Palatul Culturii „Theodor Costescu”

Ai avut vreodată senzația că atunci când privești o clădire, de fapt privești în ochi un om? Încearcă asta când ajungi la Drobeta Turnu-Severin. Opreşte-te în fața Palatului Culturii, trage aer în piept și de pe espalanada fântânii cinetice, care se află în fața maiestuosului Teatru, priveşte-l în ochi pe Theodor Costescu, un om cât o țară, un nume de care județul Mehedinți este legat prin numeroase fire văzute și nevăzute. Pentru că, DA, atunci când admiri frumoasa clădire, să știi că ai în față cea mai mare zestre pe care județul a primit-o. Nu știm dacă a meritat-o, după cum nu știm dacă la vremea respectivă cel care a îmbogățit locurile și-a imaginat că va rămâne printre cei mai mărinimoși „ părinți” pe care i-a avut zona aceasta. Dar, haide să îţi spunem povestea ca să înțelegi.

Un teatru cât un palat. Severinenii sunt mândri de clădirea din centrul orașului pe care scrie cu litere mari TEATRU și de pe care 2 grifoni măreți veghează asupra urbei. Se înalță mândră, exact așa cum se spune despre cele două animale fabuloase că simbolizează dominația Soarelui asupra celor două elemente, respectiv pământul și cerul. Înaripați, cu ochi ageri de vultur și gheare puternice de leu, par să privească întregul oraș păzind comora pe care o reprezintă cultura și rolul pe care îl are ea în educație.

Clădirea este impozantă, cu o arhitectură demnă de a unui palat, cu spatele la Dunăre și cu fața spre orașul pentru care a fost construită pentru a-l sluji. Tronează pe o esplanadă, la kilometrul zero al orașului, pe bulevardul Carol, lângă fântâna cinetică și foarte aproape de liceul Traian, locul în care s-a născut ideea construirii lui.

 Credem că ilustrul director al liceului „Traian” știa citatul celebrului dramaturg armean Gabriel Sundukian atunci când a hotărât, alături de alți câțiva profesori, că Severinul are nevoie de mai multă cultură.
După ce ajungi la Severin și vezi cu ochii tăi clădirea Palatului Culturii încearcă să îţi imaginezi și cum de ideea construirii acestui mastodont a încolțit într-o cancelarie de școală, cum o mână de pedagogi au stabilit că tinerii au nevoie nu de o trupă de teatru, ci de o clădire în care teatrul, filmul, cititul să fie ajutoarele de care dascălii aveau nevoie pentru a desăvârși educația tinerilor.

Mai interesantă decât clădirea, care oricum nu se vizitează, este povestea construirii ei.
Un SF al zilelor și vremurilor noastre. Prima dată pentru că scânteia a sărit, așa cum ziceam, dintr-o cancelarie, apoi pentru că banii pe care ctitorii s-au bazat au provenit de la bugetul statului, dar și din contribuția cetățenilor. Și ca să întregim tabloul, trebuie să mai știi că Theodor Costescu, inițiatorul proiectului, și-a vândut o parte din avere pentru a finaliza construcția.😮
Așadar, profesor, prefect de județ, deputat, senator, Theodor Costescu este omul de care se leagă mai întâi existența Societății de teatru din Severin și mai apoi a clădirii Teatrului. Și nu numai.
Se scrie despre el că și-a propus să construiască peste 200 de școli, a reușit în acea perioadă să ridice 66. Înainte de a fi om politic sau de administrație, a fost un pedagog excelent, dedicându-se în întregime luptei pentru desăvârșirea educației tinerilor. Ca director al liceului Traian s-a ocupat mai întâi de formarea unui corp profesoral de excepție, apoi de dotarea cu laboratoare moderne și bibliotecă, de construirea de la zero a unui internat (actuala clădire a Muzeului Regiunii Porților de Fier), de amenajarea unei grădini în jurul liceului pentru care a adus un grădinar elvețian. El este omul care a introdus uniforma în sistemul de învățământ românesc și a ținut cu dinții ca fiecare elev al liceului Traian să studieze vioara, instrumentele fiind păstrate în dulapuri speciale, ba mai mult, pentru asta a convins un emerit profesor ceh să se transfere la Turnu Severin. A cumpărat un laborator bacteoriologic pentru a stopa epidemiile, a construit spitale, biserici, primării, drumuri comunale și judecătorii. Pentru toate acestea Nicolae Iorga scria despre el : „o să moară pe scările ministerelor zbătându-se numai și numai pentru înfăptuiri obștești”. Începi să pricepi de ce pare un tablou SF pentru zilele de azi și de ce atunci când priveşti Teatrul trebuie să știi că priveşti în ochi un OM care a pus mai presus de orice accesul la EDUCAȚIE.
 
Dar să revenim la Teatru. Construcția lui a început în anul 1909, mai precis campania de strângere a banilor. Pentru că donațiile și fondurile publice au fost insuficiente, Costescu și-a vândut o parte din pământurile proprietate personală pentru a strânge suma necesară demarării lucrărilor. Astfel că în 1912 s-au făcut primele săpături. Arhitectul proiectului a fost Grigore Cherchez, celebrul inginer a cărui semnătură se regăsește și pe planurile teatrului Odeon din București, ale palatului Kiseleff sau ale castelului Cantacuzino din Bușteni.
În 1916 lucrările s-au oprit deorece România a intrat în primul război mondial. Doi ani mai târziu însă, neobositul Theodor Costescu și-a reluat și chiar întețit eforturile pentru a termina ceea ce începuse. La vremea respectivă, pentru a repara acoperișul care fusese afectat de bombardamente și-a decopertat dependințele de la casă și a donat tabla plumbuită edificiului cultural. A ținut morțiș să își ducă la bun sfârșit planurile, iar acestea nu includeau doar terminarea lucrărilor ci și dotarea bibliotecii care era prevăzută a fi adăpostită de măreața clădire.

Templul de cultură, cum avea să fie numit, era alcătuit dintr-o sală de spectacole, o sală de cinematograf, sală de dans, un muzeu, o bibliotecă, două restaurante cu terasă, grădină de vară și uzină electrică proprie.
Sala de spectacole avea o capacitate de peste 700 de locuri, cu loji și balcoane și o uriașă scenă rotativă unică în țară.
În 1924 clădirea a fost inaugurată, chiar dacă sala de spectacole nu era finalizată. Pentru asta Costescu şi-a dijmuit averea și a mers înainte, și-a vândut, în final, casa personală pentru a putea plăti lucrările, iar o perioadă s-a mutat chiar în clădirea teatrului. Locuia 2 străzi mai sus în imobilul cunoscut de severineni drept Casa Pogany, o clădire cu o poveste la fel de interesantă ca a teatrului, şi la care o să revenim.

Și-a donat averea, și-a vândut casa, iar mai apoi și-a folosit influența pentru ca rafturile bibliotecii să nu rămână goale. Pentru aceasta l-a convins pe fostul guvernator al Băncii Naționale, I.G Bibicescu să doneze nici mai mult, nici mai puțin de 40.000 de volume de cărți. La acestea s-a adăugat o impresionantă colecție dăruită de profesorul său C.I. Istrate, dar și un fond de carte, la care a contribuit chiar BNR.
Pentru un oraș mic cum era Severinul sălile erau somptuoase. De la cea de film, până la cea de spectacole sau festivități, muzeul, biblioteca cu ale sale dulapuri din stejar masiv, toate aveau aspectul unei catedrale a culturii, un templu al luminii, al cărții. Totul avea un aer de noblețe, de grandoare, când le treceai pragul se simțea atmosfera aceea veche, de istorie, de străduință pentru a fi cumva și altceva. 
Despre activitatea teatrală, despre piesele muzeului Istrati și cum au ajuns ele la Severin, despre filmele sau conferințele universitare găzduite sunt numeroase documente care atestă rolul pe care clădirea l-a avut de-a lungul anilor pentru oraș.
 
Din perioada comunistă severinenii își mai aduc aminte doar de filmele de pe ecranul cinematografului Progresul și frigul din sala în care erau vizionate. Tot din „epoca de aur” sunt (şi e bine că au rămas acolo) spectacolele de Cântarea României de pe scena teatrului sau de pe esplanada din fața lui. Revoluția de la 1989 a găsit palatul ca o clădire obosită din toate punctele de vedere. 
Abia în 2010 edificiul a intrat într-un proiect de reabilitare totală pe fonduri europene. De aici povestea are un altfel de curs. Totul a durat nici mai mult nici mai puțin de 6 ani, iar pe parcursul lucrărilor din spatele gardului de protecție au răzbătut tot felul de zvonuri. Ba că muncitorii nu reușeau să reconstruiască balconul, ba că s-au furat lustrele, ba că dulapurile de stejar ale bibliotecii au dispărut cu totul, ba că, ba că ... Multe dintre ele au fost rostite ca nemulțumiri în presa vremurilor, după inaugurare, de către oamenii de cultură ai orașului. Cert este că grandoarea parcă a pierit, în ciuda scaunelor noi și plușate, a mirosului de curat, pare că noblețea a fost îngropată undeva în tencuiala pereților. Și colac peste pupăză la puțin timp după evenimentul de repunere în circuit a început să cadă tencuiala. Lucrul acesta se vede și acum dacă te uiți atent. 
Una peste alta, severinenii s-au bucurat de reabilitare pentru că a adus cu ea un program mai bogat de activități. Cel puțin o dată la două săptămâni, pe scenă urcau actori ai teatrelor din marile orașe. Spectacole de dans, balet, muzică, toate au adus un suflu nou comunității și au înscris mica urbe pe lista marilor turnee. În prezent, clădirea nu este deschisă spre vizitare publică dar ni s-a spus că dacă există doritori, cu o programare prealabilă la numerele din această pagină, pot fi văzute sala de spectacole și biblioteca, despre care sperăm să povestim detaliat cu altă ocazie. Însă, oricând, putem admira din exterior frumosul TEATRU!

Și acum, revenind la exercițiul de imaginație și la privitul în ochii lui Theodor Costescu, ne întrebăm oare ce ar spune despre cursul întâmplărilor. Poţi încerca să-ţi răspunzi singur atunci când, întrebându-te „unde mergem?”, ai ajuns față în față cu cu „visul” lui Theodor Costescu.