Biserica ortodoxă Sfântul Gheorghe

Monument istoric construit la sfârșitul sec. XIX (1872), Biserica ortodoxă românească purtând hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe (din 2006 a primit și hramul Nașterea Maicii Domnului) este cea mai veche biserică ortodoxă din municipiul Sfântu Gheorghe, ridicată pe rămășițele uneia și mai vechi (care avea hramul Sf. Nicolae). Turnul clopotniței datează de la 1802.

 

Pictura nu e foarte veche, fiind realizată abia în 1993 (până atunci biserica stând nepictată mai mult de 100 ani!), de către pictorul Gheorghe Munteanu din orașul Covasna, după lucrări de renovare și restaurare în cadrul cărora biserica a fost și boltită, până atunci având tavanul drept.

Însă iconostasul este împodobit cu icoane pictate în anul zidirii (1872) de către pictorii Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti, restaurat, în anul 2018, prin osârdia preoților Marian Ovidiu Mureșan și Macarie Mircea Coliban. Printre piesele de valoare documentar-istorică ale vechii biserici se află mai multe cărţi bisericești, registrele parohiale de stare civilă începând cu anul 1793 şi icoane pe lemn și pe sticlă.

În cimitir încă mai pot fi văzute cruci vechi de peste o sută de ani iar chiar la intrare se face remarcată o construcție impozantă, aproape la fel de mare ca biserica – cripta familiei Coveșan, unii dintre cei mai importanți negustori ai orașului din perioada interbelică.

---

Pentru cine nu știe, pe timpurile când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, românii nu aveau voie să ridice biserici din piatră, bisericile ortodoxe putând fi construite doar din lemn și pământ – aceasta fiind una dintre formele prin care populația românească majoritară era persecutată de conducători.

Edictul de toleranţă promulgat de Iosif al II-lea la 8 noiembrie 1781, prin care suveranul urmărea „să transforme creştinismul, pentru toate confesiunile, care se duşmăneau până acum, într-o religie a iubirii” (după cum putem afla în lucrarea lui Apud Ferdinand von Zieglauer, Die politische Reformbewegung in Siebenbürgen in der Zeit Joseph’s II. und Leopold’s II., Wien, 1881, p. 8), a avut o însemnătate decisivă atât pentru evoluţia raporturilor confesionale din Transilvania cât și pentru cea economică, cu intenţia de a stopa emigrarea românilor ortodocşi supuşi persecuţiilor confesionale şi administrative.

În 29 noiembrie același an era emis Edictul de toleranţă pentru Transilvania, care aplica Edictul general emis de împărat (și pe cel emis apoi pentru Ungaria) la realitățile și problemele comunităților din Transilvania. În special pentru ortodocşi, se deschidea calea emancipării, în spiritul concivilităţii şi al eticii creştine dar, mai ales, li se oferea recunoaşterea formală a Bisericii ortodoxe. Aceste edicte au fost eronat (și voit) interpretate și aplicate cu rea-credință de conducătorii Transilvaniei, creând câteva efecte nedorite ale politicii de toleranţă printre românii din Transilvania, ceea ce l-a determinat pe Iosif al II-lea să emită, la 28 august 1782, un decret special, în zece puncte, destinat credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici de aici, care legifera, printre altele, libera exercitare a cultului ortodox, a dreptului de edificare a bisericilor, acaselor parohiale şi a şcolilor, respectiv de instituire a preoţilor.

---

Urmare a acestor evenimente, într-un document emis în 5 decembrie 1790, Episcopul Gherasim Adamovici face cunoscut faptul că Înaltul Guberniu al Transilvaniei, prin Decretul nr. 8363 a aprobat construirea bisericii ortodoxe din Sfântu Gheorghe, respectiv „Obştea cea neunită de la Sepsi Szent Georghi a căpătat slobozenie după cererea lor de a putea zidi biserică”. Noua biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost înălţată așadar, pe amplasamentul actual, în locul celei vechi din lemn, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniţă care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră şi „a rămas astfel până astăzi”, în timpul păstoririi preotului paroh Zosim Popoviciu. În 1839, o parte a târgului Sfântu Gheorghe, desigur unde era biserica românească, se numea „Sfântu Gheorghe Românesc” (Oláh Sepsiszentgyőrgy) iar în memoria colectivă a locuitorilor oraşului se păstrează informația că vechea și actuala stradă Borviz se numea „Şcheii românilor din Sf. Gheorghe”. Din secolul al XIX-lea structura socio-profesională a românilor din Sf. Gheorghe se diversifică și pe lângă iobagi și jeleri, documentele consemnează existența mai multor proprietari de pământ, meseriași, negustori, funcționari, militari, juriști etc.

Pe la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, constatând că biserica și școala confesională construite cu aproape un secol în urmă erau „cu totul ruinate”, comunitatea românească ortodoxă din Sfântu Gheorghe (care la recensământul din 1850 reprezenta 25% din totalul populației orașului, respectiv 578 de persoane din 2302 locuitori), a început să fie preocupată de ridicarea unora noi. Astfel, începând din anul 1862, obştea bisericească din „San-Georgiu” s-a adresat în acest sens, „Guvernului Regal al Marelui Principat al Transilvaniei” şi Consistoriului Episcopesc din Sibiu – bazându-se pe sprijinul Sfântului Andrei Șaguna, solicitând un „loc erarial” (proprietatea statului) în zona centrală a oraşului (între clădirile actuale ale Bibliotecii Judeţene „Bod Péter”, Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni şi ale Liceului „Kós Károly”). În referatul său, protopopul Ioan Moga din Vâlcele constată entuziasmat şi încrezător că locul erarial cerut „e foarte bun şi corespunsetoriu scopului nostru, e în piaţa Szent Gyorgiului în rend oblu cu cassele Pretoriale, în loc ridicat, desfetat, cu vază şi destul de mare pentru zidirea bisericei, schoalei şi a casei parochiale”. Dar după mai multe intervenţii deşarte şi ani de aşteptare, aproape revoltaţi, credincioşii români din Sfântu Gheorghe hotărăsc reclădirea celor două edificii – biserica şi şcoala – pe vechiul amplasament.

 

În anul 1870 Arhiepiscopia Ortodoxă a Sibiului a emis o Circulară pentru rezidirea bisericii vechi din deal, redactată din îndemnul Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie, și de peste Carpați, pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe, document în care se spune: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critece au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci, Iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericei şi naţiunei noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraților care doresc înaintarea bisericii şi şcoalei, dar le lipsesc mijloacele”. Ctitori ai bisericii reclădite au fost: preotul Alexe (Alecsiu) Popoviciu (al cărui mormânt poate fi văzut chiar lângă biserică), judele urbarial Alexe Oniţiu şi Mihail Bărbieru. 

Sfințirea bisericii s-a făcut de către Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, în anul 1872, cu un an înaintea de trecerea sa la cele veșnice, printr-o liturghie arhierească impresionantă, la care au participat credincioși români din parohiile învecinate și oficialitățile publice locale.

Andrei Șaguna a fost primul mitropolit ortodox al Ardealului și cel mai important apărător al drepturilor românilor ortodocși din Marele Principat al Transilvaniei. De aceea, deloc întâmplător, „pe deal”, chiar lângă biserică, în 1995 a fost ridicată prima statuie din țară a acestuia, operă a sculptorului Paul Vasilescu, după ce cu doi ani mai devreme locul fusese binecuvântat de Mitropolitul Antonie Plămădeală, ocazie cu care s-a lansat și un prim apel la sanctificarea mitropolitului Andrei  Şaguna – care s-a și întâmplat în 2011, după o decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Lângă statuia Sf. Andrei Șaguna se mai află un obiectiv foarte important - clădirea primei școli confesionale românești din oraș, atestată documentar la 1799, ceea ce face ca acest loc să fie un veritabil „triunghi spiritual”, un perimetru deosebit de important în istoria românismului din Transilvania.

Documentele sfântului locaș păstrează, la loc de cinste, numele epitropilor, consilierilor, cântăreților, ctitorilor și binefăcătorilor iar din acestea reiese că în decursul celor peste 230 de ani de existență atestată documentar, la Biserica ortodoxă veche din Sfântu Gheorghe au avut loc trei reparații capitale, realizate cu fonduri obținute „prin colecte” publice, de la credincioșii români, din toate provinciile istorice românești, colecte purtând girul Arhiepiscopiei Sibiului, iar după 1918 și cu sprijinul statului român. După fiecare reparație capitală, biserica a fost sfințită de marii mitropoliți ai Ardealului: Sfântul Andrei Șaguna (1872), Nicolae Bălan (1923) și Antonie Plămădeală (1993).

Pentru a pune în context istoricul bisericii, poate că e bine să știi că „în decursul ultimelor două secole comunitatea românească din Sfântu Gheorghe a cunoscut două perioade favorabile afirmării sale identitare: perioada interbelică (1919-1940) și apoi anii care au urmat înființării județului Covasna până la evenimentele din Decembrie 1989 (1968-1989).  Dar în aceeași perioadă, românii din Sfântu Gheorghe au trecut și prin patru mari încercări – în anii 1848, 1916, 1940 și 1990 – din care, în primele trei, comunitatea românească locală a fost aproape în întregime desființată, renăscând de fiecare dată, precum Pasărea Phoenix. Despre dramatismul celor trei momente lăsăm documentele să vorbească:
1. În timpul revoluţiei din 1848, preotul-învățător Ioan Popovici, lider al populaţiei româneşti din oraş a fost omorât „în condiţii neelucidate. În octombrie 1848 întreaga obşte a credincioşilor ortodocşi români din Sfântu Gheorghe a fost adunată în piaţa centrală a oraşului „şi acolo i-au constrâns a trece la una din confesiunile maghiare”.
2. În toamna anului 1916, după retragerea Armatei române din Ardeal, preotul Iosif Popovici a fost înlănţuit, ca un tâlhar, schingiuit în temniţele ungureşti 2 ani de zile, apoi au profanat în modul cel mai josnic biserica, prefăcând-o în grajd. Ameninţaţi cu închisori şi internări, de cari mulţi au avut parte, brutalizaţi în mod neomenesc, au fost constrânşi la renegarea religiunei lor şi a trece la alte confesiuni.
3. Diktatul de la Viena, al durerilor româneşti, pune zăgaz avântului şi operei de refacere a vieţii bisericeşti din localitate ca şi din regiune. Şicanele celor ce urau Biserica şi Neamul îl fac pe părintele Gheorghe Grovu, să-şi ia desaga pribegiei şi să plece în Braşov. Tensiunile administraţiei fac, pe cei rămași în oraș, să-şi părăsească legea ortodoxă. Serviciul de stare civilă a Primăriei Sfântu Gheorghe nu poate prididi cu cererile de trecere şi părăsire a credinţei ortodoxe. Prozelitismul este în floare. Se vânează suflete şi conştiinţe. (Bătălia a fost câştigată de reformaţi). 

Despre plecarea miilor de români, după decembrie 1989, în prima etapă din cauza intoleranței și exclusivismului, iar apoi, în urma falimentului marilor întreprinderi industriale, cel mai convingător vorbesc rezultatele recensămintelor populației, care indică o scădere dramatică a numărului românilor din oraș.” 
sursa: Dr. Ioan Lăcătușu, articol publicat în Covasna Media, 2020.