Bacăul este unul dintre cele mai vechi județe ale României, înființat sub acest nume în cadrul primei organizări administrativ-teritoriale moderne a României. Realizată de domnitorul Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, în 1864, aceasta împărțea țara în 33 de județe. Având încă de pe atunci capitala la Bacău, județul Bacău cuprindea zona centrală a județului din prezent, întinzându-se de la șesul Siretului până pe crestele munților Carpați, incluzând valea de jos a Bistriței și aproape întreg cursul Trotușului. După Marea Unire de la 1918, județul Bacău ocupa partea central-estică a Regatului României, în centrul regiunii istorice Moldova, învecinându-se la la nord cu județele Neamț și Roman, la est cu județele Tecuci și Tutova, la sud cu județul Putna și la vest cu județele Ciuc și Trei Scaune. În 1950, în organizarea administrativ-teritorială impusă de comuniști, pe model sovietic, Bacăul este atât regiune cât și raion component. Până în 1968, când s-a revenit la organizarea pe județe, printre cele 39 de județe înființate atunci găsindu-se și actualul județ Bacău.Municipiul de reședință (de la care și-a luat numele și județul) are o etimologie a denumirii foarte interesantă, care include și o legendă foarte asemănătoare cu a ciobanului Bucur, „întemeietorul” Bucureștiului. Doar că aici e vorba despre un tâlhar din zonă care a fost nevoit să fugă în Ungaria unde, după ce a fost prins, ca să scape de condamnarea la moarte a acceptat să devină călău (bákó în limba maghiară). După îndeplinirea „serviciului”, a fost grațiat și s-a întors, deschizând o cârciumă pe cel mai important drum al Moldovei, care s-a bucurat de un asemenea succes încât i-a permis să cumpere o sumedenie de terenuri, inclusiv în vatra actuală a orașului Bacău. Numele Bákó a devenit foarte cunoscut în regiune iar așezarea care s-a întemeiat pe aceste terenuri a luat numele proprietarului. Și plecând de la ocupația lui din Ungaria, în zonă a apărut și expresia „a-ți găsi bacăul”, cu înțelesul de „a-ți găsi călăul” sau „a o păți cu cineva” sau „a da de bucluc cu cineva”.Dincolo de legendă, mărturii arheologice ce datează din paleolitic confirmă existența omului pe teritoriul judetului Bacău înainte de anul 10.000 i.Hr. Vestigii deosebit de importante au fost dezgropate la Bogdănesti-Oituz, Viișoara- Târgu Ocna, Tărgu-Trotuș, Comănesti, etc. Au fost descoperite și peste 250 de așezări din timpul Epocii Bronzului, în multe dintre acestea fiind găsite numeroase și semnificative relicve ale triburilor dacice, creatori și mesageri ai culturii bronzului. În cateva așezări datând din Epoca Fierului s-au descoperit monede și vase ceramice asemănătoare cu cele descoperite la Tomis și Histria. Au fost aduse la lumină frecvente vestigii ale civilizației romane. Existența unor așezări bine organizate și intens populate în zonă este atestată în documente foarte vechi aparținând cancelariei domnesti a Moldovei, prima atestare documentară a orașului Bacău datând din anul 1408, din alte surse, chiar 1400, când a fost menționat sub numele civitas Bachoviensis.
Relieful judeţului Bacău este variat şi complex, reprezentat prin munţi de altitudine mijlocie cu înălţimi cuprinse între 1100 şi 1664 m, dealuri subcarpatice şi coline, fiind mai înalt în vest şi din ce în ce mai coborât spre est. Treapta montanǎ reprezintǎ 34% din suprafaţa vesticǎ a judeţului, fiind reprezentatǎ de formaţiunile sedimentare ale Munţilor Goşmanu, Tarcǎu (Vf. Grinduş -1664 m), Ciuc, Nemira (Vf. Nemira Mare–1.649 m) din grupa Munţilor Trotuşului, subregiunea Carpaţilor Moldo - Transilvani şi culmi ale Munţilor Vrancei în sud din subregiunea Carpaţilor de Curbură.
Datorită eroziunii şi tectonicii, munţii de pe teritoriul judeţului Bacău prezintă o fragmentare puternică ce a dus la existenţa multor văi largi bine populate (Trotuş, Oituz, Caşin), pasuri de trecere spre Transilvania (Ghimeş - Făget şi Oituz), precum şi a unor depresiuni (Agăş, Dărmăneşti, Hârja). Zona subcarpaticǎ este reprezentatǎ prin Subcarpaţii Trotuşului şi un sector al Depresiunii Cracǎu - Bistriţa din cadrul Subcarpaţilor Neamţului. Subcarpaţii Trotuşului sunt reprezentaţi printr-un uluc depresionar (cu altitudini de 500 - 600 m), prin Culmea Pietricica Bacǎului şi Piemontul Pânceştilor (cu altitudini de 1165 m Mǎgura Caşinului, 957 m, Culmea Rǎzboiului, 784 m dealul Coşna), care despart ulucul subcarpatic de Culoarul Siretului. La sud-est, depresiunea Oituz-Caşin este închisǎ de Masivul Ouşoru şi Piemontul Zǎbrǎuţului. Zona de podiş este reprezentatǎ prin Podişul Bârladului, cu două subunitǎţi - Colinele Tutovei în sud şi Podişul Central Moldovenesc în nord, cu altitudini de 400–500 m. Culoarul Siretului, strǎbǎtut de râul cu acelaşi nume, se caracterizeazǎ prin lǎţime variabilǎ şi prin asimetrie, cu versanţii de pe stânga întotdeauna abrupţi şi înalţi, însoţit de fragmente de terase, iar cei de pe dreapta mai domoli, cu o largǎ desfǎşurare a teraselor, impresionant dezvoltate la confluenţele cu Bistriţa şi Trotuşul. Reteaua hidrografică este bine dezvoltată, cuprinzând râurile Siret, Bistrița, Trotuș și afluenții acestora.
Principalele zone turistice sunt situate în zona montană a județului: Slănic Moldova, Poiana Sărată, Măgura, Târgu Ocna, Poiana Uzului, Valea Oituzului, a Caşinului şi a Trotuşului. Dar și Valea Muntelui, care include comunele Asău, Agăş, Brusturoasa, Palanca, Ghimeş-Făget, un ținut pitoresc unde încă mai activează meşteri populari cunoscuți în întreaga lume pentru confecţionarea cojoacelor, a costumelor populare și a obiectelor reprezentative de artizanat. Pentru turismul de tratament, staţiunea Slănic Moldova (denumită și "Perla Moldovei") este recunoscută pentru amplasare şi pentru factorii terapeutici deosebiţi, dispunând de 22 de izvoare cu ape cloruro-sodice, uşor sulfuroase, atermale, deosebit de eficace în tratarea bolilor digestive. Dar numeroase izvoare minerale se gǎsesc și în zona municipiului Moineşti, la Poiana Sǎrată și pe Valea Oituzului, unde sunt cartate 10 izvoare de ape minerale clorosodice, slab sulfuroase, cu emanaţii de gaz metan, asemǎnǎtoare cu cele de la Slǎnic Moldova. Izvoare de ape minerale clorosodice, slab bicarbonatate şi sulfuroase se gǎsesc şi în staţiunea Târgu Ocna, care beneficiazǎ de cel mai mare sanatoriu subteran din Europa situat într-o mină de sare. Un obiectiv nou cu izvoare minerale, "redescoperit" dupǎ 1989, este localitatea Sărata Bǎi, din imediata apropiere a municipiului Bacǎu.
