Muzeul Secuiesc al Ciucului

Fie că auzi de Cetatea Mikó fie că auzi de Muzeul Secuiesc al Ciucului, din Miercurea Ciuc, să știi că practic sunt acum unul și același lucru. Adică în cetatea renascentistă Mikó, pentru că nu au putut fi recuperate suficiente obiecte pentru a o reconstitui cât mai aproape de realitatea istorică, s-a ales reconstruirea ei și amenajarea în interior a unui muzeu.

Douăzecișicinci de săli, cinci expoziții permanente. Cu sistem audio-ghid în trei limbi (engleză, maghiară și română), care se achiziționează de la casa de bilete; foarte multe informaţii în toate sălile, touch-screen-uri peste tot, probabil că n-o să ai nevoie de ghidaj 😉
Ideea muzeului s-a născut la sfârșitul secolului 19. Prima expoziție a avut loc în 1930, chiar de Rusalii. După 1968 a devenit Muzeul Județean Harghita iar în 1990 a devenit Muzeul Secuiesc al Ciucului.

Expoziția de etnografie prezintă obiceiurile și viața locale. Majoritatea exponatelor au fost adunate în anii ‘70. Sălile și exponatele sunt în așa manieră așezate încât lasă impresia că vii de undeva de departe și te apropii treptat de locuri și oamenii lor. Începi cu hotarul (câmpul) și încet-încet, cu fiecare sală, intri până în casă. Pășunile montane, stâna cu coliba. Curtea cu atelierul de prelucrare a lemnului, unde se făceau porțile secuiești (cu ornamente și simboluri ce transmiteau, ca o carte de vizită, informații despre familia din spatele porților – număr de membri, stare financiară). Viața comunității până la începutul secolului 20. Carul și plugul. Majoritatea obiectelor și uneltelor erau construite din lemn – pentru prelucrat cânepa și lâna. Odată intrat „în casă”, faci cunoștință cu fata care iși pregătește zestrea, cu tânăra mamă care își plânge copilul pierdut (moartea infantilă era un fenomen foarte frecvent) și cu bătrâna. Costume de la începutul secolului 20.

Expoziția de artă sacrală restaurată cuprinde o colecție vastă și importantă de cărți vechi și obiecte ecleziastice. Muzeul are două ateliere bune de restaurare, pentru pictură pe lemn și pentru hârtie – toate exponatele au fost restaurate în atelierele proprii. La Șumuleu există încă de la jumătatea secolul 15 o mânăstire franciscană, pe lângă care au fost fondate un tipar și o legătorie de cărți. Se folosea carton din hârtie reciclată (toată hârtia din atelierul de legătorie – schițe etc.- era refolosită), care era învelit apoi în piele. Parte din cărțile din colecție au fost recuperate din interiorul zidurilor mânăstirii unde fuseseră ascunse de călugări. Cea mai veche carte păstrată a aparținut episcopului romano-catolic din Bacău. Era ornată prin aurire inclusiv partea exterioară a paginilor, astfel încât când cartea era închisă lateralul era o mică operă de artă în sine. Toate obiectele expuse sunt originale și sunt cărți religioase și manuale pentru școlari (pe lângă mânăstire a funcționat și o școală), procese verbale sau cărți aduse de oameni înstăriți pentru a li se reface legăturile.

Expoziția despre istoria orașului începe cu zona geografică a Ciucului – Valea Oltului, mlaștina montană, Oltul înainte de sistematizare, munții care înconjoară orașul, locul unde se desfășoară pelerinajul catolic. Bogăția trecută a faunei și florei.
Computere cu informații dedicate, căști audio, proiecții holografice.
Dezvoltarea administrativă de la micile sate aparținând de biserica parohială din Șumuleu – Ciuboteni, Toplița Ciucului, Jigodin – la orașul actual; sistemul stradal vechi și actual, fosta piață devenită oraș.
Mânăstirea franciscană de la Șumuleu, cu școala care a existat pe lângă ea, au o sală care le este dedicată exclusiv, demonstrând importanța avută pentru comunitate.
Obiecte vechi de uz casnic.
Mijlocul secolului 19 și schimbările administrative produse. Construirea primului sediu al Comitatului Ciucului (una dintre denumirile administrative purtate) – actuala Primărie.
Construirea căii ferate.
Sfârșitul secolului 19 cu dezvoltarea activităților economice – ateliere de fotografie, farmacii, măcelării, băi minerale.

Secolul 20, cu Primul și al Doilea Război Mondial și perioada comunistă. Linia frontului, înflorirea din perioada interbelică. Un scaun care a făcut parte din prima colecție expusă la deschiderea muzeului, în 1930. Al Doilea Război Mondial, intrarea trupelor maghiare, poveștile triste ale comunității evreiești, devastările provocate de armată dar și de localnicii rămași fără de niciunele. Naționalizările comuniste, cooperativele, întemnițarea oponenților sistemului, reorganizarea administrativă în 1968, industrializarea, sistematizarea. O sufragerie comunistă. Exponatele fac parte din „amintirile” păstrate și adunate de oameni. Foarte interesante nişele ca nişte capsule ale timpului, cu mici vizoare prin care priveşti... înapoi în timp: de la rechizite şcolare până la pachete de ţigări şi cosmetice din era comunistă!

Sala Fântânii. În mod neobișnuit, fântâna, adâncă de aproximativ 11 m, nu se afla în curtea ci în interiorul cetății. Conservată in situ, este singura zonă din vechea cetate care mai păstrează elemente autentice.
Construcția a început în jurul anului 1620, la inițiativa conducătorului militar din Ciuc, un căpitan cu origini nobile din zona Covasnei, Ferenc Mikó (de unde și numele castelului). Căpitanul nu a locuit în castel ci la Alba-Iulia și pentru că nu a avut decât un fiu care a murit fără a avea urmași, proprietatea a ajuns pe mâna unor rude ce nu au avut potențialul financiar de a o întreține. În 1661 a avut loc o campanie militară turco-tătară împotriva secuilor din Ciuc, în urma căreia orașul a fost distrus, castelul ocupat și incendiat. Ruină timp de 40 de ani, este reconstruit de administrația militară austriacă instalată în Transilvania, devine cazarmă. Până în 1970, când, după fondarea Muzeului Județean, devine sediul acestuia.

Fântâna a fost descoperită abia în 2010 când au fost dezgropate gălețile utilizate pentru a scoate apa și alte câteva obiecte, expuse pentru a contura viața de zi cu zi a fortificației de secol 17-18.

Mica bucătărie a garnizoanei a fost reconstruită pe baza amprentelor sobei și cuptorului găsite la săpături, și îmbogățită cu obiecte din colecția de etnografie a muzeului. Cel mai probabil era folosită în secolul 18 pentru a se găti ofițerilor iar cămara învecinată te invită la o incursiune în gastronomia timpului. Un scurt-metraj proiectat în sală prezintă imaginativ momente din viața bucătăriei de odinioară. O interesantă colecție de pipe, de proveniență austriacă, transilvăneană și turcească a fost găsită în săpăturile făcute la cetate, împreună cu câteva vase (inclusiv o oală de noapte).

Sala armelor sau bastionul face o incursiune în istoria militară. Multe dintre obiectele expuse nu se leagă de istoria cetății ci provin dintr-o colecție personală a unui preot, adunate într-o serie de misiuni în Orient. Pentru că o perioadă cetatea a fost centrul infanteriei grănicerești ce apăra granița dintre Transilvania și Moldova (aprox. 1764), sunt expuse și câteva arme dintre cele folosite atunci, alături de uniforma de grănicer secuiesc. Împreună cu o pictură care comemorează masacrul secuilor de la Siculeni. Dar și o carte de bucate (reconstituită) cu rețete de secol 17. 
După 1848 cazarma și-a pierdut importanța militară și se produc modificări constructive – zidul exterior este demolat aproape integral, șanțul de apărare este acoperit, se deschid ferestre mari, se înalță tavane, se pun grinzi.

O poveste de 400 de ani, cercetată și dezvăluită de arheologi, istorici și expusă spre a fi înțeleasă, cu ajutorul tehnologiei moderne. 
Ultima intrare este la 15:30 iar muzeul se închide la ora 16, dar vino mai pe la prânz, pentru că merită să-ţi faci timp zăbavă măcar 2-3 ore aici!
Preţ bilete: 15 lei/adulţi; 10 lei/pensionari, studenţi, grupuri mai mari de 15 pers.; 5 lei/elevi, studenţi în grup mai mare de 20 pers.
Reţine şi că muzeul este închis în zilele de sărbătoare naţionale şi religioase, singura excepţie fiind sărbătoarea Rusaliilor catolice.