Palate şi construcţii monumentale

Undeva în Covasna, într-un sat mic și care nu pare să aibă prea multe de spus, există un castel renascentist! Da! Ei ... nu chiar castel ... ci un conac; dar foarte frumos; și cu atitudine de castel 🙂 Și cu domeniu, cu parc, cu grădină a la Versailles, cu cai, cu iaz ... [Pe domeniul Kálnoky.] Vorbim de fapt despre un conac de vânătoare al unui nobil maghiar din secolul 17, care a fost restaurat de un moștenitor și redat circuitului turistic și cultural.  În 1987 Tibor Kálnoky avea doar 21 de ani și vizita împreună cu tatăl său domeniile străvechi pe care familia lui le deținuse de-a lungul timpurilor în România. În 1995 își făcea nunta în vechiul conac. Tânăra familie a părăsit cercurile aristocratice ale Europei occidentale și s-a mutat în România. În mica și necunoscuta comunitate din Micloșoara a început dificilul proces de reconstrucție. Fotografii îngălbenite de timp au devenit planuri de construcție iar castelul a redevenit clădirea plină de distincție care a readus mândria trecutului printre actualii membri ai societății rurale. Micloșoara nu mai este un sat mic prin care treci ignorându-l în drum spre o altă destinație ci a devenit ea însăși o destinație, faimoasă inclusiv (sau poate mai ales) printre străini.  Intrarea pe domeniu este demnă de locul pe care urmează să-l dezvăluie – o alee veche și frumoasă, umbrită de niște minunați castani bătrâni care îți insoțesc primii pași în povestea asta despre nobili și contese, partide de vânătoare și petreceri opulente. ["Postul de gardă".] Mica grădină este „desenată” după modelele franțuzești, cu garduri vii aranjate în forme geometrice, ierburi, copaci, băncuțe și flori, ca în 1698. Pavilionul din lemn și iazul punctat cu nuferi roz invită la poezie, printre ocazionalele concerte a capella susținute de coruri de orăcăieli pe variate tonalități. [Grădina şi iazul domeniului.] Conacul a fost construit și renovat cu păstrarea stilului original – renascentist. Intrarea principală, cu terasă în stil clasicist, etalează cu mândrie blazonul familiei. Mica terasă de pe latura de sud este partea cea mai romantică a castelului și a fost construită în cel mai pur stil renascentist iar terasa mare, în același stil, are motto-ul familiei sculptat deasupra intrării folosite de vizitatori- Non est mortale quod opto (Ce am ales este nemuritor). [Blazonul original de deasupra intrării.] Întreg parterul conacului a devenit Muzeul Vieții Transilvănene și încearcă să reînvie istoria mai veche de cinci secole a familiei nobile Kálnoky în special, dar și-a asumat și misiunea de a arăta ce însemna viața nobililor din zonă. Au fost recuperate sau cumpărate obiecte de colecție, piese de mobilier, s-au donat scrinuri și covoare, s-au reconstituit sobe spectaculoase și costume de epocă, s-a recondiționat un pian Streicher original și s-a adus chiar și un clavecin. [Detaliu sobă din terracotta restaurată spectaculos.] Muzeul este amenajat în mai multe încăperi, fiecare dintre ele încercând să prezinte diverse aspecte ale vieții în perioada de tranziție dintre secolele 17 și 18, renascentismul târziu și barocul timpuriu – Salonul de gală și salonul Altdeutsch cu mobila monumentală; Casa Doamnei – camera contesei cu obiecte delicate, sticlărie, bogate decorațiuni în stucatură și colț pentru broderie și citit; Casa Stăpânului – decorată cu arme autentice din luptele cu turcii și covoare orientale; Salonul și dormitorul Biedermeier; dormitorul Altdeutsch cu frumoasa lui boltă. [Dormitorul Altdeutsch.]Pivnița conacului redă atmosfera unei bucătării de castel de secol XVIII și include acum un spațiu pentru mese festive, concerte, expoziții și petreceri. [Pivniţa castelului.] Per total, clădirea conacului, împreună cu parcul, iazul, grajdul, reușesc să te transpună cu un pic de imaginație într-o atmosferă din cărțile de povești cu domnițe și cavaleri, intrigi amare și baluri fastuoase. În timpul programului vizitele se desfășoară din oră în oră (cu ultima intrare la ora 16:00) iar biletele (20 sau 30 lei pe diverse categorii de vizitatori) se achiziționează la Castel; în taxa de de intrare este inclus și ghidaj audio în mai multe limbi, inclusiv română. Nu tot timpul este cineva la muzeu (mai ales în extrasezon) așa că cel mai bine ar fi să programezi vizita cu un telefon înainte! [Coșul cu ghiduri... audio 😊] La o curbă distanță de conac, pe aceeași stradă, la nr. 85 vei găsi Stone Pub – un stabiliment multifuncțional (magazin de suveniruri, pub, parcare) construit în jurul unei case vechi din piatră de prin 1800 (frumos reconstruită și ea). Aici este şi o parcare amenajată unde poţi lăsa maşina ... chiar şi o rulotă, e destul spaţiu. Pubul era deschis doar în sezon și doar în weekenduri; dar dacă foamea îți dă ghes, poți încerca mâncarea gătită de gospodinele pensiunii-soră a Castelului 😋 pentru mai multe detalii caută în aplicație 🔍Casele de oaspeți ale contelui Kalnoky!  [Stone Pub.] Fundația Kálnoky, care a inițiat și implementat acest proiect de restaurare, și-a propus să prezinte cultura materială a burghezimii și a nobilimii din zona Transilvaniei secolelor trecute și în același timp să genereze o alternativă la oferta culturală și turistică a zonei (de fapt să creeze o ofertă, pentru că o alternativă ar presupune că ar mai exista și altceva în zonă, ceea ce nu se prea poate spune ...). Noi credem că a reușit, cu beneficii directe în zona îmbunătățirii contextului social și economic al comunității.  Atât conacul cât și domeniul în integralitatea lui (parc, peluză) pot adăposti și organiza evenimente publice sau private, acestea reprezentând, pe lângă taxa de vizitare și donații, surse de venit pentru susținerea pe termen lung a unui asemenea proiect, într-o zonă relativ izolată atât geografic cât și social-economic. [Candle Glow Dinner la Castel.] Dacă ai maşină eşti norocos, poţi ajunge uşor la Castel. Dacă nu, poţi merge cu trenul până în staţia cea mai apropiată -comuna Augustin - iar de aici cei aprox. 8 km îi poţi face cu o ocazie sau cu microbuzele care fac legătura între oraşul Baraolt şi comuna Belin.

Ai avut vreodată senzația că atunci când privești o clădire, de fapt privești în ochi un om? Încearcă asta când ajungi la Drobeta Turnu-Severin. Opreşte-te în fața Palatului Culturii, trage aer în piept și de pe espalanada fântânii cinetice, care se află în fața maiestuosului Teatru, priveşte-l în ochi pe Theodor Costescu, un om cât o țară, un nume de care județul Mehedinți este legat prin numeroase fire văzute și nevăzute. Pentru că, DA, atunci când admiri frumoasa clădire, să știi că ai în față cea mai mare zestre pe care județul a primit-o. Nu știm dacă a meritat-o, după cum nu știm dacă la vremea respectivă cel care a îmbogățit locurile și-a imaginat că va rămâne printre cei mai mărinimoși „ părinți” pe care i-a avut zona aceasta. Dar, haide să îţi spunem povestea ca să înțelegi. Un teatru cât un palat. Severinenii sunt mândri de clădirea din centrul orașului pe care scrie cu litere mari TEATRU și de pe care 2 grifoni măreți veghează asupra urbei. Se înalță mândră, exact așa cum se spune despre cele două animale fabuloase că simbolizează dominația Soarelui asupra celor două elemente, respectiv pământul și cerul. Înaripați, cu ochi ageri de vultur și gheare puternice de leu, par să privească întregul oraș păzind comora pe care o reprezintă cultura și rolul pe care îl are ea în educație. [Grifon de pază oraşului.] Clădirea este impozantă, cu o arhitectură demnă de a unui palat, cu spatele la Dunăre și cu fața spre orașul pentru care a fost construită pentru a-l sluji. Tronează pe o esplanadă, la kilometrul zero al orașului, pe bulevardul Carol, lângă fântâna cinetică și foarte aproape de liceul Traian, locul în care s-a născut ideea construirii lui. „Teatrul este și el un dascăl de la care putem învăța multe.”  Credem că ilustrul director al liceului „Traian” știa citatul celebrului dramaturg armean Gabriel Sundukian atunci când a hotărât, alături de alți câțiva profesori, că Severinul are nevoie de mai multă cultură. După ce ajungi la Severin și vezi cu ochii tăi clădirea Palatului Culturii încearcă să îţi imaginezi și cum de ideea construirii acestui mastodont a încolțit într-o cancelarie de școală, cum o mână de pedagogi au stabilit că tinerii au nevoie nu de o trupă de teatru, ci de o clădire în care teatrul, filmul, cititul să fie ajutoarele de care dascălii aveau nevoie pentru a desăvârși educația tinerilor. Mai interesantă decât clădirea, care oricum nu se vizitează, este povestea construirii ei. Un SF al zilelor și vremurilor noastre. Prima dată pentru că scânteia a sărit, așa cum ziceam, dintr-o cancelarie, apoi pentru că banii pe care ctitorii s-au bazat au provenit de la bugetul statului, dar și din contribuția cetățenilor. Și ca să întregim tabloul, trebuie să mai știi că Theodor Costescu, inițiatorul proiectului, și-a vândut o parte din avere pentru a finaliza construcția.😮 Așadar, profesor, prefect de județ, deputat, senator, Theodor Costescu este omul de care se leagă mai întâi existența Societății de teatru din Severin și mai apoi a clădirii Teatrului. Și nu numai. Se scrie despre el că și-a propus să construiască peste 200 de școli, a reușit în acea perioadă să ridice 66. Înainte de a fi om politic sau de administrație, a fost un pedagog excelent, dedicându-se în întregime luptei pentru desăvârșirea educației tinerilor. Ca director al liceului Traian s-a ocupat mai întâi de formarea unui corp profesoral de excepție, apoi de dotarea cu laboratoare moderne și bibliotecă, de construirea de la zero a unui internat (actuala clădire a Muzeului Regiunii Porților de Fier), de amenajarea unei grădini în jurul liceului pentru care a adus un grădinar elvețian. El este omul care a introdus uniforma în sistemul de învățământ românesc și a ținut cu dinții ca fiecare elev al liceului Traian să studieze vioara, instrumentele fiind păstrate în dulapuri speciale, ba mai mult, pentru asta a convins un emerit profesor ceh să se transfere la Turnu Severin. A cumpărat un laborator bacteoriologic pentru a stopa epidemiile, a construit spitale, biserici, primării, drumuri comunale și judecătorii. Pentru toate acestea Nicolae Iorga scria despre el : „o să moară pe scările ministerelor zbătându-se numai și numai pentru înfăptuiri obștești”. Începi să pricepi de ce pare un tablou SF pentru zilele de azi și de ce atunci când priveşti Teatrul trebuie să știi că priveşti în ochi un OM care a pus mai presus de orice accesul la EDUCAȚIE.   Dar să revenim la Teatru. Construcția lui a început în anul 1909, mai precis campania de strângere a banilor. Pentru că donațiile și fondurile publice au fost insuficiente, Costescu și-a vândut o parte din pământurile proprietate personală pentru a strânge suma necesară demarării lucrărilor. Astfel că în 1912 s-au făcut primele săpături. Arhitectul proiectului a fost Grigore Cherchez, celebrul inginer a cărui semnătură se regăsește și pe planurile teatrului Odeon din București, ale palatului Kiseleff sau ale castelului Cantacuzino din Bușteni. În 1916 lucrările s-au oprit deorece România a intrat în primul război mondial. Doi ani mai târziu însă, neobositul Theodor Costescu și-a reluat și chiar întețit eforturile pentru a termina ceea ce începuse. La vremea respectivă, pentru a repara acoperișul care fusese afectat de bombardamente și-a decopertat dependințele de la casă și a donat tabla plumbuită edificiului cultural. A ținut morțiș să își ducă la bun sfârșit planurile, iar acestea nu includeau doar terminarea lucrărilor ci și dotarea bibliotecii care era prevăzută a fi adăpostită de măreața clădire. Templul de cultură, cum avea să fie numit, era alcătuit dintr-o sală de spectacole, o sală de cinematograf, sală de dans, un muzeu, o bibliotecă, două restaurante cu terasă, grădină de vară și uzină electrică proprie. Sala de spectacole avea o capacitate de peste 700 de locuri, cu loji și balcoane și o uriașă scenă rotativă unică în țară. În 1924 clădirea a fost inaugurată, chiar dacă sala de spectacole nu era finalizată. Pentru asta Costescu şi-a dijmuit averea și a mers înainte, și-a vândut, în final, casa personală pentru a putea plăti lucrările, iar o perioadă s-a mutat chiar în clădirea teatrului. Locuia 2 străzi mai sus în imobilul cunoscut de severineni drept Casa Pogany, o clădire cu o poveste la fel de interesantă ca a teatrului, şi la care o să revenim. Și-a donat averea, și-a vândut casa, iar mai apoi și-a folosit influența pentru ca rafturile bibliotecii să nu rămână goale. Pentru aceasta l-a convins pe fostul guvernator al Băncii Naționale, I.G Bibicescu să doneze nici mai mult, nici mai puțin de 40.000 de volume de cărți. La acestea s-a adăugat o impresionantă colecție dăruită de profesorul său C.I. Istrate, dar și un fond de carte, la care a contribuit chiar BNR. Pentru un oraș mic cum era Severinul sălile erau somptuoase. De la cea de film, până la cea de spectacole sau festivități, muzeul, biblioteca cu ale sale dulapuri din stejar masiv, toate aveau aspectul unei catedrale a culturii, un templu al luminii, al cărții. Totul avea un aer de noblețe, de grandoare, când le treceai pragul se simțea atmosfera aceea veche, de istorie, de străduință pentru a fi cumva și altceva.  Despre activitatea teatrală, despre piesele muzeului Istrati și cum au ajuns ele la Severin, despre filmele sau conferințele universitare găzduite sunt numeroase documente care atestă rolul pe care clădirea l-a avut de-a lungul anilor pentru oraș.   Din perioada comunistă severinenii își mai aduc aminte doar de filmele de pe ecranul cinematografului Progresul și frigul din sala în care erau vizionate. Tot din „epoca de aur” sunt (şi e bine că au rămas acolo) spectacolele de Cântarea României de pe scena teatrului sau de pe esplanada din fața lui. Revoluția de la 1989 a găsit palatul ca o clădire obosită din toate punctele de vedere.  Abia în 2010 edificiul a intrat într-un proiect de reabilitare totală pe fonduri europene. De aici povestea are un altfel de curs. Totul a durat nici mai mult nici mai puțin de 6 ani, iar pe parcursul lucrărilor din spatele gardului de protecție au răzbătut tot felul de zvonuri. Ba că muncitorii nu reușeau să reconstruiască balconul, ba că s-au furat lustrele, ba că dulapurile de stejar ale bibliotecii au dispărut cu totul, ba că, ba că ... Multe dintre ele au fost rostite ca nemulțumiri în presa vremurilor, după inaugurare, de către oamenii de cultură ai orașului. Cert este că grandoarea parcă a pierit, în ciuda scaunelor noi și plușate, a mirosului de curat, pare că noblețea a fost îngropată undeva în tencuiala pereților. Și colac peste pupăză la puțin timp după evenimentul de repunere în circuit a început să cadă tencuiala. Lucrul acesta se vede și acum dacă te uiți atent.  Una peste alta, severinenii s-au bucurat de reabilitare pentru că a adus cu ea un program mai bogat de activități. Cel puțin o dată la două săptămâni, pe scenă urcau actori ai teatrelor din marile orașe. Spectacole de dans, balet, muzică, toate au adus un suflu nou comunității și au înscris mica urbe pe lista marilor turnee. În prezent, clădirea nu este deschisă spre vizitare publică dar ni s-a spus că dacă există doritori, cu o programare prealabilă la numerele din această pagină, pot fi văzute sala de spectacole și biblioteca, despre care sperăm să povestim detaliat cu altă ocazie. Însă, oricând, putem admira din exterior frumosul TEATRU! Și acum, revenind la exercițiul de imaginație și la privitul în ochii lui Theodor Costescu, ne întrebăm oare ce ar spune despre cursul întâmplărilor. Poţi încerca să-ţi răspunzi singur atunci când, întrebându-te „unde mergem?”, ai ajuns față în față cu cu „visul” lui Theodor Costescu.