Mănăstirea Gornea

Amplasată în partea de S-V a orașului Târgu Ocna, la cota 545m, frumoasă și impunătoare, Mănăstirea Măgura Ocnei străjuiește Valea Trotușului reînnodând trecutul cu prezentul unuia dintre cele mai pitorești ținuturi ale Moldovei.  Prima biserică a fost atestată documentar la 1653, ca fiind un schit de călugări cu hramul „Înălțarea Domnului”, același cu al bisericii mănăstirii din prezent - a patra ridicată aici. Apoi, în 1750, în timpul domniei lui Constantin Racoviță, biserica este reconstruită, tot din lemn, dar cu hramul „Sfântul Gheorghe”. În 1803, Arhimandritul Iacov, stareț al schitului, ridică aici al treilea lăcaș de cult, de data aceasta o biserică din piatră, cu hramul „Buna Vestire”, ce va dăinui până la 1964. Când, deși părea că reușise să supraviețuiască decretului 410 emis de comuniști în 1959 ce ordona închiderea a două treimi din mănăstirile existente în România, a fost totuși dărâmată, odată cu desființarea mănăstirii de pe muntele Măgura. Motivul principal fiind, se pare, existența aici a unei icoane a Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută în toată Moldova ca tămăduitoare de cancer, despre care vorbea foarte frumos părintele Dionisie Ignat - viitorul Sfânt Cuvios Dionisie din Sfântul Munte; o perioadă, acesta a viețuit la Măgura, alături de fratele său și de Părintele Nicodim Măndiță, un scriitor și duhovnic ortodox român călugărit aici în 1923, care în regimul comunist a devenit unul dintre cei mai mari apărători ai credinței. [Vedere de la începutul sec. XX.] Icoana devenise atât de cunoscută încât la Târgu Ocna soseau, din toate colțurile României, garnituri întregi de tren, cu oameni care, după cum spunea părintele Dionisie, „veneau cu moartea în trup și plecau pe picioarele lor”.  Tot acest succes se pare că a stârnit răutatea autorităților și chiar a unor fețe bisericești de jos, din oraș, invidioase pe fluxul de credincioși (și de bani) care curgeau către mănăstire. Iar după venirea la putere a comuniștilor, decretul de desființare a mănăstirilor a oferit acestora ocazia perfectă de a pune mâna pe icoană. Mănăstirea a fost închisă, devenind victima propriului succes, iar maicile ce viețuiau aici au fost nevoite să ia drumul pribegiei. Icoana a fost scoasă la licitație, parohiile de pe întreaga vale a Trotușului adunând bani de la enoriași pentru a o cumpăra. Însă, pentru că acestea nu s-au înțeles la preț protopopul de atunci, Părintele Negrea, a luat icoana și a dat-o dispărută. [Icoana făcătoare de minuni de la Târgu Ocna.] În timpul vecerniei în care s-a aflat că biserica va fi dărâmată, Stavrofora Anatolia Dodiță, stareța de atunci a mănăstirii, povestea că icoana Maicii Domnului a început să suspine și să plângă cu glas omenesc.  Apoi, deși până atunci nu se mai văzuseră lupi în zonă, o haită de lupi a urlat o zi și o noapte în pădurile din jur, prevestind pustiirea mănăstirii. Când a început operațiunea de demolare, se spune că biserica nu se lăsa dărâmată iar autoritățile au fost nevoite să aducă mai multe forțe și utilaje. Chiliile și anexele mănăstirii au intrat în patrimoniul oficiului județean de turism, fiind transformate în spații de cazare, restaurant, discotecă... în 1989 fiind amenajat pe locul actualei bisericuțe din cimitir chiar și un teren de fotbal, nivelându-se un întreg versant al muntelui. Din cauza „dereglării” nivelului pânzei freatice ca urmare a lucrărilor făcute de comuniști, bisericuța ridicată după Revoluție nu a putut fi folosită și a rămas nesfințită până azi.  [Locul unde comuniștii și-au dorit un teren de fotbal.] O legendă urbană locală spune că în decurs de 40 de zile de la momentul demolării bisericii au murit sau s-au îmbolnăvit de moarte toți cei care au contribuit la aceasta, de conducători ai orașului până la cei care au cărat molozul cu căruța. Un singur om a rămas în viață dintre ei. Care, după ce i-au murit în scurt timp soția și o fetiță, a făgăduit că dacă se va reconstrui vreodată biserica de pe Măgură, va munci și va contribui la asta. Iar Dumnezeu l-a ținut în viață până după Revoluție, când, ca tinichigiu, a lucrat gratuit la acoperișul bisericii din prezent. [Biserica mănăstirii înainte de dărâmare.] Aceasta, la inițiativa arhimandritului Epifanie Bulancea (al cărui mormânt placat în marmură neagră poate fi văzut pe direcția altarului), a fost construită în anii 1990-1994 în stil moldovenesc, după modelul bisericilor din vremea lui Ștefan cel Mare. Pictura a fost realizată de doi frați din zonă (Petru și Ioan Pascu din satul Asău) între 1994-1997 în stil neobizantin, în frescă. Sfințită în 16 septembrie 2001, a reprimit hramul primei biserici de aici – „Înălțarea Maicii Domnului”. Odată cu sfințirea, Epifanie, ctitorul bisericii, a statornicit un program liturgic în fiecare zi (menținut neîntrerupt până la data documentării noastre), la orele 6 și un sfert, la 15:00 și la 17:30, la care vizitatorii pot participa liber. Obștea monahală cuprinde aproape 30 de măicuțe și deși în unele locuri este prezentată posibilitatea cazării în incinta mănăstirii, am aflat că după Pandemie, acest lucru nu mai este posibil. [Detaliu din pictura bisericii noi.] După o întreagă saga, de cercetare, regăsire și revendicare a ei, despre care ne-a povestit cu mare drag maica Luminița, la 12 august 2023 vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a revenit în biserica mănăstirii, alăturându-se unei alte icoane făcătoare de minuni. Tot a Maicii Domnului, supranumită și „Zburătoarea”, despre aceasta icoană maica Anatolia povestea într-un articol publicat de revista Formula AS că „Da’ câți străini nu au venit și au filmat-o și mi-au cerut să le-o vând și io le-am zis poa’ să îmi dea și camera asta plină de galbeni și io nu le-o dau. Icoana asta a zburat. Era într-o casă din mănăstire, și într-o noapte, când au venit niște hoți să o fure, ea a zburat din casa aceea într-o chilie. Maicile or simțit, or auzit un zgomot mare, și au ieșit toate să vadă ce-i. Și hoții atunci or fugit. Da’ așa portret pentru Maica Domnului, cu o asemenea expresie pe chip, eu nici nu am mai văzut, că numa’ ce te uiți la ea și te cutremuri”.  [Icoana supranumită „Zburătoarea”.] Dintr-un articol din publicația locală Sarea Pământului aflăm că și această icoană a fost salvată după desfințarea mănăstirii, însoțind-o și ocrotind-o pe maica Anatolia în toți anii de pribegie ce au urmat. După revenirea maicii în Mănăstirea Măgura, a fost păstrată în chilia ei și după trecerea la cele veșnice (22 august 2015) a fost așezată în biserica mănăstirii, spre închinare și mângâierea celor care îi trec pragul. Datând de peste 430 de ani, pictura „Zburătoarei” este cu atât mai valoroasă cu cât este realizată cu vopseluri naturale aplicate pe pânză, greu de recondiționat. Tot maica Luminița ne-a spus că „specializarea” acestei icoane este să dea naștere la copii, fiind evocate cazuri în care cupluri declarate infertile au reușit să aibă copii după ce s-au rugat la ea. „Zburătoarea” poate fi văzută în partea dreapta a catapetesmei iar în partea stângă a acesteia se află o reprezentare a vestitei icoane Pantanassa (Împărăteasa tuturor) de la Muntele Athos, cunoscută și ea printre credincioși ca făcătoare de minuni. [Pantanassa de la Măgura Ocnei.] Dacă ai timp zăbavă, poți face o plimbare dincolo de gardul mănăstirii, către vechiul lac și către cimitirul unde, pe lângă foștii slujitori ai mănăstirii, odihnesc și o parte dintre ctitorii ei, cel mai important fiind magistratul George Simion, cetățean de onoare al orașelor Cluj-Napoca și Târgu Ocna. [Înainte, spre cimitir, în dreapta, spre lac.] Datorită poziției strategice, în timpul luptelor din Primul Război Mondial, mănăstirea a avut un rol foarte important, pe lângă asistența religioasă ajutând cu un post de prim ajutor unde mii de răniți din regimentele armatei române au primit primele îngrijiri medicale, inclusiv de la Regina Maria, în cele câteva vizite pe care le-a făcut (și) în zonă. În imediata apropiere se află Monumentul Eroilor de pe muntele Măgura, cu un muzeu dedicat luptelor care au avut loc pe muntele Cireșoaia; te încurajăm să faci un popas și să-l vizitezi și pe acesta! La intrarea în mănăstire se află un pangar de unde pot fi cumpărate lumânări, icoane și alte obiecte bisericești, și unde credincioșii pot lăsa pomelnice (pentru vii și morți), acatiste (pentru vii) și sărindare (pentru răposați). Vis-a-vis de pangar este o cișmea desupra căreia este reprezentat pruncul Isus în costum popular românesc. Drumul până la mănăstire, deși asfaltat, este foarte îngust și trebuie parcurs cu atenție și cu viteză redusă. Numai bine, așa vei putea admira natura! 😍

Doboșeni este un mic sat din județul Covasna, aflat pe malul drept al pârâului Kormos, la Vest de satul reședință a comunei Brăduţ, o zonă renumită în vechime pentru numeroasele izvoare cu ape minerale. La recomandarea oamenilor din zonă noi am găsit și am gustat apa izvorului aflat la intrarea în sat dinspre Racoșul de Sus, unul dintre puținele care au rămas cât de cât în funcțiune. [Foișorul cu izvor văzut de la șosea...] La o primă vedere a tubului din ciment în care a fost captat izvorul, din care se scurge un firicel de apă destul de  anemic, eram un pic sceptici dacă să riscăm sau nu să bem din țeava aia plină de rugină... Dar câțiva copii veniți cu bicicletele, care își umpleau sticlele de acolo ne-au dat curaj. Și am savurat o apă minerală „ca la carte”: ușor carbogazoasă, cu un gust feruginos, în care se simte bogăția de minerale. Genul de apă valoroasă de care ne putem bucura gratis în multe locuri din țara noastră mare și frumoasă.  Înainte să o bei verifică atent în sticlă să nu fi „curs” și ceva pietricele sau nisip. 😉 [... și izvorul cu apă minerală.] Așa că, dacă te afli pe drumul de întoarcere dinspre Cheile Vârghișului, la plecarea spre casă fă un popas ca să umpli toate sticlele goale pe care le ai în mașină. Deși am căutat prin multe locuri nu am găsit niciun fel de informații despre indicațiile sau contraindicațiile acestei ape. Dar noi ne-am simțit bine după o cură de câteva zile cu ea! ☺️ P.S.: Covasna are renumele de "orașul celor 1000 de izvoare cu apă minerală" dar acceași denumire poate foarte bine caracteriza și județul care stă foarte bine la capitolul ăsta - ape cu conținut ridicat de fier, ape sărate, ape carbonatate etc.

Monument istoric construit la sfârșitul sec. XIX (1872), Biserica ortodoxă românească purtând hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe (din 2006 a primit și hramul Nașterea Maicii Domnului) este cea mai veche biserică ortodoxă din municipiul Sfântu Gheorghe, ridicată pe rămășițele uneia și mai vechi (care avea hramul Sf. Nicolae). Turnul clopotniței datează de la 1802.   Biserica poate fi vizitată oricând însă, ca să fii sigur că e deschisă, îți recomandăm să suni înainte la numărul afișat în această pagină. Pictura nu e foarte veche, fiind realizată abia în 1993 (până atunci biserica stând nepictată mai mult de 100 ani!), de către pictorul Gheorghe Munteanu din orașul Covasna, după lucrări de renovare și restaurare în cadrul cărora biserica a fost și boltită, până atunci având tavanul drept. Însă iconostasul este împodobit cu icoane pictate în anul zidirii (1872) de către pictorii Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti, restaurat, în anul 2018, prin osârdia preoților Marian Ovidiu Mureșan și Macarie Mircea Coliban. Printre piesele de valoare documentar-istorică ale vechii biserici se află mai multe cărţi bisericești, registrele parohiale de stare civilă începând cu anul 1793 şi icoane pe lemn și pe sticlă. [Observă diferențele de stil între picturile de pe iconostas și cele de pe pereții bisericii.] În cimitir încă mai pot fi văzute cruci vechi de peste o sută de ani iar chiar la intrare se face remarcată o construcție impozantă, aproape la fel de mare ca biserica – cripta familiei Coveșan, unii dintre cei mai importanți negustori ai orașului din perioada interbelică. ┄ Pentru cine nu știe, pe timpurile când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, românii nu aveau voie să ridice biserici din piatră, bisericile ortodoxe putând fi construite doar din lemn și pământ – aceasta fiind una dintre formele prin care populația românească majoritară era persecutată de conducători. Edictul de toleranţă promulgat de Iosif al II-lea la 8 noiembrie 1781, prin care suveranul urmărea „să transforme creştinismul, pentru toate confesiunile, care se duşmăneau până acum, într-o religie a iubirii” (după cum putem afla în lucrarea lui Apud Ferdinand von Zieglauer, Die politische Reformbewegung in Siebenbürgen in der Zeit Joseph’s II. und Leopold’s II., Wien, 1881, p. 8), a avut o însemnătate decisivă atât pentru evoluţia raporturilor confesionale din Transilvania cât și pentru cea economică, cu intenţia de a stopa emigrarea românilor ortodocşi supuşi persecuţiilor confesionale şi administrative. În 29 noiembrie același an era emis Edictul de toleranţă pentru Transilvania, care aplica Edictul general emis de împărat (și pe cel emis apoi pentru Ungaria) la realitățile și problemele comunităților din Transilvania. În special pentru ortodocşi, se deschidea calea emancipării, în spiritul concivilităţii şi al eticii creştine dar, mai ales, li se oferea recunoaşterea formală a Bisericii ortodoxe. Aceste edicte au fost eronat (și voit) interpretate și aplicate cu rea-credință de conducătorii Transilvaniei, creând câteva efecte nedorite ale politicii de toleranţă printre românii din Transilvania, ceea ce l-a determinat pe Iosif al II-lea să emită, la 28 august 1782, un decret special, în zece puncte, destinat credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici de aici, care legifera, printre altele, libera exercitare a cultului ortodox, a dreptului de edificare a bisericilor, acaselor parohiale şi a şcolilor, respectiv de instituire a preoţilor. ┄ Urmare a acestor evenimente, într-un document emis în 5 decembrie 1790, Episcopul Gherasim Adamovici face cunoscut faptul că Înaltul Guberniu al Transilvaniei, prin Decretul nr. 8363 a aprobat construirea bisericii ortodoxe din Sfântu Gheorghe, respectiv „Obştea cea neunită de la Sepsi Szent Georghi a căpătat slobozenie după cererea lor de a putea zidi biserică”. Noua biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost înălţată așadar, pe amplasamentul actual, în locul celei vechi din lemn, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniţă care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră şi „a rămas astfel până astăzi”, în timpul păstoririi preotului paroh Zosim Popoviciu. În 1839, o parte a târgului Sfântu Gheorghe, desigur unde era biserica românească, se numea „Sfântu Gheorghe Românesc” (Oláh Sepsiszentgyőrgy) iar în memoria colectivă a locuitorilor oraşului se păstrează informația că vechea și actuala stradă Borviz se numea „Şcheii românilor din Sf. Gheorghe”. Din secolul al XIX-lea structura socio-profesională a românilor din Sf. Gheorghe se diversifică și pe lângă iobagi și jeleri, documentele consemnează existența mai multor proprietari de pământ, meseriași, negustori, funcționari, militari, juriști etc. [„Şcheii românilor din Sfântu Gheorghe”] Pe la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, constatând că biserica și școala confesională construite cu aproape un secol în urmă erau „cu totul ruinate”, comunitatea românească ortodoxă din Sfântu Gheorghe (care la recensământul din 1850 reprezenta 25% din totalul populației orașului, respectiv 578 de persoane din 2302 locuitori), a început să fie preocupată de ridicarea unora noi. Astfel, începând din anul 1862, obştea bisericească din „San-Georgiu” s-a adresat în acest sens, „Guvernului Regal al Marelui Principat al Transilvaniei” şi Consistoriului Episcopesc din Sibiu – bazându-se pe sprijinul Sfântului Andrei Șaguna, solicitând un „loc erarial” (proprietatea statului) în zona centrală a oraşului (între clădirile actuale ale Bibliotecii Judeţene „Bod Péter”, Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni şi ale Liceului „Kós Károly”). În referatul său, protopopul Ioan Moga din Vâlcele constată entuziasmat şi încrezător că locul erarial cerut „e foarte bun şi corespunsetoriu scopului nostru, e în piaţa Szent Gyorgiului în rend oblu cu cassele Pretoriale, în loc ridicat, desfetat, cu vază şi destul de mare pentru zidirea bisericei, schoalei şi a casei parochiale”. Dar după mai multe intervenţii deşarte şi ani de aşteptare, aproape revoltaţi, credincioşii români din Sfântu Gheorghe hotărăsc reclădirea celor două edificii – biserica şi şcoala – pe vechiul amplasament.   În anul 1870 Arhiepiscopia Ortodoxă a Sibiului a emis o Circulară pentru rezidirea bisericii vechi din deal, redactată din îndemnul Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie, și de peste Carpați, pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe, document în care se spune: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critece au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci, Iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericei şi naţiunei noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraților care doresc înaintarea bisericii şi şcoalei, dar le lipsesc mijloacele”. Ctitori ai bisericii reclădite au fost: preotul Alexe (Alecsiu) Popoviciu (al cărui mormânt poate fi văzut chiar lângă biserică), judele urbarial Alexe Oniţiu şi Mihail Bărbieru.  Sfințirea bisericii s-a făcut de către Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, în anul 1872, cu un an înaintea de trecerea sa la cele veșnice, printr-o liturghie arhierească impresionantă, la care au participat credincioși români din parohiile învecinate și oficialitățile publice locale. [Statuia lui A. Șaguna cu Prima Școală Românească din Sf. Gheorghe, în fundal.] Andrei Șaguna a fost primul mitropolit ortodox al Ardealului și cel mai important apărător al drepturilor românilor ortodocși din Marele Principat al Transilvaniei. De aceea, deloc întâmplător, „pe deal”, chiar lângă biserică, în 1995 a fost ridicată prima statuie din țară a acestuia, operă a sculptorului Paul Vasilescu, după ce cu doi ani mai devreme locul fusese binecuvântat de Mitropolitul Antonie Plămădeală, ocazie cu care s-a lansat și un prim apel la sanctificarea mitropolitului Andrei  Şaguna – care s-a și întâmplat în 2011, după o decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Lângă statuia Sf. Andrei Șaguna se mai află un obiectiv foarte important - clădirea primei școli confesionale românești din oraș, atestată documentar la 1799, ceea ce face ca acest loc să fie un veritabil „triunghi spiritual”, un perimetru deosebit de important în istoria românismului din Transilvania. [Prima școală românească și prima biserică ortodoxă din oraș.] Documentele sfântului locaș păstrează, la loc de cinste, numele epitropilor, consilierilor, cântăreților, ctitorilor și binefăcătorilor iar din acestea reiese că în decursul celor peste 230 de ani de existență atestată documentar, la Biserica ortodoxă veche din Sfântu Gheorghe au avut loc trei reparații capitale, realizate cu fonduri obținute „prin colecte” publice, de la credincioșii români, din toate provinciile istorice românești, colecte purtând girul Arhiepiscopiei Sibiului, iar după 1918 și cu sprijinul statului român. După fiecare reparație capitală, biserica a fost sfințită de marii mitropoliți ai Ardealului: Sfântul Andrei Șaguna (1872), Nicolae Bălan (1923) și Antonie Plămădeală (1993). [Un oraș, două comunități, două biserici: în depărtare se poate vedea turnul bisericii-cetate reformate.] Pentru a pune în context istoricul bisericii, poate că e bine să știi că „în decursul ultimelor două secole comunitatea românească din Sfântu Gheorghe a cunoscut două perioade favorabile afirmării sale identitare: perioada interbelică (1919-1940) și apoi anii care au urmat înființării județului Covasna până la evenimentele din Decembrie 1989 (1968-1989).  Dar în aceeași perioadă, românii din Sfântu Gheorghe au trecut și prin patru mari încercări – în anii 1848, 1916, 1940 și 1990 – din care, în primele trei, comunitatea românească locală a fost aproape în întregime desființată, renăscând de fiecare dată, precum Pasărea Phoenix. Despre dramatismul celor trei momente lăsăm documentele să vorbească: 1. În timpul revoluţiei din 1848, preotul-învățător Ioan Popovici, lider al populaţiei româneşti din oraş a fost omorât „în condiţii neelucidate. În octombrie 1848 întreaga obşte a credincioşilor ortodocşi români din Sfântu Gheorghe a fost adunată în piaţa centrală a oraşului „şi acolo i-au constrâns a trece la una din confesiunile maghiare”. 2. În toamna anului 1916, după retragerea Armatei române din Ardeal, preotul Iosif Popovici a fost înlănţuit, ca un tâlhar, schingiuit în temniţele ungureşti 2 ani de zile, apoi au profanat în modul cel mai josnic biserica, prefăcând-o în grajd. Ameninţaţi cu închisori şi internări, de cari mulţi au avut parte, brutalizaţi în mod neomenesc, au fost constrânşi la renegarea religiunei lor şi a trece la alte confesiuni. 3. Diktatul de la Viena, al durerilor româneşti, pune zăgaz avântului şi operei de refacere a vieţii bisericeşti din localitate ca şi din regiune. Şicanele celor ce urau Biserica şi Neamul îl fac pe părintele Gheorghe Grovu, să-şi ia desaga pribegiei şi să plece în Braşov. Tensiunile administraţiei fac, pe cei rămași în oraș, să-şi părăsească legea ortodoxă. Serviciul de stare civilă a Primăriei Sfântu Gheorghe nu poate prididi cu cererile de trecere şi părăsire a credinţei ortodoxe. Prozelitismul este în floare. Se vânează suflete şi conştiinţe. (Bătălia a fost câştigată de reformaţi).  Despre plecarea miilor de români, după decembrie 1989, în prima etapă din cauza intoleranței și exclusivismului, iar apoi, în urma falimentului marilor întreprinderi industriale, cel mai convingător vorbesc rezultatele recensămintelor populației, care indică o scădere dramatică a numărului românilor din oraș.”  sursa: Dr. Ioan Lăcătușu, articol publicat în Covasna Media, 2020.

Biserica reformată fortificată este cel mai important monument arhitectural al municipiului Sfântu Gheorghe, fiind și singura construcție din oraș care s-a păstrat din perioada medievală.  Construită undeva prin sec. XIII, menționată pentru prima dată într-un document din 1332, a căpătat forma și aspectul din prezent pe la jumătatea secolului XVI și după câteva reconstrucții și reconsolidări majore, în 1658 (când a fost aproape distrusă de turci și tătari), apoi după cutremurul din 1802. Cea mai recentă și complexă renovare s-a realizat în perioada 2018-2021, după finalizarea căreia a fost și resfințită.  Din fortificațiile complexe care o apărau în perioada medievală s-a mai păstrat în zilele noastre doar zidul interior, care impresionează și el prin masivitate, tehnică de construcție și elementele defensive care încă se mai pot observa: unul dintre cele două turnuri originale, creneluri, bastioane, drumuri de strajă și guri de smoală. Zidul exterior a fost demolat în anul 1786 iar din pietrele acestuia a fost construită clădirea „școlii germane“, care în prezent funcționează ca sală de rugăciune și ca locuință pentru clopotar. Turnul-clopotniță de deasupra intrării este relativ nou, fiind construit în 1829. [Vedere dinspre strada Cetății.] Biserica este de confesiune reformată și servește unei comunități destul de mari, foarte active social și spiritual, cu multe activități dedicate în special familiilor tinere și copiilor. Se țin slujbe duminica și în toate zilele de sărbătoare și destul de des sunt organizate tot felul de evenimente, atât religioase cât și sociale, de binefacere, educative. De aceea, vizitarea se poate face doar cu programare prealabilă, la telefon (te rugăm să suni doar în orele de program prezentate) sau mesaj pe pagina de Facebook a parohiei; iar dacă vrei să mergi cu un grup mai mare, poți organiza vizita scriindu-le în prealabil un e-mail – ai toate datele de contact în această pagină.  Nu se percepe o taxă de vizitare dar bineînțeles, la fel ca în cazul oricărui locaș de cult, o donație simbolică va fi bine primită, utilă pentru lucrări de întreținere, curățenie. [Intrarea în cetate.] Odată intrat în biserică, observă elemente originale păstrate din perioada medievală: bolta, coastele de susținere, piatra consolă și cheile de boltă dinspre răsărit, de deasupra și din spatele orgii; ferestrele ogivale care au păstrat forma lor originală; ușa principală a bisericii, sculptată cu ornamente renascentiste având un ancadrament sculptat din piatră (1512); masa Domnului (care în bisericile reformate are rol de altar), făcută în 1856; piatra de mormânt a ctitorului Daczó Ferenc, zidită în peretele de sub galeria orgii, datată 1602. Pe ziduri, din loc în loc, se pot observa diverse inscripții. Lemnăria este vopsită în culorile specifice culturii secuiești – albastru turcoaz și corai. Ca element de fapt divers: ușa originală a fost construită astfel încât să se deschidă spre interior și fiind deosebit de valoroasă datorită vechimii și realizării artistice, nu se poate modifica astfel încât să fie conformă normelor actuale de securitate la incendii. Așa că biserica nu a primit autorizație de la pompieri. 😮   [Ușa bisericii, originală, din anul 1512.] Orga, făcută de către maestrul de orgă Angster József din Pécs (Ungaria) în 1894, a fost modernizată la renovarea bisericii din 2021; dacă te nimerești în timpul slujbelor religioase o poți asculta, sună impresionant. Apropo, ca în orice alte biserici, ești binevenit(ă) la slujbele de duminică (de la 10:00 și de la 12:00), cu rugămintea să vii înainte să înceapă și să pleci după ce se termină (slujba durează cam o oră), astfel încât să nu-i deranjezi pe ceilalți participanți.  În curtea bisericii pot fi observate câteva morminte ale unor conducători ai orașului, oameni de cultură, preoți ai bisericii. [Vedere strategică asupra orașului.] În partea de nord-vest a bisericii, în afara fortificației și înspre cimitir, am profitat de ziua frumoasă și ne-am bucurat de o plimbare agreabilă pe aleea străjuită de o mulțime de stâlpi tradiționali secuiești, în timp ce doamna pastor, ghidul nostru, ne povestea despre semnificația lor. Am aflat și îți împărtășim că fiecare stâlp reprezintă câte o promoție de elevi ai școlilor din oraș iar pe ei pot fi observate niște plăcuțe cu numele fiecăruia dintre care au absolvit în anii respectivi; pe fața stâlpilor sunt plăcuțe cu numele celor care sunt în viață iar pe lateral sau în spate, cu numele celor care nu mai trăiesc. În fiecare an, în aceeași zi și la aceeași oră, stabilite în ziua absolvirii, cei care trăiesc din fiecare promoție vin aici, de oriunde s-ar afla prin lume, ca să actualizeze numele de pe plăcuțe, să îi comemoreze pe cei care nu mai sunt iar apoi merg la câte un restaurant din oraș unde beau un pahar de vin în amintirea vremurilor trecute. Frumos obicei! Tradiția nu e chiar foarte veche, ci datează doar din primii ani de după Revoluție; chiar dacă vei vedea și câțiva stâlpi care sunt „datați” mult înainte de 1989, cei mai mulți dintre ei au fost instalați după anii 1990. Fiecare stâlp este unicat, sculptat cu elemente și simboluri diferite și fiecare are un număr, pe lângă anul promoției. Iar în spatele lor, pe un panou, sunt prezentați toți cu o legendă, astfel încât urmașii să găsească ușor stâlpul promoției părinților sau bunicilor lor. [Stâlpi secuiești și panoul cu legenda.] Am mai aflat că tradiția instalării stâlpilor secuiești comemorativi la mormânt este mult mai veche, fiind adusă din Asia de către primii unguri, mongoli și tătari ajunși pe meleagurile noastre. Și în cimitirul de lângă cetate pot fi văzute o sumedenie de morminte care au acești stâlpi funerari puși în loc de cruce sau pe lângă ea, o tradiție încă păstrată și de popoarele din jurul munților Ural. La fel ca și în cazul porților tradiționale secuiești (poți vedea una în partea stângă a bisericii, pe unde se află intrarea în cimitir), și stâlpii funerari au sculptate tot felul de elemente și simboluri iar cine știe să le „citească” poate afla profilul celui înmormântat: vârsta, sexul, clasa socială, starea materială la momentul decesului. [Poartă și stâlpi tradiționali secuiești.] În concluzie, poți avea parte de o incursiune în istoria orașului și te poți bucura de o priveliște panoramică frumoasă. 

Dacă te nimerești pe DN13E între județele Brașov și Covasna, în trecere prin Vâlcele, coboară din mașină sau descalecă bicicleta și profită de ocazie să faci un popas... prin istorie, atât a locurilor cât și a unei resurse considerate de mulți, pe bună dreptate, mai valoaroasă decât aurul: apa minerală! “Satul Vâlcele, localitate componentă a comunei cu același nume (care însă are reședința în satul mai mare alăturat, Araci), cunoscută mai demult ca Elepatac, (în maghiară Előpatak - în traducere, Izvoarele), este prima stațiune balneară din Transilvania și una dintre cele mai vechi din România. Din documentele pe care le-am putut consulta am aflat că pe la 1770 contele Ioan Nemeș (judele celor Trei Scaune secuiești de pe atunci) „edifica prima casă, al cărui esemplu cu încetul îl urmară toți vechii proprietari din Előpatak: contele Mikó, Béldi, Székely, Geréb, Thuri, Antos, Gidófalvy şi alţii mai mulți... iar sciențifice a devenit cunoscut prin medicul primar al Braşovului Dr. Barbenius prin broşura sa întitulată: Chemische Untersuchung einiger merkwürdiger Gesund - und Sauerbrunnen des Szekler- stuhles Háromszék, Hermannstadt 1792”... atfel că prin 1772 a început aici activitatea de balneație (băi cu ape minerale), în primele localuri special construite pentru așa ceva în Ardeal! După lucrările de extindere din anii 1836-1844, aflăm că „Elöpatacul deja era forte frecuentat nu numai de aristocrația din patria -pe atunci Imperiul Austriac n.n. -, dar și din străinătate precum: Milosch Obrenovics domnitorul Serbiei (carele a edificat aci o biserică frumósă de religia gr. or.) principii Ghica, Sturdza, Stirbei, Cantacuzino, Florescu, precum și de alte familii distinse și cu autoritate.”  Iar apoi au venit la băi multe alte capete încoronate (prințul moștenitor Iosif al II-lea, Carol I de România, regele Ferdinand al României), precum și personalități culturale și politice ale vremii: mitropolitul Neofit, Andrei Șaguna, Grigore Cantacuzino, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Anton Pann, Titu Maiorescu!” [Fântâna principală și promenada acoperită din Előpatak.] Ca în multe din localitățile din România, și de Vâlcele se leagă o legendă, ce datează încă de pe vremea vechilor daci. Se spune că după căderea capitalei Sarmisegetusa, regele Decebal împreună cu câțiva apropiați au luat-o pe firul Oltului în sus și au ajuns în zona sudică a munților Baraolt. Iar când urcușul a devenit mai abrupt, ca să le fie mai ușor, au îngropat pe aici o parte din tezaurul pe care îl purtau cu ei. După ce Decebal a fost ucis mai sus, undeva pe teritoriul actualului județ Harghita, unul dintre însoțitorii lui s-a predat romanilor și a trădat, spunându-le pe unde ar fi fost ascunsă comoara. Romanii au mers acolo și s-au apucat de săpat... și au săpat până când în loc de aur, au descoperit o altă comoară, niște izvoare de apă ale cărei calități au fost repede remarcate. Și atât de încântați au fost încât au înființat aici o colonie “Colonia Aquarium Vivarum”, unde aceeași legendă spune că veneau la cure de ape minerale oameni de pe tot întinsul Imperiului Roman! Dar de Vâlcele se mai leagă și alte povești și toate au ca element izvoarele de apă. De la ciobani care odată ajunși pe aici săpau fântâni ca să-și adape turmele și dădeau tot de apă minerală (care fiind sărată nu era deloc pe placul animalelor)... până la tot felul de aventurieri atrași aici de legenda comorii îngropate a lui Decebal. Și care, după ce au cheltuit adevărate averi răscolind prin aceste locuri, tot de apă minerală au dat până la urmă! 😊 Întorcându-ne la vremurile de după înființarea stațiunii, datorită excelentelor ei efecte terapeutice, apa minerală de la Vâlcele a început să fie valorificată din ce în ce mai mult, atât prin consum ca supliment alimentar cât și prin balneație. Iar după participarea la câteva expoziții internaționale (Expoziția Internațională de la Viena 1873, Expoziția Universală de la Bruxelles 1897, câteva Expoziții Internaționale de la Budapesta), la care a luat numai medalii de aur, apa minerală de aici a ajuns să fie cunoscută în toată Europa. În 1875 la Vâlcele se ținea cel de-al XVIII-lea congres european al medicilor balneologi, o confirmare în plus că Vâlcele devenise deja una dintre cele mai importante și vizitate stațiuni balneare europene și nu doar din fostul Imperiu Austriac.   Pe la sfârșitul secolului XIX erau deja în exploatare 3-4 izvoare iar calitățile unice ale apei de la Vâlcele au adus și un investitor, care a construit pe la 1890 cea mai modernă fabrică de îmbuteliere din Transilvania acelor vremuri. Și încă de la primele loturi, jumătate din producție mergea direct la export! 😊 După Unirea cu România și după construirea unui nou sanatoriu balnear, în anii 1930, stațiunea a devenit foarte populară, ajungând să aibă peste 2500 de pacienți care se se tratau aici în fiecare sezon – un număr deloc mic pentru acele vremuri! [Poster de promovare din perioada interbelică.] Dar vremurile bune nu au mai durat mult. În al doilea război mondial, în urma Dictatului de la Viena din 1940, timp de câțiva ani localitatea a fost împărțită în două. Granița dintre Ungaria și România trecea exact prin mijlocul satului; bătrânii încă își amintesc cum erau nevoiți să treacă dintr-o parte în alta printr-un punct de frontieră ca să-și poată lucra pământul. Bineînțeles, activitatea de balneație a încetat, singurii „turiști” care mai veneau să bea apă minerală fiind soldații încartiruiți în zonă. Dar necazurile abia începeau. După războiul civil din Grecia, în anii `50, la Vâlcele au fost aduși refugiați politic greci care au fost cazați în ceea ce mai rămăsese din vilele și pavilioanele balneare. Grecii, aduși de la soare și mare direct în Siberia românească, să supraviețuiască frigului de aici au pus pe foc până și parchetul din camere. Astfel încât, după plecarea lor, din stațiunea înfloritoare de altădată nu au mai rămas decât ruine. În anii ce au urmat activitatea de balneație nu a mai fost reluată, singura modalitate prin care a fost pusă în valoare apa minerală fiind îmbutelierea și vânzarea, preponderent pe piețe externe... inclusiv în Franța (o adevărată performanță, să vinzi apă minerală celui mai mare producător de apă minerală din Europa!) 😉 Dar după Revoluție a fost închisă și această activitate. ☹ Actualul proprietar al fabricii de îmbuteliere a cumpărat-o în 1998, când devenise o ruină, fiind pusă în conservare de mulți ani. Inginer de industrie alimentară la bază, a analizat din nou apa de aici și după ce s-a convins încă o dată de calitățile ei extraordinare, a riscat să cumpere „putregaiul de la Vâlcele” (după cum râdeau unii de el) și după o investiție deloc mică, a construit o linie de îmbuteliere și a reușit să facă apa din nou accesibilă oamenilor din toată lumea, care o pot fie comanda online fie o pot cumpăra din câteva rețele de hipermarketuri... În discuția de documentare pe care am avut-o cu dl. Silviu Manole, extrem de agreabilă, ne-am convins că e vorba de multă pasiune și de o mare dorință de a ajuta pe cât mai mulți oameni să se bucure de calitățile terapeutice ale apei de la Vâlcele!    E bine de știut că apele medicinale/terapeutice (spre deosebire de apa plată sau acidulată „pentru băut”) se îmbuteliază fără prelucrare, pentru a-i fi păstrați cât mai mulți din factorii naturali care le conferă calitățile. Iar după cum ne-a spus dl. Manole, atunci când îmbuteliezi o apă fără prelucrare apare depunerea în sticlă. În funcție de condițiile de păstrare și transport, în câteva zile de la îmbuteliere începe să apară la baza sticlei un depozit fin de praf maro... un proces normal dar care pentru mulți oameni ce au încercat (și) apa de la Vâlcele a fost o „barieră” greu de trecut. O tehnologie inovatoare de îmbuteliere ar ajuta la păstrarea îndelungată a structurii moleculare și a concentrațiilor naturale de minerale din apă. Ne-am bucurat să mai aflăm că întreprinderea care îmbuteliază și comercializează în prezent apa Vâlcele a reușit să reia tradiția participării la Expozițiile Mondiale în 2022, când împreună cu alte câteva ape minerale românești, a reprezentat România la EXPO DUBAI. [Pe rafturile unui hipermarket, noiembrie 2024.] Ce face unică apa minerală de la Vâlcele este conținutul ridicat de magneziu (cel mai mare între apele minerale din România!) într-o formă care îl face ușor de asimilat în organism. Este și o sursă de fier natural, recomandată în special femeilor gravide. Analizele spun că are în jur de 50mg/l de siliciu – care are beneficii atât în osteoporoză cât și în eliminarea aluminiului din organism pe cale renală. Are seleniu – un aliat important în lupta cu afecțiunile canceroase. Are și carbonați naturali, care reglează echilibrul acido-bazic din organism... Mulțumită compoziției sale chimice speciale, apa medicinală de aici este recomandată pentru o serie de afecțiuni și cure de întărire a organismului, în dispepsii și atonii gastrice, constipații cronice, colita mucomembranoasă, sechele dupa hepatită, hepatită cronică, litiază biliară, cură de repaus a căilor biliare sau anumeii... Site-urile de specialitate recomandă Vâlcele și pentru astm sau bronșite.    Iar apa asta minune poate fi luată și gratuit, de la cele două cișmele din centrul localității. Una, aflată într-o curbă, pe partea stângă a drumului când se merge spre Sfântu Gheorghe, e amplasată într-un pavilion din lemn ușor de observat. Pentru că e un pic mai departe de izvorul-sursă, sunt multe momente când apa nu curge aici. Iar dacă se întâmplă asta, poți merge la cealaltă cișmea, aflată peste drum, unde din ce am aflat de la localnici, apa curge tot timpul - ca să o găsești folosește localizarea de pe harta noastră! [Cișmeaua de la drum.] La fel ca apa ce se îmbuteliază, apa de la cișmele provine dintr-un izvor forat la 50m adâncime – care din ce ne-a povestit dl. Manole e un adevărat „muzeu” al apelor minerale românești: izvorul este cel original, făcut prin anii 1890 de un inginer austriac, căptușit cu doage din brad roșu (care între timp s-au pietrificat), fiind unul din cele mai vechi izvoare din Europa aflat încă în exploatare. Cișmeaua localizată de noi pe hartă (cunoscută și sub numele, foarte sugestiv, Izvorul Roșu) este amplasată pe locul Izvorului Elisabeta, de unde își luau porția de sănătate toți cei veniți la Băi în perioada de glorie a stațiunii. În apropierea lui se mai pot vedea câteva ruine ale construcțiilor balneare iar pe micul parc-alee din fața cișmelei poți vedea cu ochii minții conți, prințese, regi și împărați ieșiți la promenadă! 😊 [Izvorul Elisabeta, pe la începutul secolului trecut...] Din păcate, în zilele noastre locul e doar o amintire a vremurilor trecute. Noi l-am găsit plin de gunoaie și noroi, în zilele ploioase trebuie să îți asumi murdărirea încălțămintei. De cele mai multe ori așteaptă-te să găsești mulți oameni care stau la coadă să ia apă dar dacă vrei doar să-ți umpli un bidon mic, îi poți ruga să te lase în față. [...și ce a mai rămas din el, în zilele noastre.]

În centrul orașului Zărnești se află un obiectiv de o importanță istorică și culturală majoră, de care lumea ar trebui să știe mai mult: Biserica Sfântul Nicolae a Zărneștenilor. Ctitorită în anul 1515 de către domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab, biserica este atestată documentar ca primul lăcaș sfânt din oraș și unul dintre cele mai vechi din întreaga țară. Însă, din alte izvoare istorice reiese faptul că în același loc a fost construită anterior o altă biserică de lemn, fiind recunoscuți preoți care slujeau aici încă din secolul al XV-lea. Trebuie să menționăm că vorbim despre două spații, alipite: biserica mică ridicată în timpul domnului Țării Românești, care astăzi este muzeu și monument de artă veche medievală înscris în lista de patrimoniu a Academiei Române; și  biserica în care se desfășoară liturghiile și este dedicată activităților religioase, construită la finalul anilor 1690. [Biserica veche, alipită de cea „nouă”.] Biserica mare se remarcă prin arhitectura sa tradițională, specifică zonei, dar ies în evidență și picturile murale de o frumusețe aparte. Frescele, care înfățișează scene biblice și portretele multor sfinți, au fost realizate într-o manieră deosebită și s-au bucurat de o recondiționare executată cu grijă pentru a păstra autenticitatea lor, în anul 1965.   [Picturile de pe pereții bisericii.] În 1857, aici a început să slujească preotul Ioan Mețianu, care mai apoi a devenit Protopop de Brașov (1858-1874), Arhiepiscop de Sibiu și, atingând apogeul carierei sale, Mitropolit al Ardealului, în perioada 1899-1916. La un moment dat, Ioan Mețianu alături de Andrei Șaguna, Mitropolit al Ardealului din acel timp (1867-1873), au început demersurile necesare pentru zidirea Catedralei din Sibiu, lucrare finalizată abia în primii șase ani ai secolului trecut.  Peste drum de biserică se află corpul B al Liceului „Mitropolit Ioan Mețianu” din Zărnești. De-a lungul timpului, în acestă instituție, recunoscută de către zărneșteni drept Școala Luminează-te și vei fi!, preoțimea de la Biserica Sfântul Nicolae s-a implicat activ în educația tinerilor din localitate, școala fiind una confesională. [Curtea bisericii.] În 2015 s-au sărbătorit 500 de ani de la ctitorirea bisericii, eveniment care l-a adus în mijlocul comunității zărneștene pe Mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza, care a slujit la Liturghia Arhierească și a sfințit din nou locul. Pentru acel moment, biserica a intrat din nou în proces de renovare - mici lucrări care erau necesare pentru a reda o față proaspătă clădirii.  [Obiecte religioase vechi expuse în muzeu.] Biserica veche-muzeu găzduiește o serie impresionantă de obiecte de cult, icoane vechi și manuscrise care au o mare valoare istorică și religioasă, oferind o incursiune în trecutul regiunii și în evoluția artei bisericești locale. Printre ele se găsește și o icoană a Maicii Domnului care a fost donată Bisericii Sfântul Nicolae de fostul domn al Țării Românești Constantin Brâncoveanu; executarea ei s-a realizat la Viena, în perioada 1699-1701, acest lucru fiind o tradiție în rândul bisericilor. Dar există și voci care spun că icoana a fost pictată în Scheii Brașovului, pentru că mai există în zonă câteva icoane asemănătoare acesteia. Cert este că icoana a fost primită în jurul anului 1710; mulți ani mai târziu pictura a fost transferată la Muzeul Național de Istorie din București, dar din motive de aclimatizare dădea semne ușoare de degradare, ulterior fiind readusă în locul ei, locul în care trebuie să fie. [Icoana Maicii Domnului.] Pe lângă această icoană de dimensiuni impresionante, în muzeu poate fi admirată și o colecție de chistornice, cărți vechi de cult (Evanghelii, Apostoli, Cele 12 Mineie, Orologii), copia Pisaniei, scrisă pe piele de vițel, picturile vechi de pe pereți, care n-au mai fost finisate încă din secolul al XVII-lea și câteva veșminte vechi bisericești din anii 1900, în care nu se mai slujește. [Picturile din biserica veche.] Amplasat într-o zonă pitorească, ansamblul bisericii oferă un loc de liniște și reculegere. Vizitatorii se pot  bucura de pacea specifică lăcașurilor de cult și de momentele de contemplare, iar grădina verde a bisericii poate contribui masiv la aceste sentimente de serenitate. Ca vizitator nu există nicio restricție din vreun punct de vedere, însă trebuie programată vizita pentru a găsi biserica și muzeul deschise. Pentru a facilita acest proces, recomandăm să suni la numărul afișat în această pagină și să iei legătura în mod direct cu preotul Dragoș Chițu. În biserica Sfântul Nicolae din Zărnești găsești crâmpeie de istorie, artă, spiritualitate și cultură locală, o vizită aici fiind o ocazie foarte bună să explorezi patrimoniul cultural al României, bucurându-te de o experiență profundă și autentică. ✍️ Mulțumiri pentru contribuție, Ionuț Șmicăl 🤗 

Marea Moschee de la Constanța, denumită inițial Moscheea Regală Carol I, este denumită de credincioșii musulmani „Kral camisi” sau „Geamia Regelui”. Iar asta pentru că, deși finanțarea a fost asigurată de statul român, construcția a fost ridicată la dorința expresă a regelui Carol I, în anul 1909, ca un gest de întoarcere a bunăvoinței fostului sultan al Turciei, după cum relata pe atunci ziarul local „Conservatorul Constanței”: „...în orașul nostru se va începe în curând clădirea unei moschee. În urma iradelei imperiale (n.r..decret imperial) prin care fostul sultan a recunoscut în 1905 naționalitatea română din Turcia, guvernul român a hotărât construcția acelei moschee.” Un alt motiv pentru care regele și-a dorit construcția acestei moschei, după ce, cu câțiva ani înainte se sfințise o altă ctitorie a lui din Constanța (Catedrala Ortodoxă), a fost intenția de a arăta un semn de respect și prețuire comunității musulmane din provincie, care s-a adaptat fără probleme la noua administrație, aducându-și o contribuție importantă la dezvoltarea zonei și în special a Constanței. ┄ Un mic remember istoric: între anii 1877-1878 are loc Războiul Ruso-Turc, în urma căruia România, sub conducerea regelui Carol I, luptând alături de Rusia, își câștigă Independența față de Imperiul Otoman. După război are loc conferința de pace de la Berlin, unde se semnează un tratat prin care România, odată cu Independența, primește Dobrogea, Delta Dunării, Portul Constanța și Insula Șerpilor, cedând în același timp Rusiei trei județe din sudul Basarabiei (Bolgrad, Cahul si Ismail). ┄ Proiectarea moscheii i-a fost încredințată arhitectului Victor Ghe. Ștefănescu care, după ce mai întâi a făcut o vizită de „documentare” la Constantinopol, unde a adunat toate elementele necesare alcătuirii planurilor, s-a decis să „abordeze” stilul arabo-egiptean, al cărui fast decorativ „cadrează atât de bine imaginația caldă și exotică a orientalilor adepți ai lui Mahomed” – după cum relata un alt oficios local al acelor vremuri.  Proiectul rezultat, extrem de ambițios, a fost atribuit pentru a fi pus în operă inginerilor Gogu Constantinescu (soluția tehnică) și Ion Niculcea (antreprenorul care a ridicat efectiv construcția).  Victor Ștefănescu a dezvoltat multe proiecte în zonă, portofoliul lui cuprinzând, reședințe ale oamenilor cu stare ai vremii, clădirea Băilor și Cazinoul din Mamaia, sistematizarea Pieței Ovidiu, uzina de curent a palatului regal de la Balcic. Și s-a bucurat de o apreciere atât de mare din partea regelui Carol I încât acesta l-a menționat în testament, lăsându-i un „ceas cu capace din argint placate cu email roșu și cu cifrul regelui”. [Vedere generală a Pieței Independenței (astăzi Ovidiu) din anul 1911, cu Moscheea Regală Carol I în construcție (colecția Radu Ștefan Cornescu).] G. Constantinescu decide să folosească la construcția minaretului și a cupolei o tehnică inovatoare pentru începutul secolului 20: betonul armat cu structură metalică, Marea Moschee de la Constanța fiind prima clădire din România la a cărei construcție s-a folosit betonul armat. Ca la orice lucru inovator, de-a lungul vremii au fost raportate câteva deficiențe de construcție, care au fost remediate la consolidarea cupolei și minaretului din anii 1957-1959. [Geamia „Sultan Mahmud”, într-o ilustrație din anul 1856 (colecția Radu Ștefan Cornescu)] Construită pe locul unei mai vechi geamii, „Sultan Mahmud”, care fusese ridicată în anii 1822-1825, pe vremea stăpânirii otomane a Dobrogei, Moscheea Regală a fost inaugurată în 31 Mai 1913. Ca să intrăm un pic în atmosfera de atunci, prezentăm câteva pasaje din relatarea ziarului „Universul” din București, prezent la eveniment: „...Regele și Regina sunt întâmpinați de Kadri-Bey, consulul general otoman, care îi conduce până în interiorul geamiei și după ce prezintă Suveranului pe trimisul Sultanului și pe ceilalți demnitari, Suveranii iau loc în partea stângă a moscheei, fiind înconjurați de demnitarii Curței și ai Palatului. M.Sa Regina, conform obiceiului musulman, poartă voal.  ...s’a început oficierea serviciului divin. Predicatorul Ali Sadedin Efendi, împreună cu muezinii Hasan Efendi și Hafus Gemal Efendi au înălțat rugi fierbinți Creatorului, să binecuvinteze și să aibă sub paza sa acest sfânt locaș. O impresie profundă a produs asupra Suveranilor și a asistenței, ruga rostită de numitul predicator în sănătatea M.L. Regelui și Reginei și a familiei Regale și pentru prosperitatea poporului român, la care întreaga asistență turcă, ca o manifestație a sentimentului lor față de dinastie și poporul român, a răspuns prin urări nesfârșite.  După terminarea slujbei religioase, Ex. Sa Mamut Esad Efendi, ministrul Cadastrului și reprezentantul Sultanului, a rostit în limba turcă și franceză: ...Înalta bunăvoință a M. Voastre de a prezida acestă solemnitate constituie o alinare sufletească atât pentru Augustul Meu Suveran, cât și pentru populația musulmană; căci, de unde pretutindeni se dărâmă moschei, aici în țara M. Voastre se ridică noi locașuri sfinte pentru noi. Continuând zice: fericiți sunt turcii care pot trăi sub egida M. Voastre. Sunt interpretul Islamismului și în numele lui depun la picioarele M. Voastre urările cele mai respectuoase ca să trăiți încă mulți ani și fericiți, cu întreaga dinastie, pentru binele și prosperitatea acestei frumoase țări... După aceasta, eșind din curtea moscheei... Suveranii, luându-și rămas bun de la oaspeți, au plecat la Pavilionul Regal din Port spre a lua masa, iar oaspeții turci la Hotelul Carol I. Înainte de a încheea țin să notez (autorul articolului este A.H. Artinoff – n.r.) că cu ocazia inaugurărei acestei moschei, comunitatea musulmană a tăiat mai mulți berbeci cari, după ritul mahomedan, au fost aduși jertfă, iar carnea lor s’a împărțit la populația săracă.” [Carol I și Regina Elisabeta, la inaugurarea Moscheii. (adevărul.ro/arhivă Guner Akmola)] Soclul edificiului este placat cu piatră de Dobrogea cioplită, iar minaretul, în stil maur, are 47 de metri înălțime și 140 de trepte - de neratat urcarea scării în spirală din interior, iar pe baclonul circular de sus vei fi răsplătit cu o panoramă de 360 grade asupra mării, portului comercial, portului turistic, Pieței Ovidiu, zonei vechi a orașului. Atât în vârful minaretului cât și deasupra cupolei tronează câte o semilună, simbolul Islamului. [Vedere din balconul minaretului. 😍] Ușile negre de la intrare sunt din marmură italiană cu ornamente din bronz în dreptul balamalelor, pereții din interiorul moscheii sunt placați cu faianță albastră lucrată manual în tehnica specifică zonei Bursa din Turcia iar în curte sunt cișmelele care încă sunt folosite de comunitatea musulmană (de peste 10.000 de oameni în prezent) pentru abluțiune – actul de purificare fără de care credincioșii nu pot intra în moschee. [Detaliu ornamente bronz uși intrare în moschee.] Elementul central este altarul (mihrab), construit odată cu moscheea și frumos decorat cu stalactice policrome; ca în toate lăcașurile de rugăciune musulmane este orientat către Mecca. Pe marginea nișei altarului sunt inscripționate în arabă cele 99 de atribute ale numelui lui Allah iar în stânga și dreapta lui, pe tablourile octogonale (lehva) sunt caligrafiate numele lui Alah și ale celor mai importanți profeți și apropiați ai săi. Mult mai vechi (după unele surse adus de la o mai veche moschee din Mahmudia, după altele fiind păstrat de la geamia Sultan Mahmud) este amvonul din partea dreaptă (minber), unde se oficiază predica de vineri - un ansamblu din lemn cu decorațiuni superbe, frumos proporționat, deasupra căruia este montată o cupolă din alamă.  În amvonul mic din stânga, în timpul predicii imam-ul recită din Coran. [Amvon, mihrab, minber, lehva.] Probabil cea mai de preț bogăție a acestui superb edificiu este un covor de peste 200 de ani vechime, 126 mp și jumătate de tonă greutate. Superbul covor oriental a fost dăruit de sultanul Abdul Hamid (1876-1909) moscheii de pe insula Ada Kaleh, de unde a fost adus la Constanța în anii '60, după ce mirifica insulă a fost acoperită de apele Dunării ca urmare a construcției barajului Porțile de Fier.  Dimensiunile lui impresionante nu permit expunerea lui integrală, dar chiar și parțial desfăcut îi poți admira roșul (culoarea regalității și divinității) încă destul de intens și motivele orientale. În timpul slujbelor de vineri și al celor două mari sărbători musulmane din timpul anului, covorul este strâns, pentru a fi protejat. [Două dintre comorile Moscheii: faianța originală și covorul de la Ada Kaleh.] Biletul de intrare care include și urcarea în minaret costă 6 lei/adult, respectvi 4 lei/student, elev. Mulțumim Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța pentru ajutorul oferit în documentare. Au fost folosite informații și fotografii din următoarele surse: • „Moscheea Regală Carol I Constanța 1910-2010”, Doina Păuleanu, Virgil Coman

Într-o plimbare pe străduțele din vechea Peninsulă a Constanței, printre multele (prea multele ☹) comori arhitecturale ce stau în paragină, uitate și de oameni și de timp, pe strada Nicolae Titulescu se face remarcată o clădire care pare dintr-un alt film. Bazilica Romano-Catolică, ale cărei stil romanic de sec. XIII (specific bisericilor din nordul Italiei) și construcție din cărămidă aparentă, fără tencuială (atât în exterior cât și în interior) îți dau impresia că e foarte veche, chiar dintr-o altă epocă. Dar nu e. Zidită în anul 1938 după planurile arhitectului Enzo Canella, e pe cât de nouă raportat la scara istoriei, pe atât de impresionantă. Din 1955, monument de arhitectură. [Vedere din spate, de pe strada Arhiepiscopiei.] Dacă poți, încearcă să ajungi în preajma orelor 7:55, 12:00, 19:30, când “clopotele” redau imnul „Ave Maria de la Fatima”; chiar dacă e o înregistrare fonică, difuzoarele amplasate în „campanila” (turn) înaltă de 32 m și clădirile din jur asigură o rezonanță uimitoare. Dacă ai vizitat bazilica „San Lorenzo” din Roma (una dintre cele șapte bazilici de pelerinaj din Cetatea Eternă), s-ar putea să îți pară familiară ahitectura, mai ales cea a turnului; nu te vei înșela, de acolo s-a inspirat arhitectul 😉 [„Campanila” din Peninsula... Constanței. 😍] Deși am ajuns la o oră după sfârșitul liturghiei de seară, am avut noroc să o găsim deschisă și am putut să admirăm construcția de cărămidă aparentă și în interior. Ni s-a părut și mai impresionantă decât în exterior, pereții netencuiți dându-i un ton solemn, sobru... sacru. Dă-ți timp și admiră pe îndelete tot: de la candelabre la vitralii și tablouri din mozaic, de la arhitectură la Stella Maris (în urma multor interpretări etimologice Stea Călăuzitoare), icoana Fecioarei Maria, protectoare a navigatorilor, aflată și aici la loc de cinste la fel ca în toate bisericile catolice construite prin porturile din lumea întreagă. [Stella Maris, ocrotitoarea navigatorilor.] Iar cei care știu și apreciază semnificația Calvarului (Calea Sfintei Cruci) pot admira tablourile, foarte frumoase și foarte sugestive, ce reprezintă cele 14 Stații (sau Stațiuni), înșiruite pe pe pereții laterali. Cu amabilitatea celor două doamne care ne-au primit (deși se pregăteau să plece când am ajuns, nu numai că ne-au așteptat dar ne-au și răspuns, atât cât s-au priceput, la întrebări) am aflat și noi ce reprezintă fiecare. Și vă împărtășim, ca să știți și voi, dacă ajungeți pe aici și vă interesează: - stațiunea I – Isus este osândit la moarte. - stațiunea a II-a – Isus ia crucea pe umeri. - stațiunea a III-a – Isus cade întâia oară sub povara crucii. - stațiunea a IV-a – Isus întâlnește pe Maica sa mâhnită. - stațiunea a V-a – Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-și ducă crucea. - stațiunea a VI-a – Veronica șterge fața lui Isus cu o maramă. - stațiunea a VII-a – Isus cade a doua oară sub povara crucii. - stațiunea a VIII-a – Isus le mângâie pe femeile din Ierusalim care plâng. - stațiunea a IX-a – Isus cade a treia oară sub povara crucii. - stațiunea a X-a – Isus este dezbrăcat de hainele sale. - stațiunea a XI-a – Isus este răstignit pe cruce. - stațiunea a XII-a – Isus moare pe cruce. - stațiunea a XIII-a – Isus este luat jos de pe cruce. - stațiunea a XIV-a – Isus este înmormântat.   Am mai aflat că dacă parcurg în Biserică Calea Sfintei Cruci, credincioșii obțin INDULGENȚĂ PLENARĂ, adică „eliberarea în totalitate de pedeapsa vremelnică cauzată de păcatele comise până în acel moment”. (aviz amatorilor 😇) [O parte din Calea Sfintei Cruci.] Bazilica are hramul Sfântului Anton de Padova, sărbătorit la 13 iunie. Programul Sfintelor Liturghii este Luni – Sâmbătă 8:00, 18:00, cu recitarea Sfântului Rozariu (sau Calea Crucii) la orele 17:20; Duminica orele 09:00; 10:30; 12:00; 18:00. Marțea și Vinerea se rostesc rugăciuni (Devoțiuni) către patronul bisericii, Sf. Anton de Padova.

Izvorul Transilvania este situat la km 20 DN11C, pe partea dreaptă, chiar înainte de intrarea spre Băile Balvanyos din direcția Târgu Secuiesc. Tăblița cu compoziția chimică plasată la izvor (o găsești și în galeria foto) ne spune că apa este minerală (mineralizație totală* de aproape 4g/l),  feruginoasă, bicarbonatată, clorurat-sodică, carbogazoasă. [Chiar la intrarea în stațiune dinspre Târgu Secuiesc.] Recomandată în cure ale afecțiunilor gastrointestinale, hepatobiliare, litiaze urinare și anemii, apa izvorului este greu de băut dacă nu ești obișnuit cu apele minerale, are acel gust și miros inconfundabil de „ouă clocite” specific; gust-o înainte a de a-ți umple bidonul cu apă pentru drum! 😉 *Mineralizare totală  = cantitatea totală de substanță uscată (s.u. %) minerală și/sau organică ce rămâne după evaporarea completă a apei la temperatura de 105˚C Lângă izvor, în fața unei construcții care pare să fie o capelă, este amenajat un mic punct pentru popas, cu mese și scaune cioplite în piatră. 😍