În spectaculosul județ Caraș-Severin, în partea lui de sud, se află fermecătoarea Vale a Siriniei (sau Sirinei). În aproximativ 18 kilometri, micul râu sapă în calcarele Munților Clisurii un șir de chei înguste dar voluptuoase, mărginite de creste semețe și abrupte.
În Cheile Siriniei. 😍
De la Cozla, unde Sirinia își aruncă apele în Dunăre, o poți lua în amonte, pe Drumul Județean 47, ce leagă Berzasca de satul Bigăr; este asfaltat, deci accesul este ușor, fie că vrei să mergi cu mașina, cu bicicleta sau chiar pe jos. Indiferent de varianta aleasă, traseul îți oferă cât cuprind ochii, într-o expoziție somptuoasă, aceleași tablouri amețitoare. Oprește-te, respiră, admiră natura, viața, istoria.
Autoritățile vor fi instalat deja (așa ne-au garantat când am vizitat zona și discutat) panouri indicatoare cu obiectivele la care să te oprești pe parcurs. De jos în sus, sau dinspre Dunăre spre satul Bigăr 😊:
Mănăstirea medievală Sirinia - descoperită în 2002, face parte dintr-un număr de douăzeci de mănăstiri menționate în izvoare otomane ca existând în Banat. Mai toate au fost distruse în conflicte și același este și cazul celei de pe Valea Siriniei. Deşi din popor zona era cunoscută de mult sub denumirea “La mănăstire”, construcția în sine a fost scoasă la lumină, în sens cât se poate de propriu, relativ de curând având în vedere cât este de veche, la o revărsare a râului. Din săpăturile arheologice efectuate ulterior s-au mai tras câteva concluzii. Se crede (pe baza analogiilor cu monumente similare din regiune) că ar fi fost construită în jurul anilor 1400 iar hramul care i s-a atribuit a fost acela al Sfântului Nicolae. Într-o poieniță pe malul râului, acoperită cu vegetație (și plină de fragi dacă nimerești perioada lor) se poate vedea astăzi doar conturul unei construcții în forma specifică a bisericilor creștine.
Ruinele Mănăstirii Sirinia.
Din regiune nu lipsesc nici eroii legendari și poveștile lor de curaj. Munca râului se întretaie cu aceea a personajelor mitice când vine vorba de stâncile șlefuite, jgheaburile repezi, înălțimile enigmatice. Prințesa Sirinia își ascundea chipul în aceste păduri și își îmbăia nurii în cascadele cristaline, ferită de privirile bărbaților, care văzând-o puteau înnebuni de atâta frumusețe. Iovan Iorgovan (un Hercule al Banatului) a ucis Hidra pe malurile râului cu nume de prințesă iar sângele monstrului a lăsat până azi urme stacojii pe stâncile ce mărginesc albia; stânci care au căpătat puteri magice de vindecare. Erou și cal cu puteri supranaturale, și-au lăsat și ei amprentele pașilor în piatră, spre aducere aminte și povestire. Le poţi vedea pe toate în locul numit „La Jgheaburi”.
Stânca de turmalină, înroşită de sângele Hidrei.
Mai sus pe drum te mai poți opri și la cascada Podul Înalt ori la Pișători. În ciuda numelui prozaic acest din urmă loc este de o frumusețe și o spectaculozitate rare; o atmosferă de jurassic te înconjoară și te simți ca într-un alt univers, în care râurile izvorăsc din cer.
"La Pişători" 😊
Dacă părăsești asfaltul (care duce mai departe către satul Bigăr) și umărești cursul râului vei găsi cascada Rizna, cam după 6 km de drum forestier. Zona aceasta nu este recomandată pentru mașini.
Locul unde părăseşti asfaltul ca să ajungi la cascada Rizna.
Cheile Siriniei fac parte din Parcul Natural Porțile de Fier. Turismul etic și responsabil este cea mai bună variantă pentru explorarea zonei.
