Biserica Eşelniţa și Muzeul Strămutaților

Expoziție muzeală privată, Casa Breslelor din Sighișoara găzduiește peste 1000 de piese (autentice, restaurate) – unelte, echipamente, mașinării – care în urmă cu mai bine de 100 de ani făceau parte din patrimoniul breslelor sighișorene.  Breasla era o organizație medievală complexă în care se reuneau meseriași din aceeași specialitate. Meșteșugarii sași din sudul Transilvaniei erau printre cei mai valoroși din sud-estul Europei. Obiectele lucrate de ei ajungeau până la curtea regală de la Buda sau la curțile domnilor din Moldova și Țara Românească. Tot breslele se ocupau în comunitate și de îngrijirea bătrânilor singuri, orfanilor, săracilor, văduvelor dar și de apărarea cetății. În fiecare an căpetenia breslei se schimba, pe model democratic, pentru a nu se crea divergențe. În secolele XV – XVI fruntași ai unor bresle au început să intre în viața politică devenind consilieri, primari, judecători, constituind astfel pătura bogată. Breslele au existat până în anul 1872. Proprietarul muzeului este un mare iubitor de istorie și a dedicat acestui important capitol din trecutul Sighișoarei, chiar dacă nu e sighișorean, un spațiu în care, admirând obiecte și instrumente meșteșugărești vechi de sute de ani, descoperi istoria, modul de organizare și viața sașilor.  Clădirea în care se află expoziția datează de la începutul secolului al XVIII-lea și a aparținut familiei Sander, ai cărei strămoși au fost cei care au înființat în urma cu 160 de ani fabrica de ceramică din Sighișoara. În fosta pivniță a casei a fost amenajat muzeul iar deasupra funcționează astăzi Școala de muzică din Sighișoara. [Amplasare strategică, la intrarea în Cetate.] De la intrarea în Casa Breslelor, ești întâmpinat de muzică medievală (excelentă idee!) care te transpune mai profund în atmosfera perioadei. Cele peste 1000 de piese, cumpărate de prin târguri și de pe la oameni care au fost dispuși să renunțe la ele, sunt toate în stare de funcționare și provin din Sighisoara și din satele din imprejurimi. Au fost rânduite pe meșteșuguri și au reconstituit ateliere de tâmplărie, dogărie, cositorie, fierărie (breasla fierarilor era printre cele mai importante, datorită faptului că se produceau arme), rotărie, croitorie, pielărie, cizmărie, măcelărie.  Iar pentru ca imaginația să fie impulsionată în periplul printre meșteșugurile transilvane, spațiile sunt însuflețite cu sunete specifice activităților desfășurate – vei avea în urechi sunetul ciocanului care bate fierul, foalele, strungul, lamele cuțitelor, țăcănitul mașinii de cusut. [Tehnologia multimedia modernă, în sprijinul celei vechi 😍] Spre deosebire de alte colecții de obiecte vechi care poate pretențios își spun muzeu, colecția de la Casa Breslelor este cu adevărat deosebită. Poți să admiri o ladă de breaslă a dogarilor din anul 1811 (!); o „ladă de tâmplar pentru intervenție rapidă” 🙂 din 1886; butoaie gravate și chiar cel mai vechi butoi din Transilvania, datând din 1734 (!!); o presă pentru fructe din 1856; o cană de protocol făcută de meșterii cositorari din Sighișoara pentru breasla meșterilor lăcătuși din Brașov, care poartă pe capac stema breslei și stema Brașovului; forme de prăjituri; o roată de car de la 1600 (!!!) - cel mai vechi, valoros și impresionant dintre exponate; o ingenioasă „ladă frigorifică” (din 1920) anterioară utilizării curentului electric; strămoșii mașinilor de spălat, călcat, stors (de pe la sfărșitul anilor 1800); costume populare și de ceremonie etc. Toate valoroase din punct de vedere cultural dar și material (atenție la distanță, există senzori de avertizare!), toate dovezi de putere, inteligență, măiestrie, tenacitate, ingeniozitate. [Cel mai vechi obiect expus aici.] Un mic sector al muzeului este dedicat Minervei Sander, fosta proprietară a casei, creatoare de obiecte din ceramică. Turul muzeului se termină într-un mic magazin de suveniruri care vinde obiecte (în special grafică și pictură) lucrate de meșteșugari sighișoreni, câți mai sunt, care au meșteșugul doar ca hobby. Singurul meșteșugar „cu acte” (care face din meșteșugul său un mod de viață) este o femeie pielar, care a preluat (din 2019) de la tatăl ei (recunoscut peste hotare pentru hamurile pe care le făcea, inclusiv pentru marile herghelii din Europa) și duce mai departe meșteșugul pielăriei, producând în prezent, sezonier, genți, poșete, curele. [Şi strămoşii noştri aveau maşini de spălat 😊] Expoziția este organizată ca un circuit, cu intrare și ieșire separate, iar la final poate fi admirată și o casă în miniatură, executată din lut și acoperită cu șindrilă, după modelul caselor românești, mai mici și mai sărăcăcioase, care ocupau pământurile din afara cetății (în interiorul cetății viețuiau doar sași). [Cană din cositor, realizată de meşterii din Sighişoara pentru Breasla Lăcătuşilor din Kronstadt (Braşov).] Casa Breslelor este așezată chiar la principala poartă de acces în Cetatea Sighișoarei, la baza Turnului cu ceas; o găsești foarte ușor. Este deschisă pentru vizitatori zilnic între 10-18 (L-S), respectiv 10-17 (D). Taxa de vizitare este de25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Hărților – 30 lei/20 lei). Ionela sau Rareș se ocupă de primirea vizitatorilor Casei Breslelor iar poveștile și detaliile despre exponate și viața comunităților pe care le poți afla de la ei sunt foarte interesante. 

La Mănăstirea Gornea (Sichevița, Caraș-Severin) accesul este atât de liber, încât lăcașul nu are nici poartă. Poți merge oricând (între orele 7-20 vara; iarna intervalul e ceva mai scurt dar și interesul probabil e ceva mai scăzut).  Până în anii 2000 a fost pe acest loc un pichet de grăniceri. Însă sub impulsul descoperirii unor însemne creștine datând din secolele 4-5, s-a decis înființarea unui schit. [Paraclisul mănăstirii.] S-au făcut toate demersurile juridice legate de proprietate. În 2001 s-a instalat aici prima obște, alcătuită din două maici de Mănăstirea Dealu din Târgoviște și un părinte de la schitul Pătrunsa din Vâlcea; locul a fost binecuvântat și s-au început lucrările. Mănăstirea și-a luat numele de la denumirea satului de care aparține. Paraclisul a fost primul construit, pe locul exact al fostului pichet. A primit hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. În anul 2002 au urmat trapeza, chiliile, bucătăriile şi arhondaricul.  În 2003 a început construirea bisericii mari, în stil bizantin, încăpătoare; a durat până în 2010. A primit hramul Izvorul Tămăduirii, care a devenit și sărbătoarea oficială a bisericii, fiind momentul la care participă și episcopul. [Loc de popas.] Obștea care a ridicat schitul a rezistat până în 2016 iar apoi lăcașul a fost preluat de maicile de la Mănăstirea Nera; moment cu care, pe lângă activitatea duhovnicească, a început și o etapă de implicare comunitară. De-atunci și până în 2020 au fost renovate izvorul de la poartă și zidul, sub administrarea celor 5 maici și a preotului duhovnic Isac. În 2020 a venit obștea actuală, din județul Mehedinți. În același an schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. [Izvorul de la poartă.] Deși e localizată exact pe drumul județean (DJ571A) și aproape de cel național (DN57), mănăstirea nu e foarte vizitată. Locul e foarte frumos, liniștit, verde, ideal pentru o discuție de suflet.  Construcțiile nu sunt toate finalizate, pereții bisericii nu sunt nici măcar tencuiți, mai e nevoie de retușuri la fundație și acoperiș. Se dorește ca pictura să se realizeze în frescă însă probabil că va mai dura – procedurile pentru finanțare sunt complexe, pictorul trebuie să fie autorizat de patriarhie etc... Până atunci însă, slujbe se desfășoară dimineața la ora 7 și după-amiaza la 17. Donațiile sunt binevenite. De la magazinul din incintă îți poți achiziționa un suvenir tematic sau un obiect de cult. Spațiu de parcare este, exact vizavi de mănăstire.

Mraconia este un râu, afluent al Dunării. Mraconia este un golf. Iar până la începutul anilor ‘70 Mraconia a fost o mânăstire în golful cu același nume. Ridicată în anul 1523, a primit hramul Sfântul Ilie. Se crede însă că exista încă de la jumătatea secolului 15 – un document de la 1453 spune că exista acolo o obște de 20 călugări și menționează denumirea Mrăcunea. Un vechi sigiliu îi atesta existența în 1735. Pustiită de năvălitori, ruinată în mod repetat, arsă și prădată, distrusă în timpul razboiului ruso-austro-turc din 1787 – 1792, mănăstirea a fost reconstruită și restaurată în mai multe rânduri, până când, în 1968, a fost demolată definitiv, odată cu inundarea zonelor prin construirea hidrocentralei Porțile de Fier. Ar fi putut fi salvată, dar regimul comunist avea un obiectiv din a distruge lăcașurile de cult. Doar părți din ea au mai fost salvate - crucea de pe turlă se află astăzi deasupra stâncii pe care este sculptat chipul lui Decebal, ușile altarului și o candelă sunt expuse în micul muzeu parohial al bisericii din Eșelnița. Când apele lacului de acumulare scad se mai văd încă ruinele fundației. Mânăstirea nu a mai primit drept de reconstrucție decât după anii ‘90. [Crucea de pe "chipul lui Decebal".] În 2000 a fost finalizată noua construcție și a dobândit hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfânta Treime; aparține administrativ de comuna Dubova. Astăzi este o mică mânăstire de maici, fix pe malul Dunării, sfidând parcă legile fizicii pe un cot de mal, pe locul unei foste case de semnalizare. În mare parte a fost ridicată cu voluntari. [Mraconia văzută de pe Ciucarul Mare. 😍] Cuvantul "mraconia" provine din limba slavă și înseamnă loc ascuns, retras. Chiar dacă a fost așa cândva, azi nu mai e cazul. Mânăstirea este așezată cât se poate de vizibil, fiind chiar unul din obiectivele de atracție de pe Clisura Dunării, fie că o abordezi de pe uscat sau de pe apă.

Mare, mic, veliki, mali... Pentru că suntem de părere că, dacă vrei să scrii despre Ciucarul Mic și Ciucarul Mare, cele 2 vârfuri muntoase ale Clisurii Dunării, de pe pământ românesc, ar trebui măcar să amintești și de Mali Strbac și Veliki Strbac. Cele două cuvinte străine sunt în sârbă și sunt traducerile pentru „mare” și „mic”. Ca să prezinți complet acest "cazan" în care Dunărea “fierbe ”de mii de ani, trebuie să-i menționezi măcar și pe Mali Strbac și Veliki Strbac, ceilalți doi pereți ai “căldării”care face ca cel mai lung fluviu al Europei să bolborească, să se sucească, să se învârtească și să te amețească la propriu. Toate cele 4 vârfuri țâșnesc din apele Dunării semețe și mândre că i-au stat în cale, că au obligat-o să sape în jos ca să își facă loc, că nu s-au clintit și nu s-au lăsat înduplecate de toate vorbele frumoase, versurile, cântecele și picturile care i-au fost dedicate apei ăsteia.  Ce a rezultat? Trebuie să vii să vezi ca să înțelegi pe deplin. Să-ți faci timp și curaj. Dar te asigurăm că merită fiecare secundă, fiecare frică depășită, fiecare limită care te-ar ține pe loc. [Prin pădurea cu lapiezuri. 😍] Nu trebuie să fii munțoman înflăcărat ca să faci traseele acestea, e un pic greuț, dar nu foarte. Nu sunt lungi, nu sunt dificile, nu sunt anevoioase, iar răsplata este cu mult peste efortul depus. Între cele 2 vârfuri românesti, toată lumea alege prima dată Ciucarul Mare, noi o să-ți recomandăm să faci invers, să începi cu Ciucarul Mic. Traseul are un început mai abrupt, dar imaginile pe care le oferă sunt de-a dreptul spectaculoase.  Dar, să o luăm cu începutul. Ciucarul Mic, exact ca într-o familie, fiind mezinul, este mai îndrăzneț, mai fâșneț, mai volubil, mai extrovertit. După ce Dunărea a trecut de big brother, piticul pare că a înțeles că deși nu s-a înălțat la fel de mult, trebuie să compenseze cu ceva diferența de înălțime. Și-a asigurat acest lucru prin peisajele de-a dreptul amețitoare pe care ți le oferă în punctele de belvedere. [Ciucatul Mic şi Golful Mraconiei văzute de pe Mali Strbac, din Serbia. 😍] Când mergi pe șosea, cu Dunărea în stânga, spre izvoarele ei, Ciucarul Mic este primul dintre cele două masive. Are o înălțime de 313 metri, iar peste apă îi ține de urât Mali Strbac, vărul său sârb care are 626 m. De ce este mai înalt ? Nu pentru că a făcut mai mult baschet când era mic, ci pentru că, așa a lucrat Mama Natură. Ambele masive sârbești sunt mai înalte și mai stâncoase. [Ciucarul mic văzut de Ciucarul Mare.] Traseul pentru Ciucarul Mic este foarte bine delimitat. Cum mergi spre Dubova exact înaintea plăcuței de intrare în localitate o să vezi panourile informative. Unul mare care descrie un pic bucățica de Parc natural (Porțile de Fier) din care face parte vârful și cele 2 săgeți cu marcajele corespunzătoare pe care să le urmărești. Noi îți prezentăm traseul scurt, cel pentru care trebuie să urmărești triunghiul roșu. An de an rangerii de la Parc se ocupă de reîmprospătarea marcajelor și au grijă ca ele să fie în regulă. Jos, la bază, nu există loc de parcare și îți dai seama câți turiști sunt pe traseu în funcție de mașinile lăsate de-o parte și alta a șoselei. Primele detalii despre ce te așteaptă le primești de acolo: dificultate-medie, durata 1,3-1,5 h/sens. În anotimpul cald este posibil să întâlneşti vipere cu corn, nu risca, chiar dacă este foarte cald îţi recomandăm să ai pantaloni lungi (nu mulaţi)  şi să fii încălţat(ă) cu bocanci! Caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mic pentru detalii despre traseu. [Plecare pe traseu. Urmăreşte 🔺.] Vorbeam la început de curaj. Da, odată ajuns sus trebuie să ai un pic de curaj să te apropii decent de marginea peretelui de stâncă, iar cei cu frică de înălțimi trebuie să-și depășească fobia. Nu e dificil și în ciuda bătăilor de inimă care sparg toracele, ME-RI-TĂ! Există țări super-exploatate turistic care din ce au fac armăsar și care nu se bucură de astfel de locuri care te lasă fără respirație. La noi este invers, armăsarul este caracterizat drept un țânțar mic, pricăjit, afectat de inaniție. [Odată ajuns sus, fă-ţi curaj să priveşti în jos! 😍] O parcare jos, un coș de gunoi acolo la bază, un ghid, nu știm, dar nu este prima dată când avem senzația că locurilor ăstora, la noi, le lipsește ceva.  Un ghid mai găsești, pe ici-pe colo, pentru că în zonă sunt și pensiuni care au înțeles că turism nu se face doar din cazare și mâncare. Dacă nu te descurci sună la sediul Parcului natural Porțile de Fier și te ajută ei. Mergi cu bine!

Dealul Bisericii şi cimitirul vechi sunt tot ce-a mai rămas din vatra satului vechi Eşelniţa, cel de dinainte de 1966, când s-a creat lacul de acumulare Porțile de Fier I. Faptul că s-a reuşit strămutarea bisericii pe noul amplasament de la drumul naţional încă mai este văzută ca o minune de cei care au trăit acele vremuri dar cimitirul de deasupra bisericii a rămas acolo, aproape părăsit dar (încă) nu în uitare. Un cimitir nu este tocmai un loc pe care să îl vizitezi dar aici chiar merită să faci o plimbare dacă eşti în trecere prin Eşelniţa. [Drumul din sat până la cimitirul vechi.] Îl vei găsi la capătul unei uliţe de ţară “presărate” cu un fel de pasarele-ponton rudimentare dar ingenios amenajate de pescarii din sat. Despărţit de apă doar un gard şi o poartă cu clopot care ne-a dus cu gândul la cloptniţele din filmele mexicane, e greu să îţi închipui că în urmă cu jumătate de secol Dunărea era la câteva sute de metri de el. [Mai jos de intrarea în cimitir era biserica. Acum, e Dunărea.] Dacă poţi, ia cu tine şi o floare (sau mai multe) şi depune-o la mormântul lui Iosif Traian Bădescu, unul dintre cei mai mari partizani ai Marii Uniri din 1918. Născut în 1958 la Şopotul Vechi, un sat din Caraş-Severinul vecin, a fost ales ca episcop al Caransebeşuluide două ori, la 1905 și 1908 dar nu a fost recunoscut de guvernul Ungariei, din care făcea parte zona la acele vremuri. În martie 1920 a fost din nou ales episcop şi de această dată, în cadrul României Mari, a fost recunoscut şi înscăunat la Caransebeş, unde a slujit până în anul 1933 când a trecut la cele veşnice. De o modestie rară, episcopul nu a dorit să fie înmormântat în catedrala episcopală cu fastul specific unui rang bisericesc atât de înalt ci în modestul cimitir aflat astăzi pe malul Dunării, lângă mulţi dintre membrii familiei sale care odihneau deja aici. În veci pomenirea lor! [Mormintele episcopului şi ale celor din familia sa.] Dealul Bisericii este imediat după cimitir dar nu poţi ajunge direct la el. Trebuie să mergi pe drumul de pământ care urcă prin stânga cimitirului şi la prima intersecţie faci dreapta, întorcându-te spre golful Eşelniţei. O să ştii că ai ajuns când vei vedea duzii uriaşi (aşa ni s-a spus că sunt 😉), ultimi străjeri ai vechii vetre a satului. Răsplata va fi un superb view asupra zonei de ieşire din Defileul (sau Clisura) Dunării!

Biserica Ortodoxă Română din Codlea a început a fi construită în 1781.  Împăratul Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care a preluat după moartea mamei sale frâiele Imperiului Austro-Ungar, a venit să-și vadă pământurile din această regiune. Ajuns la Codlea, credincioșii ortodocși s-au organizat și l-au întâmpinat cu solicitarea de a-și construi o biserică. Aveau una, dar din lemn; centrul în jurul căruia se constituise comunitatea românească iar românilor nu le fusese îngăduit până atunci de conducerea străină să-și facă biserică de piatră. Pentru a nu-și nemulțumi supușii refuzând, Împăratul i-a întrebat dacă au cimitir. Aveau din 1676 – dovadă stă crucea de piatră din fața bisericii, inscripționată chirilic. Iar la răspunsul afirmativ al românilor, suveranul nu a avut încotro și a permis construcția, locul cimitirului fiind stabilit ca viitor amplasament al noii biserici. Aprobarea odată primită, românii au depus toate eforturile și au construit biserica în puțin peste un an – în 1783 biserica a fost gata și a primit hramul „Înălțarea Domnului”. (În aceeași perioadă, folosindu-se probabil aceeași „strategie”, românii au reușit să construiască biserici în mai toate localitățile dimprejur – Cristian, Rotbav, Săcele, Feldioara, Hălchiu.) A fost sfințită în 1784. [View către Măgura Codlei.] Construcția a suportat modificări, astăzi nefiind păstrată fidel forma inițială. La început a fost în formă de navă. În 1935 s-au adăugat horele (absidele), turnul, cafasul (locul care adăpostește corul) și s-a mărit altarul, obținându-se forma de cruce. Iconostasul datează și el din 1935.  În 1951 s-a construit cupola hexagonală iar între 1956 și 1958 au fost executate frescele. Nu s-a mai păstrat din păcate nimic din elementele decorative originale. Între anii 1982-1984 biserica a fost recondiționată iar 2005-2007 a fost din nou pictată și i s-a adăugat pardoseală din marmură. În 2009 a fost din nou sfințită și a căpătat și un al doilea hram - „Sf. Cuv. Mărt. Visarion, Sofronie și Sf. Mc. Oprea; Sf. Preoți Mărt. Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel”. Atipic pentru bisericile ortodoxe, aici există bănci (în plus față de strane), montate pentru bătrânii care vin la biserică (din ce în ce mai puțini după 1989). [Nu găseşti bănci în multe biserici ortodoxe.] Preotul paroh ne-a vorbit cu drag despre mica biserică din Codlea, despre care ne-a spus că atrage, printr-o energie aparte, inclusiv persoane de alte confesiuni.  Dacă vrei să o vezi și nu ajungi duminica, atunci când biserica este deschisă pentru slujba publică, ori în zile de sărbătoare, la solicitare prealabilă adresată la 0726746390, biserica se poate deschide.  [Mormintele celor doi parohi care au făcut istorie la Codlea.] Importanți parohi ai Bisericii Ortodoxe Românești din Codlea sunt înmormântați în cimitirul bisericii, dar și personalități locale. Chiar în faţa bisericii vei găsi bustul preotului Iosif Comănescu, care a scris prima monografie a localității Codlea, în 1885, numită „Studiu istoric-statistic asupra prezentului și trecutului românilor din Codlea”; a fost cel care a întâmpinat cu pâine și sare Armata Română în Primul Război Mondial, când a intrat în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Imediat în spatele bustului, se află mormântul lui iar lângă acesta, cel al preotului Gheorghe Florea Preșmereanu, care i-a reprezentat pe românii codleni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. [Teiul secular. strajă la intrarea în biserică.] Teiul din fața bisericii a fost plantat odată cu ridicarea bisericii. Înalt într-o vreme cât turnul bisericii, pentru a evita distrugerile provocate de crengile uscate, copacul a fost scurtat și s-a găsit o metodă pentru conservarea lui iar natura a contribuit și ea, așa cum găsește mereu moduri de a renaște, noi crengi apărând din trunchiul bătrân. Pe el s-a montat în 1969 și o placă, menită să păstreze povestea teiului pentru generațiile viitoare - „Sunt tei bătrân și stau aici din 1783. Strămoșii voștri m-au sădit/Când biseric-au zidit. Am fost trei frați/Lângă mine-alăturați. Unul s-a prăpădit (1895)/Celălat a pierit (1926). Rămas-am acum eu/Să mărturisesc mereu... Voi să m-ascultați,/Să mă apărați/Și să mă păstrați.” Mergi cu bine!

Pe denumirea sa oficială Muzeul Tradițiilor Codlene, muzeul Codlei se află în clădirea în care înainte a funcționat primăria orașului, ridicată în secolul XVIII. Renovată major în secolul XIX, între 1828-1830, construcția a adăpostit Primăria (Rathaus pentru sași) până la venirea comuniștilor, când a fost naționalizată, rămânând până astăzi în proprietatea statului român. Din momentul naționalizării destinația a devenit aceea de policlinică (medici de familie, stomatologi). În 2016, în urma unui nou proces de renovare finanțat din fonduri comunitare, clădirea a devenit muzeu, dotat în cea mai mare proporție cu exponate provenite din donații (inclusiv de la sași stabiliți de zeci de ani în Germania), acoperind o suprafață de peste 800 mp, împărțită pe trei niveluri. [Plăcuţă indicatoare tactilă, Braille.] Muzeul adăpostește în una din camerele de la etaj vestigii de ceramică descoperite de un profesor de istorie pe teritoriul localității Codlea, care datează de peste 3.000 de ani, din perioada primei vârste a fierului. Tot aici este expusă o machetă a Bisericii Evanghelice fortificate (construită inițial fără zidurile înconjurătoare). Actuala clădire a muzeului este pe locul fostului turn al fierarilor, parte din cetate. O acuarelă foarte frumoasă reproduce o operă a unui pictor și etnograf brașovean, care evocă câteva dintre cetățile şi bisericile fortificate din Țara Bârsei – Prejmer, Hărman, Codlea, Ghimbav, Râșnov, Cristian, Hălchiu, Feldioara. [Întoarcere în timp cu realitate augmentată.] Un element foarte interesant și care se regăsește în toate sălile muzeului este reprezentat de niște fotografii vechi care, prin intermediul unei aplicații de realitate augmentată se transformă în ferestre virtuale, ce te poartă prin diferite momente din istoria orașului – Strada Lungă la 1900, Codlea de odinioară, tradiții din Codlea, Codlea comunistă, Cetatea Neagră, monoplanul lui Albert Ziegler (inventator codlean), un ghid virtual care îl aduce în atenție pe pictorul codlean de mare valoare dar prea puțin cunoscut Aurel Bordenache (căruia îi este în întregime dedicată una din sălile muzeului, sub formă de expoziție permanentă). [Codlea în 1954, pictor Aurel Bordenache.] De asemenea, este expus și un plan de sistematizare, făcut după dorințele lui Nicolae Ceaușescu, în intenția căruia era şi distrugerea zonei istorice a oraşului și transformarea ei în cartier muncitoresc; Codlea a „scăpat” datorită evenimentelor din 1989, care au dus la schimbarea regimului conducător. [Planul de sistematizare eşuat al lui Ceauşescu.] Mare parte din exponatele de valoare din muzeu au fost donate de un prieten generos al muzeului, stabilit în Germania. Există o sală dedicată expozițiilor temporare dar care în același timp expune permanent piese de numismatică, arheologie, cărţi vechi de istorie locală şi religioase. [O mică istorie a bancnotelor româneşti.] La parterul muzeului predomină etnografia, în expoziţia denumită „De prin Codlea adunate...” Și sunt adunate aici o mulțime de piese interesante: o conductă de apă, din lemn, folosită pe strada Măgurii până după 2010 (în Codlea prima rețea de canalizare s-a introdus în 1520); artefacte de la fosta mină de cărbuni Concordia (atestată documentar la 1900, funcțională până în 1964), care strângea lucrători din tot Imperiul Austro-Ungar; certificate de acțiuni de la prima uzină electrică din Țara Bârsei; îmbrăcăminte, accesorii și distincții militare - insignele ultimului veteran de război codlean, Mișu Bărbulescu, decedat în martie 2020; o frumoasă călimară ce a aparținut plutonierului care a avut misiunea de a menține ordinea în secuime după Unirea de la 1918; o mașină de spălat de la 1900; elemente din perioada comunistă. ["Maşină" de spălat de la 1900.] Camera săsească adăpostește mobilier specific, pictat în culori obținute din resurse naturale (un dulap original din sec. XIX), un păretar (obiect decorativ întâlnit frecvent în aceste gospodării, pe care se brodau diverse mesaje), tăblița vecinătății (mijloc de comunicare prin intermediul căruia, circulând din casă în casă, erau transmise evenimente importante), textile tradiționale. [Păretar săsesc.] Camera românească expune perdele tradiționale, fotografii vechi, piese de mobiler. [Război de ţesut românesc.] Subsolul clădirii este o sinteză a tot ceea ce cuprinde muzeul, despre Codlea (a fost camera de unde a pornit muzeul în 2016): macheta fostei Cetăți Negre, care separa Țara Bârsei de Țara Făgărașului (distrusă de tătari în secolul 14); fotografii de la început de secol 20; o sticlă cu un document sigilat, descoperită în 2015 într-un zid al unei clădiri, al cărui mister încă nu a fost dezvăluit; scule și unelte; scaune de la prima fabrică de lemn curbat din Transilvania; elemente de port tradițional românesc, săsesc și secuiesc; piese de mobilier. În sălile de la subsol se află și busturile unor personalități importante ale orașului. [Capsulă a timpului de la 1852.] Aflat la intrarea în curtea Bisericii Evanghelice, într-o clădire monument istoric, Muzeul Tradițiilor Codlene este rezultatul inițiativei, dăruirii, implicării și muncii unor oameni dedicați, cu respect pentru istorie și tradiții 👍. Este deschis de marți până duminică iar intrarea este liberă.

Ansamblul fortificat din Codlea este tipic localităţilor cu populaţie predominant săsească din Transilvania, găzduind în centrul lui biserica evanghelică (aici luterană de confesiune augustană). Casele de locuit, chiar şi în oraşe şi târguri, au fost construite preponderent din lemn şi acoperite cu şindrilă până târziu, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Abia în perioada habsburgică oamenii au început să îşi permită să construiască folosind cărămidă arsă şi să îşi acopere casele cu ţiglă de ceramică.  Prin secolele XIII-XIV, când năvălirile din ce în ce mai dese ale mongolilor şi tătarilor au făcut necesară adăpostirea populaţiei, cei din Zeiden (numele sub care a fost atestată Codlea în 1377), la fel ca mai toţi din teritoriile locuite de saşi, s-au concentrat pe cea mai importantă clădire din localitate şi singura care era construită din piatră - biserica. Au fortificat-o cu o construcţie defensivă cu turnuri şi chiar şi cu un şanţ cu apă, la fel ca la majoritatea bisericilor fortificate din Ţara Bârsei, unde relieful relativ plat a permis (şi chiar a impus) această opţiune. [Cămări de depozitare în cetatea de la Codlea.] Cei care locuiau în Zeiden şi în satele din jur au avut astfel un loc de adăpost pentru agoniseala şi vieţile lor; după fiecare treierat îşi aduceau grânele în incintă, fiecare în cămăruţa lui; pe la 1460 erau în jur de 200 de gospodării în localitate, tot cam atâtea camere de depozitare fiind şi în cetate.  Este remarcabilă masivitatea zidurilor, la construcţia cărora ghidul nostru - simpaticul Horst - ne spunea că s-ar fi folosit cel puţin 7000 de metri cubi de piatră (fără să punem la socoteală piatra folosită la biserică)! Cu siguranţă a fost de ajutor faptul că piatra nu a trebuit să fie cărată de la mare distanţă (în imediata apropiere a Codlei au fost atestate încă din vechime mai multe cariere care au funcţionat până în perioada comunistă) dar e de apreciat efortul de a căra atâtea mii de tone de piatră, chiar şi câţiva kilometri, cu ceea ce aveau la îndemână oamenii din sec. XV - care din lemn trase de boi. [Ziduri ridicate de ţărani prin sec. XV! 😮] Pe lângă motivele practice legate de siguranţă, ridicarea cetăţii este şi o dovadă a aspiraţiilor vechilor locuitori ai Zeidenului, târg care prin anii 1430 concura serios cu Kronstadt (Braşovul de azi)  pentru supremaţie în Ţara Bârsei. Mai mult, a fost realizată nu de nişte constructori de cetăţi ci de ţărani (în mare parte), meşteşugari, ţesători, dogari ... care, după ce s-au „specializat” prin alte părţi (unii ar spune „au furat meserie”) participând la construirea de fortificaţii, s-au întors aici şi au aplicat principiile şi cunoştinţele dobândite! [Cetatea Codlea, machetă scara 1:200.] Ca în multe alte aşezări din perioada medievală, şi aici au avut loc incendii iar cel mai mare dintre ele (prin 1685) a distrus mare parte din cetate. Locuitorii au reconstruit-o, folosind aceleaşi materiale (mai ales piatra din vechea fortificaţie) şi respectând planurile vechi. Au terminat pe la 1700 şi au făcut-o atât de bine încât mare parte din ceea ce vedem acum s-a păstrat de atunci, cu foarte mici retuşuri de întreţinere; şi dovada cea mai bună se află în faţa rândului de cămări din stânga intrării, unde printre grinzile din lemn ce susţin acoperişul vei găsi (dacă te uiţi cu atenţie) una inscripţionată: 1781! [Grinzi vechi de peste 200 ani!] După ce Transilvania a intrat sub stăpânire austriacă, dar mai ales după anii 1700, sistemele de apărare contra eventualelor năvăliri au fost îmbunătăţite prin înfiinţarea unor garnizoane de graniţă (unul dintre ele fiind chiar în apropiere, la Hălchiu) iar importanţa defensivă a bisericilor fortificate a scăzut semnificativ. La fel ca în majoritatea așezărilor din zonă, şi la Codlea biserica a devenit mai mult un loc de adunare, exclusiv pentru saşi și în care celelalte comunităţi (inclusiv, românii, care începuseră să fie din în ce mai numeroși) nu aveau deloc acces.  Pentru că erau mai sigure decât şurile din sat, camerele de depozitare din cetate au fost folosite până prin anii 1900 iar asta a făcut să fie bine întreţinute, fiind în mare parte păstrate până azi, şi ele şi fortificaţia! Ne povestea Horst că erau la aşa mare căutare încât se vindeau la licitaţie iar oamenii cu stare le foloseau ca să depoziteze în ele bunuri mai de preţ decât grânele, fiind un fel de seifuri ale acelor vremuri! 😉 [Portalul romanic, cea mai veche parte din biserică!] Dar bijuteria acestei fortificaţii este exact ceea ce ea înconjoară și protejează: biserica! La origini, a fost o biserică romanică de sec. XIII, în partea vestică fiind încă păstrat un zid şi un portal (datat de specialişti la 1260) cu elemente specifice: capiteluri, decoraţiuni cu motive antropomorfe, vegetale.  În anii 1400, când saşii au început să ridice zidurile cetăţii, cu turnuri şi şanţ de apărare, au dărâmat mare parte din vechea biserică romanică şi au construit una în stil gotic, mult mai mare, mai potrivită pentru comunitatea aflată în creştere. Şi a rămas biserică gotică până în sec. XVII, când, după marele incendiu care a lovit Codlea (1685), a fost refăcută aşa cum o vedem şi astăzi. Interesant este că atunci s-au construit pe exteriorul navelor laterale ale bisericii cămăruţe de depozitare la care se ajungea pe nişte scări, cum se pot vedea încă la biserica din cetatea Hărman; însă prin anii 1900 aici s-a considerat că nu se cade ca biserica să aibă asemenea „accesorii” iar codlenii le-au dărâmat. [Turnul Codlei, desen din 1872.] Acoperişul marelui turn este vizibil de la mare depărtare, acesta fiind încă cea mai înaltă construcţie din Codlea. Iniţial cu scop de apărare, prin sec. XVIII a fost înălţat şi transformat în clopotniţă iar în sec. XIX i-a fost instalat un ceas şi a primit înfăţişarea pe care o vedem şi azi. În Muzeul Codlei este expus proiectul original şi pot fi văzute şi reproduceri ale felului cum arăta înainte de „face-lift” 😀 cu turla barocă în formă de bulb care te duce cu gândul mai mult la bisericile catolice decât la cele reformate.  Intrarea în turn, foarte elaborată, pretenţioasă chiar, i-a făcut pe unii cercetători să afirme că Turnul de la Codlea, spre deosebire de majoritatea turnurilor de cetăţi din Ţara Bârsei, a avut un rol mai complex decât doar de apărare, poate chiar ceremonial.  [Planurile de "face-lift" ale turnului, sec. XIX.] Dacă ai văzut deja multe dintre cetăţile ţărăneşti din Ţara Bârsei, poate o să te întrebi de ce ar trebui să o mai vezi şi pe cea din Codlea... şi în mare pe bună dreptate, căci toate sunt cam la fel făcute. 😀 Ei bine, motivul pentru care trebuie să vii şi aici este biserica; e una dintre cele mai frumoase biserici evanghelice văzute de noi, cu decoraţiuni originale care încă mai sunt vizibile, de o amploare şi calitate rar întâlnite.  [Detalii decoraţiuni în interiorul bisericii. 😍] Foarte frumos decorată este şi orga, de care se leagă o veritabilă poveste de capă şi spadă despre un conte al saşilor ce îşi avea reşedinţa la Sibiu, decapitat pe la 1703; văduva lui a vândut orga codlenilor care au instalat-o în biserică iar 80 de ani mai târziu au angajat un meşter de orgi renumit din Slovacia care a mărit-o, i-a adăugat mai multe tuburi şi i-a dat aspectul baroc de astăzi. Interesant este că până pe la 1800 orga era amplasată în altar; apoi, din motive practice şi estetice, a tot fost mutată, în stânga, în dreapta, până a ajuns în locul actual. Iar asta a venit cu un cost: acustica a avut de suferit, mai ales din cauza tavanului din lemn casetat şi a podelei din scândură (spre deosebire de piatră, lemnul absoarbe mare parte din sunet în loc să-l amplifice). În 2013 orga a trecut printr-un amplu proces de restaurare care i-a redat tot farmecul iniţial ce se asortează minunat cu interiorul navei, cu stranele laterale, băncile, tavanul, nuanţele de roşu şi gri... totul se îmbină foarte armonios! 😍 [O bijuterie de orgă!] Iar tavanul casetat este cireaşa de pe tort: unic în bisericile evanghelice săseşti din Transilvania, s-a dorit a fi o dovadă a bogăţiei şi puterii comunităţii din Codlea. S-a început lucrul la el tot după marele incendiu din 1685 şi a fost finalizat în 1702 de un sas care se pare că s-a specializat la o şcoală de pictură maghiară, de aceea şi seamănă cu ceea ce se poate vedea în multe biserici reformate din secuime. Deşi la prima vedere par identice, dacă priveşti cu atenţie cele 252 de casete vei observa că sunt pictate diferit, cu mici detalii şi culori schimbate; iar dacă priveşti şi mai atent, vei vedea că nu sunt toate pictate cu elemente florale şi vei descoperi într-o casetă din margine o figură cu nas roşu 😀 (se pare, autoportret al autorului) iar în spatele orgii una pe care este reprezentată stema cu soare şi lună a secuilor. Toate casetele au fost restaurate prin anii 1960 cu excepţia uneia dintr-un colţ - aşa poţi să îţi dai seama cum arătau ele la origini şi cât de bine s-au păstrat stilul şi culorile. Frumos! 😍 Pe balcoane erau expuse steaguri ale breslelor din oraş care din păcate nu s-au păstrat. Acum pot fi văzute în schimb câteva steaguri, destul de vechi, ale unor asociaţii din diferite domenii: corul bărbătesc, asociaţia femeilor, a pompierilor civil etc. Pentru că am fost cuminţi, Horst ne-a arătat şi unul dintre “secretele” bisericii - o piatră mortuară încastrată în peretele navei nordice care sigilează mormântul unui preot ce păstorea comunitatea de aici prin sec. XVIII; felul în care este reprezentat ne face să credem că era bine apreciat şi că la rândul, lui aprecia micile bucurii ale vieţii! 😊 [Un preot care pare să-şi fi trăit bine viaţa.] Biserica este încă funcţională, se oficiază încă slujbe - comunitatea evanghelică de aici fiind destul de mare (371 de membri la 1 ianuarie 2023) - la care poţi participa dacă vii duminica de la ora 10, când începe liturghia presărată cu pasaje cântate de cor și orgă şi 5-7 piese interpretate la orgă. [Concert de orgă.] Programul afişat în această pagină este orientativ pentru că Horst, omul care te va ghida şi îţi va povesti cu multă pasiune istoria bisericii, este implicat în multe activităţi ale comunităţii şi câteodată nu poate fi prezent. Cel mai bine este să suni înainte dacă vrei să vizitezi biserica şi să fii ghidat de el, o să merite! Dar dacă nu o să-l găseşti, atunci când vei vizita Muzeul Codlei roagă-i pe cei de acolo să îţi permită accesul în curtea bisericii şi vei putea vedea fortificaţiile şi biserica pe dinafară.  Taxa de vizitare a bisericii este 15 lei/adulți, 10 lei/elevi, studenți, pensionari, respectiv 5 lei/copii +6 ani. Deși a fost destul de bine renovat pe exterior, turnul tot nu poate fi vizitat în interior și va trebui să te mulțumești doar cu câteva poze de jos. 

Satul Enisala mai are și alte elemente demne de atenție în afară de renumita deja cetate; unul dintre acestea este Gospodăria Țărănească, perfect conservată in situ. Un adevărat mic muzeu al satului, Gospodăria este o sinteză a vieții oamenilor din regiunea nordului Dobrogei, ilustrând traiul unei familii medii (nici prea bogată nici prea săracă). [O casă din lut, veche de peste 100 ani.] Casa are peste 100 de ani vechime. Este construită din pământ și învelită cu stuf, materialul tradițional, specific pentru acoperiș, ceea ce o face un loc răcoros vara și călduros iarna. Podelele sunt din pământ, colorat (odinioară) cu o soluție obținută prin macerarea cojilor verzi de nuci, a cărei utilizare avea și rolul de a igieniza spațiul de locuit, datorită conținutului de iod. Casa este organizată în „camerele bune”, dintre care una dedicată desfășurării diverselor evenimente (vesele sau triste) ale familiei și camerele de locuit, de zi cu zi.  Două camere despărțite de o tindă, cu prispă și balcon. Paturi din lemn, cu saltele din paie sau din lână, după posibilități. Rogojini din papură. Țesături din in, borangic, lână, bogat ornamentate, cu motive locale. Lăzi de zestre. Preșuri țesute la război (activitate căzută în uitare și aici, la fel ca mai prin toate zonele țării). Ștergare. Ceramică. Exponatele sunt vechi, adunate de la oameni din sat și din zonă. [Ladă de zestre dobrogeană.] Construite pe principii de eficiență dictate de nevoile și greutățile vieții, camerele, puține și mici, erau încălzite câte două, de o sobă comună. Bucătăria „de iarnă” - locul unde se mânca dar nu se și gătea, cu măsuța joasă din lemn, cu trei picioare și cu scăunele ca pentru pitici. Era aceeași cameră, încălzită și ea în tandem cu o alta, unde era instalat și războiul de țesut alături de toate accesoriile necesare îndeletnicirii (roata de tors). [Bucătăria de iarnă.] Chilerul (dependința din spatele casei, pe toată lungimea) – un fel de magazie, unde se țineau ustensilele mari din gospodărie (plugul). Unelte aproape primitive, folosite la munca grea a câmpului. Cuptorul de pâine. Covata, sita, lopata pentru pâine. Fântâna. Pietre de moară. Anexe gospodărești (majoritatea anulate, excluse din circuitul de vizitare dar ce urmează a fi reabilitate și deschise pentru turiști). Căruța (aici sunt expuse mai multe, după scopul utilizării, unele decorate – folosite pentru plimbarea de duminică). Mașina de bătut porumb. Obiecte de fierărie. Ciubere. Accesorii pentru apicultură. Banița. Daracul. Teascul. Țestul. Copăi. Plase pentru pescuit. Opinci. Tot atâtea momente, vieți, trăiri. [Ţest pentru copt pâine.] Culorile utilizate pentru vopsirea tâmplăriei exterioare sunt roșu și albastru, specifice localităților dobrogene (se spune că albastrul ar avea și ceva proprietăți repelente când vine vorba de țânțari, atât de prezenți în zonele înconjurate de ape). Lemnul este ornat cu motive florale, alături de care apare, pe fronton, acela al cailor, prezenți mereu aproape de om și protectori ai gospodăriei în unele credințe.  O incursiune interesantă (mai ales pentru cei mai tineri sau care nu au/au avut bunici la țară) în universul rural dobrogean al începutului de secol 20. Un popas de făcut într-o excursie în zonă. Este aproape de cetatea Enisala (în mijlocul satului, pe drumul ce leagă Babadag de Jurilovca). Tariful de vizitare este de 6 lei/adult, 3 lei/copil, student, pensionar iar dacă ești vigilent 😉, poți beneficia și de un preț special la biletele ce includ ambele obiective: 12 lei, respectiv 6 lei!