșii. [Grăniceri români la Dunăre în anii comunismului.] Danubia veghează asupra lacului de acumulare și se spune că aici au fost prinși sau și-au pierdut viața cei mai mulți frontieriști, pentru că mulți dintre ei se păcăleau crezând că trec Dunărea la sârbi. În fapt străbăteau lacul de acumulare și Golful Cerna și ajungeau pe faleza Orșovei unde erau prinși de grăniceri. Aici la Orșova, pentru noi, românii, Dunărea a fost mai mult decât Zidul Berlinului pentru nemți. S-au stins oameni împuşcati de grăniceri, sfârtecați de elicele bărcilor de grăniceri, loviți cu vâslele ca să nu mai fie ridicați în barcă și considerați scăpări ale vigilenței grănicerilor sau pur și simplu înecati. Considerând că popoarele își personalizează identitatea și prin statui, lor, frontieriștilor, Patrick Mateescu le-a dedicat-o pe Danubia. Sculptorul nu a trecut Dunărea înot, dar tot fraudulos a plecat din țară, deci știe ce a însemnat dorința de libertate și câștigarea ei. Deși în zonă nu este nicio plăcuță pe care să fie consemnat acest lucru, Danubia este un omagiu adus celor care au sfidat moartea, încercând să treacă ilegal într-o altă țară. Ea a fost donată Orșovei în 1996 și în ciuda a ceea ce reprezintă este un monument al nepăsării. Mai tot timpul este înconjurată de gunoaie și mai tot timpul soclul ei este mâzgălit de pasionații de grafitti. Ca o ironie a istoriei într-un an pe ea au scris mare, cu  vopsea neagră, să se vadă de la distanţă:  „Welcome refugees!” Francezul Andre Maurois afirmă, de alfel, că statuile sunt cartea de vizită a istoriei și civilizației și nu este vina civilizatiei dacă s-a întâmplat uneori ca istoria să arunce propria carte de vizită la gunoi. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ana Maria Urziceanu

Dealul Bisericii şi cimitirul vechi sunt tot ce-a mai rămas din vatra satului vechi Eşelniţa, cel de dinainte de 1966, când s-a creat lacul de acumulare Porțile de Fier I. Faptul că s-a reuşit strămutarea bisericii pe noul amplasament de la drumul naţional încă mai este văzută ca o minune de cei care au trăit acele vremuri dar cimitirul de deasupra bisericii a rămas acolo, aproape părăsit dar (încă) nu în uitare. Un cimitir nu este tocmai un loc pe care să îl vizitezi dar aici chiar merită să faci o plimbare dacă eşti în trecere prin Eşelniţa. [Drumul din sat până la cimitirul vechi.] Îl vei găsi la capătul unei uliţe de ţară “presărate” cu un fel de pasarele-ponton rudimentare dar ingenios amenajate de pescarii din sat. Despărţit de apă doar un gard şi o poartă cu clopot care ne-a dus cu gândul la cloptniţele din filmele mexicane, e greu să îţi închipui că în urmă cu jumătate de secol Dunărea era la câteva sute de metri de el. [Mai jos de intrarea în cimitir era biserica. Acum, e Dunărea.] Dacă poţi, ia cu tine şi o floare (sau mai multe) şi depune-o la mormântul lui Iosif Traian Bădescu, unul dintre cei mai mari partizani ai Marii Uniri din 1918. Născut în 1958 la Şopotul Vechi, un sat din Caraş-Severinul vecin, a fost ales ca episcop al Caransebeşuluide două ori, la 1905 și 1908 dar nu a fost recunoscut de guvernul Ungariei, din care făcea parte zona la acele vremuri. În martie 1920 a fost din nou ales episcop şi de această dată, în cadrul României Mari, a fost recunoscut şi înscăunat la Caransebeş, unde a slujit până în anul 1933 când a trecut la cele veşnice. De o modestie rară, episcopul nu a dorit să fie înmormântat în catedrala episcopală cu fastul specific unui rang bisericesc atât de înalt ci în modestul cimitir aflat astăzi pe malul Dunării, lângă mulţi dintre membrii familiei sale care odihneau deja aici. În veci pomenirea lor! [Mormintele episcopului şi ale celor din familia sa.] Dealul Bisericii este imediat după cimitir dar nu poţi ajunge direct la el. Trebuie să mergi pe drumul de pământ care urcă prin stânga cimitirului şi la prima intersecţie faci dreapta, întorcându-te spre golful Eşelniţei. O să ştii că ai ajuns când vei vedea duzii uriaşi (aşa ni s-a spus că sunt 😉), ultimi străjeri ai vechii vetre a satului. Răsplata va fi un superb view asupra zonei de ieşire din Defileul (sau Clisura) Dunării!