Mănăstirea Gornea

Izvorul Szejke este situat pe DN11C, la km 18, pe partea stângă dinspre Târgu Secuiesc spre Băile Balvanyos. Cu o mineralizație totală* de peste 4,8g/l, apa este minerală, feruginoasă, bicarbonatată, clorurat-sodică, natural carbogazoasă (compoziția chimică a apei poate fi consultată în galeria foto). *Mineralizare totală  = cantitatea totală de substanță uscată (s.u. %) minerală și/sau organică ce rămâne după evaporarea completă a apei la temperatura de 105˚C Recomandată în cure ale afecțiunilor gastrointestinale, hepatobiliare, anemii și litiaze urinare, apa izvorului este relativ ușor de băut, are un gust de „ouă clocite”, mult mai puțin pregnant decât cea a a izvorului Transilvania, aflat al aprox. 2km mai sus, la intrarea în stațiunea Balvanyos; deci poate fi luată și pentru drum, după câteva guri te obișnuiești cu mineralele din ea! 🙂   [Zona de picnic din fața izvorului.] De la DN se ajunge la izvor coborând câteva trepte, iar în fața lui este amenajată o mică zonă de popas cu mese și bănci.

Izvorul de lângă Liceul „Kőrösi Csoma Sándor”, în spatele hotelului Căprioara, este considerat de localnici a fi unul dintre cele mai importante izvoare din orașul Covasna, pe lângă Izvorul Elvira și Izvorul Kati. Din ce am văzut în fișa* ce prezintă compoziția chimică plasată la izvor apa este puternic feruginoasă (asta se vede și cu ochiul liber 😊), bicarbonată, clorurată, sodică, hipotonă și carbogazoasă, fiind recomandată pentru cure interne în cazul afecțiunilor gastrointestinale, tulburări metabolice, boli ale aparatului urinar. *am fi publicat-o și noi în Galeria Foto din această pagină dar la data documentării noastre am găsit-o vandalizată; aviz autorităților! [Fier, 34mg în fiecare litru de apă. Se vede. 😁] Pe harta Google izvorul este prezentat cu numele Borvízforrás, adică „apă minerală” dar căutând o traducere am găsit și varianta „izvor de (apă) de vin” – ce am înțeles noi din asta e că de aici te poți aproviziona, pe gratis, cu apă pentru șpriț 😁 Nu am încercat-o pentru asta, am băut-o doar „sec” și pentru că nu are deloc hidrogen sulfurat în compoziție, a fost băubilă, ni s-a părut chiar gustoasă! După ce o încerci și tu ne comunici impresiile tale într-o recenzie aici? 🤗

Pe DN2D, la intrarea în Lepșa pe sensul dinspre Focșani, chiar în dreptul semnului de intrare în localitate este un loc bun de popas, de refill pentru bidonul cu apă pentru drum... sau chiar pentru acasă 😊 un izvor pe care nu l-am văzut niciodată secat, chiar și în verile foarte secetoase tot mai curge un pic, cât să te răcorească. [Intrarea în Lepșa dinspre Focșani.] Inscripția de pe placa „comemorativă” o să te facă să aștepți cu zâmbetul pe bune să se umple bidonul (sau bidoanele): „O să intru în păcat, Sfinte Doamne, ține-mă, Pentru vin nu am ficat, Pentru apă, inemă.” 😊 Iar când bei apa rece și proaspătă, spune un Bogdaproste în memoria celor care au construit izvorul: Ilie, Traian și Ion! 🤗 [Plăcuță comemorativă.] Atenție, parcarea pentru mașini este vis-a-vis de izvor. Unde mai tot timpul este aciuat și câte un cățel fugit sau alungat de acasă... poate vei avea ceva prin bagaje și pentru el 🐶 Și grijă la trafic când traversezi către și de la izvor, nu există marcaj trecere pentru pietoni.

La fel ca majoritatea catedralelor arhiepiscopale, episcopale sau mitropolitane din România, și cea de la Constanța are un dublu rol, atât de catedrală arhiepiscopală cât și de biserică a unei mănăstiri – Mănăstirea „Sfinții Apostoli Petru și Pavel". La data documentării noastre, aici viețuiau 12 slujitori monahi; pe lângă aceștia, în catedrală slujesc și câțiva preoți de mir, căsătoriți. Astfel, Constanța este unul din puținele municipii din România care are în mijlocul orașului o mănăstire, în cadrul căreia se află catedrala celei mai vechi Mitropolii de pe actualul teritoriu al României, amplasată alături de un sit creștin timpuriu din vremea Imperiului Roman. [Vedere rară, sf. sec. XIX.] În piatra de temelie, pusa la 4 septembrie 1883 și sfințită de către episcopul Dunării de Jos Galați, Iosif Gheorghian, a fost introdus actul de fundație semnat de către Regele Carol I și soția sa, Elisabeta, alături de „medalii, decorațiuni și monete naționale”. Deși recepția provizorie s-a făcut în 1885, odată cu terminarea lucrărilor, sfințirea bisericii s-a făcut abia la 22 mai 1895, după o întreaga saga legată de cel care trebuia să picteze biserica și după o serie de probleme apărute la fundație, acoperiș, crăpături în pereți etc.. [Actul de fundație, semnat de Carol I și Elisaveta, 4 Septembrie 1883.] Planurile de construcție aparțin renumitului arhitect Alexandru Orăscu (care spre sfârșitul carierei a îmbrățișat stilul neoromânesc), iar arhitectul diriginte al lucrărilor a fost Carol Benesch. Antreprenorul lucrărilor a fost Henri Guaracino. Se pare că Barbu Ştefănescu Delavrancea, când a văzut-o pe la 1888, a spus despre ea că ar fi fost o „reproducţiune reuşită şi poate cu mai juste proporţiuni decât originalul a Domniţei Bălaşa din capitală“ (reconstruită în 1885 în București sub proiectul și supravegherea acelorași Alexandru Orăscu și Carol Benesch) iar într-o publicație de prin 1924, era descrisă ca o „clădire impozantă, cu faţada monumentală, care aminteşte de biserica de la Curtea de Argeş“. [În stânga, Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel.] Deși pare incredibil, odată cu sfințirea ei în 1895, a devenit prima biserică românească din oraș; 😮 până la ea, singurul loc unde se „îmbisericeau” creștinii ortodocși români fiind biserica aparținând comunității grecești, singura biserică ortodoxă acceptată de stăpânirea otomană. Cunoscând această situație, imediat după  cucerirea independenței în 1877 și alipirea Dobrogei la România, Regele Carol I a recomandat construirea primei biserici parohiale românești, fiind nu doar ctitorul ei moral ci și unul dintre marii susținători inclusiv financiar. Și nu doar al ei ci și al bisericii catolice, al sinagogii și chiar al marii moschei (care îi poartă și numele), aflate toate în apropiere. [Detaliu pictură.] Prima pictură, realizată în ulei de pictorul George Demetrescu Mirea între anii 1885-1888 în stil realist, a fost destul de controversată, atât ca abordare tehnică cât și sub aspect religios, fiind considerată la acea vreme drept necorespunzătoare (ziarul Constanța relata la 27 septembrie 1892, în articolul „Iarăși Catedrala nóstră”, că Mirea și-a pictat în rol de muceniță atât soția cât și câteva frumuseți ale Bucureștiului acelor vremuri „...doamnele doctor Fridman și Drăgescu, boeroaica Stina”). Aceste controverse, care au ajuns până în Parlamentul de la București, se pare că au avut și ele o contribuție importantă la întârzierea cu 10 ani a momentului sfințirii. Conform aceluiași ziar Constanța, până când artistul nu a fost de acord să retușeze și să aducă pictura în standardele canonice, „P.S.S. Episcopul Dunărei de Jos în a cărei eparchie intră și Dobrogea, refuzase să sfințească Catedrala construită la Constanța și să o deschidă astfel credincioșilor sub cuvânt că picturile murale nu ar fi bisericești”.  Chiar dacă nu par, așa bine împodobite și poleite cu foiță de aur, toate candelele, policandrul, catapeteasma și stranele sunt făcute din lemn, și majoritatea sunt originale, de la sfințirea bisericii, realizate după planurile vestitului arhitect Ion Mincu și lucrate la Paris, sub directa supraveghere a acestuia. [Mobilier bisericesc original, creație a arh. Ion Mincu.] După ce a trecut fără stricăciuni majore prin mai multe cutremure și furtuni puternice, inclusiv „uraganul” din ianuarie 1931 despre care vorbea episcopul Gherontie într-o scrisoare adresată primarului, în timpul celui de-al doilea război mondial Catedrala a fost bombardată de aviația sovietică, fiind afectată destul de serios, astfel încât după terminarea războiului a fost necesară reconstrucția altarului (parțial) și a catapetesmei (integral), precum și realizarea unor lucrări de reconsolidare generală. La sfârșitul acestora, în 14 Ianuarie 1951 biserica  a fost resfințită de I.P.F Iustinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române iar între anii 1959 și 1965 o echipă de pictori condusă de Gheorghe Popescu și Niculina Dona-Delavrancea a refăcut integral zonele afectate de bombardament, în stil neobizantin, folosind tehnica frescei ude. Dacă privești cu atenție vei observa că marea majoritate a sfinților au port tradițional românesc sau cu influențe românești. [Detaliu, altarul distrus după bombardamentul din 1941.] Lăcaşul a servit ca biserică parohială până în anul 1923 când, odată cu reînființarea Episcopiei Constanța, devine catedrală episcopală... până în 1950, când Episcopia a fost desființată și integrată în Episcopia Dunării de Jos. Între anii 1950-1990, deşi era considerată în continuare Catedrală a oraşului, oficial a devenit biserică parohială. Abia după reactivarea Arhiepiscopiei Tomisului în 1990, redevine Catedrală arhiepiscopală, iar din 2001, menţinându-şi statutul, este organizată ca lăcaş monahal sub numele de Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. [Catedrala și Palatul Episcopal.] În biserică sunt mai multe icoane făcătoare de minuni, una dintre ele, a Maicii Domnului, pictată la mănăstirea Durău în perioada interbelică, a scăpat neatinsă după bombardamentul din 1941, fiind găsită în ușa bisericii și nu în altarul unde se afla de obicei, care tocmai fusese aproape distrus. Pe lângă icoanele care atrag foarte mulți credincioși, catedrala adăpostește și fragmente de moaște ale foarte multor sfinți, printre care Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel, Sfinții Mucenici Vasile, Nicolae, Rufim și Simeon Stâlpnicul, Sfinții Mucenici și Doctori fără de arginți Epictet și Astion de la Halmyris (cei mai vechi martiri atestați pe pământul românesc), Sf. Pantelimon, Sf. Nectarie, Sf. Serafim de Sarov si Stelian Paflagonul (ocrotitorul copiilor)... și bineînțeles, ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel, aduse și dăruite catedralei la hramul din 2022 de o delegație condusă de Mitropolitul Iacob de la Silistra (Bulgaria). Datorită importanței moaștelor Sf. Pantelimon, primele aduse în România, certificate oficial și depuse aici în anii 1930 într-o raclă foarte frumoasă, donație comună a regelui Carol al II-lea și a enoriașilor catedralei, 27 Iulie este considerat al doilea hram al catedralei; atunci și în sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 Iunie) au loc cele mai mari procesiuni religioase din oraș. [Detaliu catapeteasma originală proiectată de Ion Mincu, distrusă în 1941.] Fiind o catedrală arhiepiscopală, I.P.S. Teodosie ține liturghii aici, pe cât îi permite timpul; de obicei, începând cu ora 22, în serile de joi oficiază Acatistul Maicii Domnului iar Sâmbăta, Acatistul Învierii. Programul de slujbe, în zilele în care nu este liturghie arhierească, începe la ora 7 cu Acatistul, Ceasurile și Sfânta Liturghie, iar programul de seară începe la ora 17, cu Vecernia (apusul soarelui); urmează Pavecernița (rugăciunea de după cină), Miezonoptica (ora 24)  și Utrenia (la răsăritul soarelui) - slujbe care se fac doar în mănăstiri.    Doritorii au la dispoziție două magazine cu suveniruri și articole bisericești, Pangarul Mănăstirii aflat chiar la intrarea în catedrală și Pangarul Sf. Nicolae, lângă palatul arhiepiscopiei, vecin cu catedrala. - surse folosite în documentare: www.groovehour.com, „Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel. 1883-2008”, Doina Păuleanu și Virgil Coman

Singura „poveste” despre Fântâna lui Botorog ne este oferită de inscripția de la baza crucii, ridicată în 1965 de „Paraschiv Botorog în amintirea fiicei Lenuța (elevă clasa a V-a)”... Cișmeaua cu apă rece este nu numai un foarte bun punct de hidratare și de răcorire în zilele toride de vară ci și un punct de reper important, de intrare pe câteva trasee foarte populare în Munții Piatra Craiului. [„Parcarea” de la Fântâna lui Botorog.] De aceea, locul este foarte popular, cea mai bună dovadă fiind sutele de mașini parcate pe marginile drumului și în mica parcare de lângă Fântână; în weekendurile din sezon fii pregătit să lași mașina și la câteva sute de metri de intrarea pe trasee.  Vis-a-vis Fântână, un pic mai jos, spre Zărnești, se află o mică pajiște, la marginea căreia curge un pârâu cu apă limpede și rece; poate fi un loc foarte bun de picnic, de grătar sau chiar de pus cortul, dacă nu te deranjează praful ridicat de mașini în orele „de vârf” 😀 Din câte am văzut, sunt destui doritori!

Deşi e recomandat la secţiunea Izvor cu apă potabilă, apa izvorului Ghera nu e tocmai potabilă, fiind extrem de sărată, la limita de saturaţie (dizolvare) a sării în apă. Numele îi vine din limba maghiară, în care "géra" înseamnă "izvor sărat" iar localnicii şi cei aflaţi în trecere nu ratează nicio ocazie să se aprovizioneze gratuit 😃 cu apa pe care o folosesc la multe întrebuinţări, de la gătit şi murături până la băi pentru diverse afecţiuni. Dacă vrei să testezi pe pielea ta saturaţia extremă de sare în apă şi să pleci acasă cu un pic de sare extrafină, nu trebuie decât să te speli un pic pe mâini cu apa de la izvor! 😉 [Sare extrafină 😃] Lângă izvor este amplasată o placă comemorativă ce datează din 1878, instalată în memoria lui Veress József , fondatorul primei băi terapeutice autorizate din Sovata - Baia Géra, care folosea apă din aceeaşi sursă; în traducere (mulţumim Visit Sovata pentru ajutor), pe placă scrie: "Pentru Veress József, fondatorul stațiunii. Ca semn de recunoştință sacrificiului sãu adus pentru omenirea suferindã. Placă ridicatã de oaspeții stațiunii din anul 1878. 20 august 1878" - frumos omagiu! 😊 Aflată chiar vis-a-vis de izvor, pe amplasamentul actual al bisericii unitariene, Baia Géra avea în perioada ei de glorie (anii 1870-1890) 28 de cabine şi 11 căzi din lemn; a funcţionat până în anul 1969 iar în 1970, în urma unei viituri puternice locul a fost inundat în totalitate.

Mraconia este un râu, afluent al Dunării. Mraconia este un golf. Iar până la începutul anilor ‘70 Mraconia a fost o mânăstire în golful cu același nume. Ridicată în anul 1523, a primit hramul Sfântul Ilie. Se crede însă că exista încă de la jumătatea secolului 15 – un document de la 1453 spune că exista acolo o obște de 20 călugări și menționează denumirea Mrăcunea. Un vechi sigiliu îi atesta existența în 1735. Pustiită de năvălitori, ruinată în mod repetat, arsă și prădată, distrusă în timpul razboiului ruso-austro-turc din 1787 – 1792, mănăstirea a fost reconstruită și restaurată în mai multe rânduri, până când, în 1968, a fost demolată definitiv, odată cu inundarea zonelor prin construirea hidrocentralei Porțile de Fier. Ar fi putut fi salvată, dar regimul comunist avea un obiectiv din a distruge lăcașurile de cult. Doar părți din ea au mai fost salvate - crucea de pe turlă se află astăzi deasupra stâncii pe care este sculptat chipul lui Decebal, ușile altarului și o candelă sunt expuse în micul muzeu parohial al bisericii din Eșelnița. Când apele lacului de acumulare scad se mai văd încă ruinele fundației. Mânăstirea nu a mai primit drept de reconstrucție decât după anii ‘90. [Crucea de pe "chipul lui Decebal".] În 2000 a fost finalizată noua construcție și a dobândit hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfânta Treime; aparține administrativ de comuna Dubova. Astăzi este o mică mânăstire de maici, fix pe malul Dunării, sfidând parcă legile fizicii pe un cot de mal, pe locul unei foste case de semnalizare. În mare parte a fost ridicată cu voluntari. [Mraconia văzută de pe Ciucarul Mare. 😍] Cuvantul "mraconia" provine din limba slavă și înseamnă loc ascuns, retras. Chiar dacă a fost așa cândva, azi nu mai e cazul. Mânăstirea este așezată cât se poate de vizibil, fiind chiar unul din obiectivele de atracție de pe Clisura Dunării, fie că o abordezi de pe uscat sau de pe apă.

La fel ca mai tot ce există astăzi în Eșelnița, și biserica ortodoxă din sat, ce poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului", a fost construită după strămutările din 1968-1973. Însă nu este complet nouă, pentru că a fost ridicată cu materialele provenind de la vechea biserică (ce data din 1850); cu efortul, fizic și financiar, al sătenilor, care au fost nevoiţi să suporte şi costurile demolării 🙁; autoritățile nu au permis să se facă o biserică mai mare, deși fuseseră demolate patru biserici – din Ogradena, Eșelnița, Tisovița și Plavișevița.  Turnul exterior a fost adus de la biserica veche și pus cu macaraua după finalizarea construcției. Ni s-a spus că încă se mai văd pe turn urme de gloanțe de pe vremea Primului Război Mondial (dacă are cine să ți le arate și este suficientă lumină), trase de pe malul sârbesc, din convingerea că în turn e ascuns un observator. [Turla originală de la 1905.] Clopotele din turlă sunt confecționate din bronzul țevilor de tun ale armatei austriece. După Marea Unire, s-a găsit în corespondența din 1920 dintre preotul de-atunci (Mihail Costescu) și generalul Ioan Rășcan (ministru de război) un răspuns al celui din urmă care afirma că a „luat glas de tânguirea enoriașilor... după clopot și am decis turnarea unui nou clopot din țevile de tun ale armatei vrăjmașe, clopot care de-acum să cheme pe români de-a pururi la rugăciune și la unitate” (după cum ne-a citat Sever Negrescu, preotul de la Eșelnița. paroh din 1987). În biserică se află jețul arhieresc de la 1750 iar stranele sunt cele din biserica veche. [Jeţ (jilţ) arhieresc - vechi de peste 250 ani.] Cum regimul comunist făcea toate eforturile pentru a interzice religia și bisericile, oamenii din sat nu au găsit lemn de calitate iar icoanele din catapeteasmă au fost pictate pe p.a.l. (prefabricat din lemn) 😮 [Icoane pictate pe p.a.l.] Din vatra vechii Eșelnițe n-a mai rămas decât cimitirul, unde este îngropat primul episcop bănățean român de după reînființarea episcopiei, Iosif Traian Bădescu; Episcop al Caransebeșului între 1920-1933, fiu al celui care a fost timp de 50 de ani preot și învățător la Eșelnița și legat astfel de sat, a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat fără fast, într-un cimitir la țară (pentru detalii caută în aplicaţie Dealul Bisericii Eşelniţa). [Biserica din Eşelniţa veche, înainte de demolare.] În curtea bisericii, în spatele lăcașului, din inițiativa și cu efortul preotului paroh, a luat naștere „Muzeul Strămutaților”, cu denumirea oficială Muzeul Parohial Episcop Iosif Bădescu. Dumnealui, mergând prin casele oamenilor din sat, a observat că unii dintre aceștia țineau la icoane fotografii ale satelor vechi, cu ulița unde locuiseră, cu biserica, părăsite și apoi inundate de ape. Din vechea biserică mulți dintre eșelnițeni au luat câte o cărămidă, pe care au pus-o în fundația noii case. Așa a apărut ideea muzeului. Care acum adăpostește o colecție impresionantă de obiecte ce au aparținut satelor inundate de pe Clisură - fotografii vechi (cu episcopul Bădescu, străzi din fosta Ogradena, vechea Eșelnița, biserica din Eșelnița demolată în toamna 1970 – pe spatele acestei fotografii e notat, cu semnătura Maişeşcu Toma, consilier: „Mare întristare!Plângere și jale mare!... Înainte de demolare s-au tras clopotele o oră neîntrerupt... Am plătit suma de 30.000 lei pentru demolare şi transport.”), acte, sigilii din vremea Imperiului, baionete tocmai din Războiul de Independență, un livret militar de la 1877. [Ce "ocupaţii" aveau deputaţii din perioada interbelică... 😍] Printre exponatele mai rar întâlnite se numără câteva icoane pictate pe metal, provenind de la o veche școală de iconografie din Craiova. De mare valoare este manuscrisul ce conține Rânduiala Sfintei Liturghii, de la 1783 😮 [Manuscris de la 1783.] Tot aici se păstrează ușile împărătești de la altarele fostelor biserici din Eșelnița și Ogradena dar și de la fosta mânăstire Mraconia, icoanele de pe tâmpla altarului din biserica de la Eșelnița Veche, de la 1796 dar și colecția completă de mineie (cărți bisericești care cuprind slujbele pe o lună de zile) a lui Andrei Șaguna. Plus multe cărți bisericești provenind dintr-o arie vastă de centre tipografice, de la Budapesta la Sibiu și Atena. [Icoană veche cu pruncul Isus în ie.] Și multe alte obiecte cu povești vechi și interesante – o icoană a Fecioarei cu Pruncul, în care Isus este îmbrăcat în ie românească; tomuri din arhiva protopopiatului din Mehadia, în care sunt abordate o mulțime de probleme ale societății (după slujbă preoții aveau datoria să le citească oamenilor ordinele autorităților); un antimis (unul din cel mai important obiecte de cult, în lipsa căruia nu se poate săvârși liturghia; fără biserică se poate, dar fără antimis nu – vezi slujbele ținute în afara bisericii) al Sfântului Calinic, din 1851; un pumnal ce a aparținut ultimului agă de pe insula Ada Kaleh, obiecte de port popular și altele și altele... Mai din contemporaneitate, aici se află prima medalie (bronz la mondialele de la Indianapolis) obținută de campioana la gimnastică Lavinia Miloșovici (cu origini în Eșelnița), pe care sportiva a donat-o muzeului. [Antimis de la 1851.] Biserica are și o școală parohială de vară, ce a început cu 8 și a ajuns la 143 de copii, care sunt duși să cunoască bătrânii comunității și poveștile lor, în drumeții, joacă fotbal, descoperă natura și istoria locală. Cei mari, ce au ajuns studenți, profesioniști (chiar și un fotbalist de Liga I), vin în continuare și își pun abilitățile în slujba noilor „școlari”. Biserica și muzeul (un loc ce ar merita să fie mult mai mult decât este) pot fi oricând vizitate; dacă nu e deschis, ori nu e nimeni la biserică, încearcă la casa parohială (o să te îndrume oricine din sat). Iar pe preotul Negrescu să tot stai și să-l asculți; are o mulțime de povești de spus și le spune tare frumos, cu umor și foarte bine documentat și dedicat. Mulțumim și noi din suflet pentru timpul acordat!

Biserica Ortodoxă Română din Codlea a început a fi construită în 1781.  Împăratul Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care a preluat după moartea mamei sale frâiele Imperiului Austro-Ungar, a venit să-și vadă pământurile din această regiune. Ajuns la Codlea, credincioșii ortodocși s-au organizat și l-au întâmpinat cu solicitarea de a-și construi o biserică. Aveau una, dar din lemn; centrul în jurul căruia se constituise comunitatea românească iar românilor nu le fusese îngăduit până atunci de conducerea străină să-și facă biserică de piatră. Pentru a nu-și nemulțumi supușii refuzând, Împăratul i-a întrebat dacă au cimitir. Aveau din 1676 – dovadă stă crucea de piatră din fața bisericii, inscripționată chirilic. Iar la răspunsul afirmativ al românilor, suveranul nu a avut încotro și a permis construcția, locul cimitirului fiind stabilit ca viitor amplasament al noii biserici. Aprobarea odată primită, românii au depus toate eforturile și au construit biserica în puțin peste un an – în 1783 biserica a fost gata și a primit hramul „Înălțarea Domnului”. (În aceeași perioadă, folosindu-se probabil aceeași „strategie”, românii au reușit să construiască biserici în mai toate localitățile dimprejur – Cristian, Rotbav, Săcele, Feldioara, Hălchiu.) A fost sfințită în 1784. [View către Măgura Codlei.] Construcția a suportat modificări, astăzi nefiind păstrată fidel forma inițială. La început a fost în formă de navă. În 1935 s-au adăugat horele (absidele), turnul, cafasul (locul care adăpostește corul) și s-a mărit altarul, obținându-se forma de cruce. Iconostasul datează și el din 1935.  În 1951 s-a construit cupola hexagonală iar între 1956 și 1958 au fost executate frescele. Nu s-a mai păstrat din păcate nimic din elementele decorative originale. Între anii 1982-1984 biserica a fost recondiționată iar 2005-2007 a fost din nou pictată și i s-a adăugat pardoseală din marmură. În 2009 a fost din nou sfințită și a căpătat și un al doilea hram - „Sf. Cuv. Mărt. Visarion, Sofronie și Sf. Mc. Oprea; Sf. Preoți Mărt. Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel”. Atipic pentru bisericile ortodoxe, aici există bănci (în plus față de strane), montate pentru bătrânii care vin la biserică (din ce în ce mai puțini după 1989). [Nu găseşti bănci în multe biserici ortodoxe.] Preotul paroh ne-a vorbit cu drag despre mica biserică din Codlea, despre care ne-a spus că atrage, printr-o energie aparte, inclusiv persoane de alte confesiuni.  Dacă vrei să o vezi și nu ajungi duminica, atunci când biserica este deschisă pentru slujba publică, ori în zile de sărbătoare, la solicitare prealabilă adresată la 0726746390, biserica se poate deschide.  [Mormintele celor doi parohi care au făcut istorie la Codlea.] Importanți parohi ai Bisericii Ortodoxe Românești din Codlea sunt înmormântați în cimitirul bisericii, dar și personalități locale. Chiar în faţa bisericii vei găsi bustul preotului Iosif Comănescu, care a scris prima monografie a localității Codlea, în 1885, numită „Studiu istoric-statistic asupra prezentului și trecutului românilor din Codlea”; a fost cel care a întâmpinat cu pâine și sare Armata Română în Primul Război Mondial, când a intrat în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Imediat în spatele bustului, se află mormântul lui iar lângă acesta, cel al preotului Gheorghe Florea Preșmereanu, care i-a reprezentat pe românii codleni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. [Teiul secular. strajă la intrarea în biserică.] Teiul din fața bisericii a fost plantat odată cu ridicarea bisericii. Înalt într-o vreme cât turnul bisericii, pentru a evita distrugerile provocate de crengile uscate, copacul a fost scurtat și s-a găsit o metodă pentru conservarea lui iar natura a contribuit și ea, așa cum găsește mereu moduri de a renaște, noi crengi apărând din trunchiul bătrân. Pe el s-a montat în 1969 și o placă, menită să păstreze povestea teiului pentru generațiile viitoare - „Sunt tei bătrân și stau aici din 1783. Strămoșii voștri m-au sădit/Când biseric-au zidit. Am fost trei frați/Lângă mine-alăturați. Unul s-a prăpădit (1895)/Celălat a pierit (1926). Rămas-am acum eu/Să mărturisesc mereu... Voi să m-ascultați,/Să mă apărați/Și să mă păstrați.” Mergi cu bine!