Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA

În centrul vechi al cetății Sibiului, în imediata vecinătate a Pieței Mici, se află un loc mai puțin cunoscut, cu o atmosferă relaxată ce invită trecătorul la un moment de răgaz: Piața Aurarilor. Poți ajunge aici foarte ușor din postura pietonului. Cum intri în Piața Mică pe sub Turnul Sfatului, privește către colțul din dreapta-spate al piațetei. Descoperi acolo accesul către Piața Aurarilor, prin poarta spre Orașul de Jos din Turnul Scării Aurarilor, integrat în secolul XVIII în clădirea alăturată. Perspectiva ce se deschide dezvăluie treptat o piațetă liniștită și romantică, perfectă pentru un moment de calm, pentru o conversație în tihnă sau, pur și simplu pentru a observa arhitectura locului. [Acces pietonal dinspre Piața Mică, prin Pasajul Aurarilor.] De-a lungul secolelor locul a avut mai multe denumiri. Fingerlingsplatz este poate cea mai longevivă, dar actualul nume are rolul de a ține vie amintirea Breslei Aurarilor din Sibiu, coordonatoare a Uniunii breslelor de aurari din Transilvania, un model de bune practici în vremea breslelor. Majoritatea clădirilor ce mărginesc piațeta sunt monumente istorice datând din secolele XV – XVIII, bine păstrate și parțial restaurate. Astfel poți regăsi atmosfera vremurilor trecute în forma sa aproape nealterată și, totodată, te poți bucura de comoditățile lumii contemporane. Există aici o cafenea și o pensiune, iar în imediata apropiere un restaurant.  În secolul XV exista în piațetă o fântână, element urban foarte important în viața comunității în perioada medievală. Astăzi amintirea ei este păstrată printr-un stâlp de piatră fațetată amplasat pe locul fostei fântâni. Acesta poate fi observat imediat cum cobori spre piață dinspre Pasajul Aurarilor. [Vedere de ansamblu dinspre Pasajul Aurarilor.] Pont: dacă ajungi cu mașina în Sibiu și dorești să vizitezi obiective din Orașul de Sus, un bun punct de acces este chiar Piața Aurarilor. Găsești parcare publică pe strada 9 Mai, iar accesul pietonal de aici către Piaţa Aurarilor este semnalizat cu un panou indicator. 😉 [Acces pietonal dinspre strada 9 Mai.] 🙏 contributor Unde Mergem®, Ana Sichitiu

Ohaba e un mic sat pitoresc din comuna Șinca. Iar Moara cu apă este mica lui comoară. Bine ascunsă, nu foarte ușor de găsit (Unde Mergem vine în ajutor 😊) dar odată descoperită devine un element de valoare în averea noastră spirituală. În plus, e și amplasată într-un cadru natural absolut încântător, cu multă verdeaţă, flori şi brazi "împodobiţi" cu ... găini! 😀 [Nu am mai văzut până aici găini care dorm în brad!] Construită în 1873, Moara cu apă din Ohaba funcționează de atunci fără încetare. Este moștenire de familie și este deținută astăzi de cea de-a patra generație de morari – familia Popa. Istoria atât de îndelungată a morii, ne-au povestit proprietarii, se datorează faptului că valorile familei au fost apărate cu prețul libertății – a doua generație de morari s-a opus colectivizării implementate de regimul comunist din România, nu au cedat moara statului, iar asta s-a „plătit” cu ani de pușcărie la cetatea Făgăraș, una din cele mai dure închisori comuniste. Pentru că a rezistat tuturor vicisitudinilor, este numită şi Moara cu Noroc de la Ohaba! ❤️ [Cele patru generaţii de morari.] Este uimitor să constați ce „minuni” tehnologice se puteau construi în urmă cu mai bine de 140 de ani și cu resurse atât de limitate. Singura sursă de energie este apa; ea învârte roata ce pune în mișcare piatrele de moară; boabele sunt zdrobite și făina, element alimentar de bază, se strânge în lada ce așteaptă primitoare la capătul mecanismului. Există încă piese originale din anul construcției - pe una dintre lăzile în care se adună făina se vede încrustat anul construirii. [Element original din anul construcţiei!] Practic este vorba de două mori, două seturi de pietre și două lăzi în care se colectează făina integrală de grâu și de porumb. Dacă ești dornic să gătești și să mănânci sănătos, alimente produse prin metode tradiționale, poți cumpăra făină, în funcție de priceperea pe care o deții în bucătărie (măcar o mămăligă poate iese, dacă nu o pâine integrală 😀). Măcinarea este lentă, un sac de grâu se macină în aproximativ trei ore, deci făina este rece, ceea ce face să-și păstreze toate proprietățile nutritive. Prețul unui kilogram de făină este 5 lei (la data documentării). [O activitate-muzeu! 😍] Fiecare din cele două mori are câte două pietre – una jos, fixă și una deasupra, mobilă. Toate originale, de cremene, aduse din Franța, de la Lyon. Pietrele mobile sunt acționate de roata cu apă și granulația măcinării se reglează prin mărirea sau micșorarea distanței dintre piatra fixă și cea mobilă. Iar variațiile în debitul apei determină necesitatea adaptării volumului de boabe, experienţa şi priceperea morarului fiind hotărâtoare în obţinerea unei făini de calitate! Înainte vreme, sau chiar și acum când mai există doritori, făina luată acasă era/este obținută din exact boabele cu care s-a venit. Pentru perioada de iarnă, când apa poate îngheța, una dintre mori a fost adaptată și pentru motor electric (folosit foarte rar).  Roata de apă este unul din elementele cele mai noi ale morii – fiecare generație a construit una. ["Motorul", cu alimentarea oprită. 🙂] Moara este deschisă pentru vizitatori de duminică până vineri între orele 10-18 (în sezonul de iarnă până la ora 17:00). Pentru grupuri mai mari (minimum 20 de persoane), dacă moara nu este în funcțiune la momentul vizitei, se pornește și se face o demonstrație de funcționare. Există și o taxă, mai mult simbolică, de vizitare – 10 lei/adult, 5 lei/copil. Pe lângă făină, poţi cumpăra şi ceva suveniruri: dulceţuri, siropuri, pălincă şi împletituri din lână, toate "home-made". Am înţeles că ar fi disponibile şi câteva locuri de cazare... nu le-am putut documenta în vizita noastră. Dar vom reveni. [Colţul cu suveniruri.] Nefiind din păcate o „afacere” în adevăratul sens economic al cuvântului (profitul, când este, este minim), o activitate comercială din care să se poată trăi în prezent, există riscul ca tradiția acestei activități și moara însăși să se piardă. Deci o vizită la acest „muzeu viu”, devine cu atât mai interesantă.

Cea mai vizitată atracție a Băilor Seiche (Szejke) și de altfel a orașului Odorheiu Secuiesc este Parcul Mini Transilvania. Este plasat într-o zonă mirifică, printre păduri de sute de ani, locul fiind denumit după izvoarele minerale carbogazoase și reprezentând dintotdeauna zona de recreere a orașului. De când s-au deschis porțile în anul 2020, mulți sunt curioși să viziteze parcul - un loc inedit care prezintă prin intermediul a peste 120 de machete clădiri din cele mai renumite localități istorice și cetăți medievale din Transilvania (dar nu numai), cum ar fi castelul Peleș sau cetatea Bran. Cele mai multe dintre acestea sunt în picioare și în zilele noastre, însă printre exponate găsim și câteva edificii reconstituite, inexistente în prezent în forma lor originală - păstrăm misterul şi te lăsăm să descoperi singur care sunt acestea... Îţi dăm totuşi un indiciu: o fântână care cânta! 😉 Parcul este administrat de echipa Legendariumul Secuiesc, a căror activitate a început în anul 2008 cu scopul de a culege și de a prezenta copiilor într-un mod distractiv legendele populare care circulă și astăzi. Astfel au colectat și au descris legendele obiectivelor turistice, castelelor, localităților şi au inclus totul într-o carte. Au construit o mică lume în jurul acestor legende, elaborând o serie de hărți, cărți audio, jocuri distractive de creație și au ajuns până la urmă să înființeze primul studio de desene animate din Ținutul Secuiesc. 👏 Parcul Mini Transilvania este o atracție care se dezvoltă constant. Este o variantă de recreere și de distracție pentru întreaga familie. Dacă vizitezi parcul alături de copii, ei se pot plimba cu mocănița trasă de o mini locomotivă, care parcurge parcul peste poduri și peste o peșteră artificială cu lumini interesante, trecând pe lângă cele mai importante miniaturi ale clădirilor renumite. După vizita parcului, cei mici au la dispoziție un loc de joacă, cu tobogane, zid de cățărare și cu plasă de păianjen. 🥰 [Loc de joacă pentru copii.] O noutate, la data celei mai recente noastre redocumentări, este mini Cetatea medievală, construită lângă locul de joacă.  Aceasta poate fi explorată, atât de copii, cât și de adulți, fiind un mic muzeu medieval unde sunt expuse câteva arme din diferite timpuri ale istoriei. Clădirea are o pivniță și un turn de belvedere, de unde ai o priveliște inedită asupra parcului și împrejurimilor.  [Mini-cetate, maxi-plăcere pentru cei mici.] Iar dacă vrei să te relaxezi ascultând sunetul apei, o să ai ocazia exact la intrarea în cetate, așezându-te pe una dintre băncile sub care curge un mic râu. Aceasta alimentează o mini moară de apă și ajunge în lacul unde este “scufundată” mica insulă Ada Kaleh, care deși nu se afla în Transilvania, are o poveste interesantă. De aceea a fost reînviată de echipa „Legendarium”, originala fiind înghițită de Dunăre în timpul construirii barajului Porțile de Fier.   O altă noutate în parc este căsuța de lângă cetate în care este plasat un ecran de mare dimensiuni. Aici atât cei mici și cât și cei mari au posibilitatea să se uite la desenele animate în care echipa Legendarium a reînviat personajele legendelor. 😊 [Legendara insulă de pe Dunăre, reînviată aici. 😍] Lângă fiecare machetă îi găsești descrisă istoria, în trei limbi. Alături de clădiri mai găsești și câteva reprezentări ale celor mai importante orașe transilvănene; sunt pregătite cu multă precizie, constructorii având grijă și la cele mai mici detalii. Vizitarea parcului ar putea fi un punct de pornire, dacă ești dornic să descoperi latura istorică a Transilvaniei şi văzând miniaturile clădirilor istorice poți să-ți formezi o idee despre posibile locuri pe care merită să le vizitezi călătorind prin regiune (de data aceasta nu în miniatură 😉). [Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus.] După vizitarea frumuseților parcului, dacă îți e foame, o să ai la dispoziție o pizzerie... unde fiecare pizza poartă denumirea personajelor reînviate prin desenele animate ale legendelor. Poți savura și o cafea sau o ciocolată caldă iar pentru copii îți recomandăm limonadele cu diferite arome delicioase. În weekend-urile calde (și pline de vizitatori) poți să guști și înghețata artizanală a unui producător local, care folosește ingrediente de calitate în prepararea deliciilor reci. [Pizzerie cu terasă. 😋] Alături de aceste bunătăți, poți achiziționa și „hrană pentru minte” - produsele „Legendarium”: diverse jocuri, hărți și cărți. Magazinul îl vei găsi la ieșirea din parc. În fiecare an echipa Legendarium pregătește o noutate pentru vizitatori. Acum au început un proiect de mare amploare și în centrul parcului construiesc o clădire impozantă, în care va fi plasată o pensiune. Deja suntem curioși cum o vor lega cu tematica legendelor 😊  Dar nu se opresc aici, au și o altă clădire, aproape gata de inaugurare, pe care o vei găsi în afara parcului, lângă Muzeul de ape minerale. După cum ne-au povestit va fi un restaurant de tip fast food. Să vedem ce fel de mâncăruri interesante vor pregăti pentru noi 😉 Însă nici aici nu se termină surprizele, fiindcă recent lângă parcul Mini Transilvania au deschis porțile primului parc de insecte din România... dar despre acesta îți povestim în recomandarea dedicată! 🤗 [În celălalt parc-atracție 😍] Biletul de intrare în Mini Transilvania Park costă 35 lei/adult, respectiv 20 lei/copii, gratuit pentru copiii sub 3 ani. Bilet pentru pensionari: 20 lei.   În prețul biletului este inclus și acces la centrul de vizitare Orbán Balázs, pe care îl vei găsi în apropiere. De asemenea, vizitatorii Mini Transilvania beneficiază de de un voucher de reducere 10% la pizzeria din incintă precum și de o reducere de 10% la biletul de intrare în parcul-frate, Insect Park 😉 Grupurile de minimum 10 persoane beneficiază de reduceri: Adulți: 30 lei - Copii / pensionari: 15 lei. Pentru o tură cu Mini Mocăniță Secuiască adulții plătesc 10 lei, copiii 5 lei. [Distractiv, nu doar pentru cei mici 😀] Nu uita că ultima intrare în parc se face cu o oră înainte de închidere. Îți recomandăm să rezervi destul timp, pentru vizitarea pe îndelete a parcului și vizionarea tuturor machetelor. O să ai parte de o călătorie interesantã în timp, inclusiv cu ajutorul tehnicilor moderne (ex.: aplicație tridimensională de hologramă și de animație) - aşa, vei putea face cunoștințã cu viața, activitatea și moștenirea lăsată de „cel mai mare secui”. 

Cu siguranță, la Drobeta, istoria ar arunca din adâncuri tone de vestigii și urme ale vremurilor trecute dacă ar avea forța unor gheizere. Că e așa, o dovedesc ultimele descoperiri făcute în orașul de la Dunăre o dată cu reabilitarea Muzeului Regiunii Porților de Fier.  Muzeul se află la capătul de est al bulevardului Carol, o străduță cochetă pe care poți admira de-o parte și de alta câteva clădiri de patrimoniu. În curtea sa se află Parcul Arheologic Drobeta pe care îţi recomandăm să îl vizitezi înainte de a intra în muzeu. Practic, este vorba de curtea instituției de cultură.  Te avertizăm că dincolo de gard vei păşi într-o cu totul altă lume! Vei găsi un Castru roman reconstruit, iar panourile informative te vor ajuta să te plimbi pe străzile care îl formau acum câteva mii de ani. Noi am intrat dinspre sud, pe poarta și via Praetoria, ne-am oprit la intersecţia cu via Sagularis, am trecut pe lângă Praetorium și ne-am oprit la Capelă și la Sala sacră. Da, totul pare sacru pentru că pășești pe blocuri de piatră cu o vechime de două mii de ani. [Scările capelei sunt vechi de două mii de ani.] Se știe că în centrul castrului, în casa preotului, a poposit chiar Împăratul Traian. Îți imaginezi?  Te afli într-un loc în care altădată mișunau romani și se puneau la cale planuri mărețe de făurit lumea.  Castrul a fost construit cu scopul de a adăposti cei 500 de soldați care asigurau paza podului. Cetatea era înconjurată de ziduri groase de 1.5 m și înalte de 3 m. Avea 4 turnuri de apărare, iar poarta principală era spre sud, adică spre capătul nordic al Podului lui Traian, exact pe unde am pășit și noi. Plăcuțele din interiorul vestigiului îți descriu în amănunt forma locului și organizarea lui. Dacă vizitezi Parcul Arheologic vara, e cald, foarte cald, iar străzile castrului nu sunt umbrite de nimic. Soarele și briza Dunării parcă sporesc, însă, farmecul plimbării. Exercițiile de imaginație străbat, dinspre fluviu, dinspre pod, acolo pe unde, în anii 100, au trecut să lupte cu Decebal, soldații tuturor celor 9 legiuni și 35 de cohorte romane. În total călăreții tuturor celor 10 ”alae” (flancuri) ale armatei de 100.000 de oameni a Împăratului. Acum e liniște, dar îți poți închipui zarva de atunci. După ce soldații au traversat fluviul a început, dealtfel, și extinderea castrului. În anul 126 împăratul Hadrian îi conferă rangul de municipium, iar sub Septimius Severus (193-211) dobândeşte rangul de colonia, cu o suprafață de aproape 60 ha şi o populaţie de 40.000 de locuitori.  În castrul Drobeta au existat mai multe temple și se spune că era unul din puținele locuri din Dacia unde soldații au practicat cultul de mistere prin care era venerat Jupiter Dolichenus, un zeu născut dintr-o divinitate greco-romană și alta de origine orientală. Arheologii spun că ruinele Drobetei se întind pe kilometri, iar ele au suferit însemnate distrugeri prin construcția cetății feudale din grădina publică a orașului actual Turnu Severin.  Mai mult, aceste ruine, se spune că, au devenit cariera de piatră a zidarilor. Folosită mereu până în 1835, o dată cu fondarea orașului modern, întreaga arie a cetății antice a fost acoperită de cea înălțată în zilele noastre, iar distrugerile au continuat și prin colecționari și arheologi diletanți. Tinzi să crezi că așa a fost când ajungi lângă Amfiteatrul roman, aici vei înțelege și de ce spuneam că pe malul Dunării la Drobeta, istoria ar izbucni pur și simplu la suprafață dacă ar avea forță. În noiembrie 2010 ca urmare a săpăturilor efectuate chiar în curtea Muzeului Regiunii Porților de Fier, arheologii au scos la lumină un amfiteatru militar. Descoperirea a fost una de senzație. Săpăturile au scos la lumină cele patru porți ale amfiteatrului, iar după ce a fost studiat amănunțit, s-a stabilit că amfiteatrul de la Drobeta este chiar cel ilustrat la Roma pe Columnă și a fost închinat triumfului împăratului Traian asupra dacilor.  Monumentul a fost căutat ani de zile de specialiști și mult timp s-a crezut că este doar o fantezie a celebrului Apollodor din Damasc. [Ruinele amfiteatrului roman.] În timpul acelorași săpături, puțin mai la vest au fost scoase la iveală și terme romane, un bazin și conturul câtorva încăperi cu aducțiune de apă rece și apă caldă. În toate lucrările de specialitate apar drept cele mai complicate din întrega Dacie. Cu vestiar, cameră cu aburi, cu paiestra - curte interioară pentru exerciții fizice și jocuri sportive, bazine cu apă caldă și apă rece, sunt adevărate spa-uri străvechi. [Bazinul termelor romane.] Toate astea nu au cum să nu te îndemne să te gândești la câte alte urme și mărturii se află sub asfaltul modern .  În Parcul Arheologic te sfătuim să nu ratezi nicio alee. Din fiecare colț priveliștea e alta și fiecare e o dovadă a modului în care suntem în stare să ne descoperim, conservăm și promovăm istoria 😐. Spre nord casele private par că invadează locul și, clar, sub ele sunt îngropate și alte ziduri.  Și la est, parcă mult prea aproape de situl arheologic, a răsărit scheletul unui hotel. Construcția a fost începută în urmă cu câțiva ani, dar acum e lăsată de izbeliște pe motiv de criză. La vremea respectivă, s-au pus câteva întrebări firave despre autorizațiile primite, dar inițiativa aparține unui potent om de afaceri din zonă, așa că mastodontul a prins contur fără interdicții. Intrarea în Parcul Arheologic este separată de cea în Muzeu, are tarif diferit (8 lei/adult, 2 lei/copil), dar programul este același, de marți până duminică de la 8 la 16. Deci, nu te lăsa păcălit de instalațiile de nocturnă și nu îți propune să vii după lăsarea întunericului. Ele se aprind, iar ruinele arată foarte bine și la lumina becurilor, dar din păcate Parcul se închide înainte de apus. Cu toate acestea, cu Ruinele podului lui Traian în față, cu Castrul roman în spate, înconjurat de Amfiteatrul și termele sale, judecând drept, după cum spun chiar romanii, înțelegi de ce mehedințeanul Mihai Butnariu scrie în monografia orașului Drobeta Turnu Severin că orașul acesta este ”cheia Europei și a Balcanilor”, iar această cheie metaforică a deschis, aici „Porţile de Fier“, pentru ape şi pentru oameni, porţi care au constituit începutul neamului românesc.

Muzeul Satului Vâlcean sau întoarcerea în timp... cel puțin asta e senzația pe care ți-o lasă acest muzeu etnografic în aer liber care încearcă (și reușește de minune) să reproducă un sat tradițional vâlcean din urmă cu mai bine de 100 ani. Situat chiar la ieșirea din Râmnicu Vâlcea spre Sibiu, muzeul se întinde pe o suprafață de 8 hectare fiind constituit în jurul culei de la Bujoreni - locuință fortificată și locuită temporar în timpul invaziilor. [Cula de la Bujoreni.] Aici vei avea ocazia să descoperi, printre altele, case cu foișor specifice Subcarpaților Vâlcii dar și locuințe specifice zonei viticole din partea de sud a județului. Tot aici vei afla și că (asta dacă nu știai deja 😊) termenul de „căsoaie” nu este doar un augmentativ al lui „casă” ci definește și o construcție tradițională pentru depozitarea de unelte. La intrarea în gospodării vei putea remarca porțile tradiționale vâlcene cu bogate decorațiuni sculptate cu elemente florale, geometrice sau astrale. Și ocupațiile vechilor țărani vâlceni sunt bine reprezentate în acest muzeu etnografic. De la albinărit și creșterea animalelor până la ateliere de fierărie-potcovărie și ceramică, pe toate le poți regăsi aici. De pe cuprinsul județului generații de muzeografi au adunat cu mare grijă instalații de producere a uleiului din sâmbure de nucă (pivă), o moară de mână și o moară de apă, dar și o importantă colecție de mijloace de transport tradiționale precum căruțe, șarete sau sănii.   Viața spirituală era și ea o componentă importantă a satului tradițional vâlcean astfel că nu mai puțin de 3 biserici, toate din lemn, te vor întâmpina aici. Acestora li se mai adaugă și 3 troițe, cu adânci semnificații religioase, tradiționale dar și de comemorare.   [Biserică veche din lemn.]   În materie de instituții sătești vei putea remarca replica unei primării de la sfârșitul secolului XIX dar și o școală de tip haretian, cu prispă ai cărei stâlpi, decorați cu frunze de stejar, aduc aminte prin formă de Coloana Infinitului (s-au folosit aceleași motive de inspirație populară utilizate și de marele Constantin Brâncuși). [Școală cu prispă.] Un alt punct de interes este și Hanul lui Bogdan care se remarcă prin arhitectura masivă, pentru construirea lui folosindu-se pietre de râu. Dispus inițial pe malul Lotrului, hanul beneficia încă din anul 1900 de energie electrică provenită de la o mini-turbină acționată de apele râului. 😮 Muzeul dispune şi de o importantă colecție de obiecte tradiționale (textile, ceramică, mobilier etc.), cu peste 18000 piese. Este un adevărat sat-document căruia, credem noi, trebuie şi merită să îi acorzi timpul necesar pentru a-l putea descoperi cu adevărat. Şi poate fi un bun motiv de plimbare în aer liber! Pont: Spațiile interioare sunt deschise vizitării doar în "sezonul uscat/cald" (nu există o perioadă strict stabilită, depinzând de starea vremii, dar de regulă mai-septembrie).  La data documentării noastre (decembrie 2020) biletul de intrare costa 6 lei/adult, respectiv 4 lei/pensionar iar pentru grupuri de copii/elevi/studenţi 5 lei/pers.

Foarte puțin cunoscut chiar şi sibienilor dar atât de reprezentativ pentru comunitatea săsească, care a pus bazele acestui burg, Muzeul Bisericii Evanghelice C.A. din România suprapune șapte secole de istorie a sașilor transilvăneni cu istoria bisericii lor. Deschis în 2007, muzeul oferă, pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, un parcurs cronologic al istoriei saşilor precum și al istoriei de peste 800 de ani a bisericii, devenită mai târziu Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România.  Muzeul se află la primul etaj al centrului de Dialog și Cultură „Friedrich Teutsch” din Sibiu. Tot în acest centru funcționează Arhiva centrală a Bisericii Evanghelice, Biblioteca Transilvanica precum și Librăria-cafenea Erasmus, din curtea căreia poți admira zidurile Bisericii Evanghelice Sf. Ioan, acesta fiind de asemenea și un spațiu cultural dinamic, în care au loc frecvent întâlniri, conferințe, evenimente caritabile, piese de teatru ale copiilor cu dizabilități, reunind astfel oameni din toate categoriile sociale. Te vei bucura aici de un tur cronologic susținut de exponate valoroase precum altare recuperate din biserici vechi, obiecte de cult pentru împărtășanie, machete ale unor biserici evanghelice transilvănene, sculpturi, piese textile, tipărituri, foi matricole și poze cu viața sașilor.  Expoziția permanentă trece în revistă istoria plină de evenimente a sașilor, începând cu stabilirea în Transilvania, în secolul al XII-lea, a coloniștilor originari din regiunea Moselle-Franconia, și a bisericii lor "populare" evanghelice de mai târziu, folosind o varietate de exponate originale, reproduceri, texte și prezentări video. Cele opt săli prezintă (1) Istoria colonizării şi Prepozitura Sibiului, (2) Cetăţi bisericeşti și biserici fortificate, (3) Reforma în Biserica saşilor, (4) Viața bisericească şi viața comunitară, (5) Şcoala confesională - preoţi şi dascăli, (6) Artă sacră - mobilier bisericesc (7) Artă sacră II – vase de împărtăşanie şi textile liturgice, (8) Contrareforma, istorie modernă și recentă.  Sașii au ajuns în Transilvania încă din secolul al XII-lea, la invitația regelui Géza lll (1141-1162). Cu gândul că vor avea un trai mai bun și adăugând cauze demografice, economice și sociale, mulți germani și-au părăsit atunci locurile de baștină și au migrat aici. Așezarea „oaspeților” a avut loc în paralel cu mutarea graniței regatului maghiar de la linia râului Mureș la cea a Oltului. Coloniștii au venit din aproape toate regiunile Imperiului German și apar sub diverse denumiri în documentele vremii printre care și sub cea de „saxoni”. În această expoziție, pe lângă exponate și poze sugestive, vei fi întâmpinat și de descrieri parcă menite să îți răspundă la fiecare întrebare. Muzeul în sine pare o lume în care spațiul și timpul se comprimă, de la porturile săsești expuse pe o colecție specială de păpuși până la organizarea învățământului în limba germană, muzeul reprezintă o oglindă asupra vieții comunitare și religioase a sașilor transilvăneni. Şi pentru că cel mai bine se învaţă din greşeli iar istoria este cel mai bun profesor, am observat că este expus şi un certificat de origine genealogică sau altfel spus un certificat de rasă umană 😔. Conform obișnuinței de generații, de cele mai multe ori se prelua fără ezitare tot ce venea din „patria mamă-germană”. Astfel, susținute şi prin emisiuni germane de radio, ideile național-socialiste și-au făcut loc în societate iar grupul etnic a fost nevoit să introducă un oficiu de rasă și clan după modelul „Reich-ului German”, conform strategiei numite  "Gleichschaltung" (Aliniere, conformizare), unde toate persoanele trebuiau să aibă un certificat genealogic, de origine. Cu toate acestea însă, în decursul celui de al II-lea Război Mondial, saşii au tras ponoasele involvării României de partea Germaniei, în contul României fiind implicaţi activ în război alături de Germania, în număr critic pentru o minoritate. După război, saşii au fost culpabilizaţi ca etnie, expropriaţi, văduviţi de drepturile cetăţeneşti şi deportaţi în număr mare, ca mână de lucru în contul despăgubirilor de război pe care URSS le solicita României. Prizonierii de război şi mare parte din deportaţi nu au mai fost primiţi în ţară, pe motiv de purificare etnică a regimului din România postbelică.   Program vizitare:  Mai – Octombrie: Luni-Sâmbătă orele 10-17 Noiembrie – Aprilie: Luni-Vineri, orele 10-17 Preț bilete: Adulți - 16 lei; Grupuri peste 5 persoane – 10 lei/persoană; Studenți, elevi, pensionari – 10 lei.  Intrare gratuită pentru persoane cu dizabilităţi. Ghidaj (opțional), cu programare anticipată: 100 lei. Ghidaj gratuit pentru grupuri de elevi şi studenţi. Până la 20.11.2025 este deschisă o expoziţia temporară care poate fi vizitată gratuit:  Expoziţie fotografică PANORAMA TRANSILVANIA  o fereastră temporală de reflecție artistică și de creație a fotografului Stefan Jammer, în cadrul peisajului extins al provinciei sale de reşedinţă opţionale, Transilvania. Este, în același timp, continuarea expozițiilor sale fotografice, dintre care cea din 2020 a fost dedicată orașului Sibiu ca mediu de viață și s-a prezentat sub forma unei topografii urbane în format panoramic. De data aceasta, artistul extinde orizontul, vizând întreaga provincie a Transilvaniei, cu regiunile și localitățile sale: platoul transilvan cu oamenii, orașele și satele sale și cu anotimpurile naturii, cu fondul arhitectural eterogen al societăților odinioară paralele, notând schimbările radicale, excrescenţele agresive și procesele de transformare îndelungate, urmărind interferențele sociale actuale și energiile sale vitale regenerabile. Perioada de timp finită transformă seriile panoramice într-o cronică vizuală. Fotografierea perseverentă practicată de artist în toate aceste locuri operei sale caracterul unei ctitorii. (H.K.)

Deși nu foarte cunoscută, Biserica Evanghelică Sf. Ioan este un lăcaș de cult foarte important pentru comunitatea evanghelică de confesiune luterană din Sibiu, fiind loc pentru întâlniri ecumenice, slujbe și ceremonii religioase dar și sală de concerte. Din anul 1970 în această biserică a prins contur Ziua Mondială de Rugăciune a femeilor, marcată anual în prima zi de vineri a lunii martie. Această zi, fondată în America anului 1887, promovează egalitatea pentru femei prin rugăciune. Femeile creștine de diferite confesiuni se reunesc în peste 170 de țări pentru a se ruga și a atrage atenția asupra traficului de persoane și a nedreptăților sociale.  Cu un interior oarecum simplu, biserica adăpostește mai multe categorii de artă sacrală precum: obiecte din bronz, pictură modernă, două orgi și două valoroase retabluri poliptice (panouri cu icoane şi sculpturi), dintre care unul realizat în anul 1533. Intrarea în biserică se face pe latura de est, din strada Mitropoliei, iar deasupra uşii frumos decorate cu elemente metalice poate fi văzut un basorelief realizat la Viena, în care este reprezentat Mântuitorul înconjurat de copii. Curtea interioară a bisericii este comună cu cea a Centrului de Dialog „Friederich Teutsch”, al bisericii Evanghelice din România, odinioară orfelinat, şi cuprinde o librărie, o cafenea și un superb muzeu unde poţi afla cum se întrepătrunde istoria Bisericii Evanghelice cu cea a sașilor, cei ce au pus de altfel și bazele burgului Sibiu. De asemenea expoziții de fotografie ori pictură sunt prezentate în mod gratuit, la etajul întâi al centrului sau chiar în curtea bisericii, aproape tot timpul anului. Biserica poate fi vizitată la cerere (la recepția Muzeului) de luni - sâmbătă între orele 10 – 16, iar în ziua de duminică de la 11:30 – 16:00, neexistând nicio taxă de intrare.

Printre clădirile din secolul al XVIII-lea situate în Piața Mare, biserica Romano-Catolică ocupă un loc important şi cu toate că a fost ridicată relativ târziu, se încadrează armonios în contextul arhitectural din kilometrul 0 al oraşului. Pe la începutul anilor 1700, după ce a devenit sediul guvernului Transilvaniei, Sibiul a intrat într-o perioadă de creştere economică susţinută, care a atras investitori, industriaşi şi latifundiari din toată Europa. Şi pentru că toată prosperitatea asta trebuia şi administrată 😉 în Sibiu au venit şi foarte mulţi reprezentanţi ai Imperiului Austriac, funcţionari şi demnitari austrieci, care au fondat aici o comunitate catolică condusă de călugării iezuiţi. În 1733 aceştia au reuşit să înalţe o biserică pe măsura importanţei lor, iar şase ani mai târziu au înfiinţat pe lângă aceasta şi un seminar iezuit, în prezent clădirea acestuia, monument istoric, găzduind casa parohială. Odată cu sfinţirea bisericii, călugării iezuiţi au instalat în Piaţa Mare şi o statuie a Sfântului Nepomuk care, la instaurarea regimului comunist în România, în 1948, a fost mutată în curtea casei parohiale, pentru a o vedea trebuie să intri pe poarta dinspre Piaţa Mică. [Sfântul Nepomuk, protectorul celor care păstrează o taină.] Pe cât se simplu şi auster este exteriorul, pe atât de bogat decorat este interiorul, iar aici ne-a impresionat monumentul funerar al mareşalului Otto Ferdinand von Abensperg und Traun, comandant militar al Transilvaniei între 1744 si 1747. Monumentul se află în dreapta altarului și a fost executat de sculptorul clujean Anton Schuchbauer. Lucrarea în relief, din bronz, medalionul cu portretul defunctului, precum și blazonul familiei, ne-au amintit de Capela Medici din Bazilica San Lorenzo, Florența. Altarul este decorat cu o frescă ce datează de la inaugurare, o reprezentare a Fecioarei cu Pruncul, operă a pictorului austriac Anton Steinwald. [Fresca "Fecioara cu Pruncul", sec. XVIII] În 1738, bisericii i-a fost adăugat şi un turn-clopotniţă, în care a fost instalat o sută de ani mai târziu un ceas cu două cadrane, unul ce arată ora spre Piaţa Mică şi celălalt către Piaţa Mare.  În prezent, în biserică se oficiază slujbe în limbile română, germană şi maghiară. Poate fi vizitată gratuit dar te încurajăm să faci o mică donaţie, care va fi folosită cu siguranţă la întreţinerea acestui monument. 🙏

În trecut fântânile erau foarte importante pentru comunitate iar sibienii au început încă de prin secolul XIII să amenajeze un număr mare de fântâni, în fiecare piaţă a oraşului. Acestea erau îngrijite de vecinătăți ce numeau doi meșteri, unul bătrân si unul tânăr, care aveau datoria să vegheze la buna funcționare a acestor surse de apă. De obicei o dată pe an fântânile erau curățate, acțiune ce cădea în sarcina tinerilor din cadrul vecinătății și care se termina de regulă cu o masă copioasă. Fântâna din Piaţa Mare a fost menționată documentar pentru prima dată în anul 1538, spunându-se că „în bazinul din jurul ei femeile își spălau rufele, iar din jgheaburi se adăpau animalele”.  Acum, ea este cunoscută ca Fântâna cu grilaj sau Fântâna Falkenhayn. Merită să-i acorzi un popas pentru că de ea se leagă o adevărată saga: în anul 1798, cu ocazia renovării fântânii comandate de către Martin Hochmeister, primarul acelor vremuri, a primit un umbrar din fier forjat, finanţat de de pielarul Filek. În Primul Război Mondial, după ce iniţial umbrarul a fost confiscat de militarii cantonaţi în oraş, comandantul Armatei a 9-a germane, generalul Erich von Falkenhayn, a decis să îl înapoieze oraşului. Iar mai târziu, noile concepții urbanistice pe care regimul comunist le-a impus în reamenajarea Pieței Mari au făcut ca fântâna sa fie demolată. Doar apropierea anului 2007 în care Sibiul a fost declarat „Capitală Culturală Europeană” și dorința de a reface aspectul de altădată al pieței, au făcut ca o copie a fântânii interbelice să reapară și să își revendice poziția în Piața Mare după sute de ani de schimbări. Azi, trecătorii se opresc lângă această fântână pentru a se relaxa și a admira de pe scările ei Piaţa Mare. De jur împrejur sunt clădiri superbe, de pe acoperişurile cărora „ochii sibiului” (element de arhitectură medievală, cu scop de aerisire) îţi vor urmări orice mişcare! 😀