Turnul cu Ceas

Satul Enisala mai are și alte elemente demne de atenție în afară de renumita deja cetate; unul dintre acestea este Gospodăria Țărănească, perfect conservată in situ. Un adevărat mic muzeu al satului, Gospodăria este o sinteză a vieții oamenilor din regiunea nordului Dobrogei, ilustrând traiul unei familii medii (nici prea bogată nici prea săracă). [O casă din lut, veche de peste 100 ani.] Casa are peste 100 de ani vechime. Este construită din pământ și învelită cu stuf, materialul tradițional, specific pentru acoperiș, ceea ce o face un loc răcoros vara și călduros iarna. Podelele sunt din pământ, colorat (odinioară) cu o soluție obținută prin macerarea cojilor verzi de nuci, a cărei utilizare avea și rolul de a igieniza spațiul de locuit, datorită conținutului de iod. Casa este organizată în „camerele bune”, dintre care una dedicată desfășurării diverselor evenimente (vesele sau triste) ale familiei și camerele de locuit, de zi cu zi.  Două camere despărțite de o tindă, cu prispă și balcon. Paturi din lemn, cu saltele din paie sau din lână, după posibilități. Rogojini din papură. Țesături din in, borangic, lână, bogat ornamentate, cu motive locale. Lăzi de zestre. Preșuri țesute la război (activitate căzută în uitare și aici, la fel ca mai prin toate zonele țării). Ștergare. Ceramică. Exponatele sunt vechi, adunate de la oameni din sat și din zonă. [Ladă de zestre dobrogeană.] Construite pe principii de eficiență dictate de nevoile și greutățile vieții, camerele, puține și mici, erau încălzite câte două, de o sobă comună. Bucătăria „de iarnă” - locul unde se mânca dar nu se și gătea, cu măsuța joasă din lemn, cu trei picioare și cu scăunele ca pentru pitici. Era aceeași cameră, încălzită și ea în tandem cu o alta, unde era instalat și războiul de țesut alături de toate accesoriile necesare îndeletnicirii (roata de tors). [Bucătăria de iarnă.] Chilerul (dependința din spatele casei, pe toată lungimea) – un fel de magazie, unde se țineau ustensilele mari din gospodărie (plugul). Unelte aproape primitive, folosite la munca grea a câmpului. Cuptorul de pâine. Covata, sita, lopata pentru pâine. Fântâna. Pietre de moară. Anexe gospodărești (majoritatea anulate, excluse din circuitul de vizitare dar ce urmează a fi reabilitate și deschise pentru turiști). Căruța (aici sunt expuse mai multe, după scopul utilizării, unele decorate – folosite pentru plimbarea de duminică). Mașina de bătut porumb. Obiecte de fierărie. Ciubere. Accesorii pentru apicultură. Banița. Daracul. Teascul. Țestul. Copăi. Plase pentru pescuit. Opinci. Tot atâtea momente, vieți, trăiri. [Ţest pentru copt pâine.] Culorile utilizate pentru vopsirea tâmplăriei exterioare sunt roșu și albastru, specifice localităților dobrogene (se spune că albastrul ar avea și ceva proprietăți repelente când vine vorba de țânțari, atât de prezenți în zonele înconjurate de ape). Lemnul este ornat cu motive florale, alături de care apare, pe fronton, acela al cailor, prezenți mereu aproape de om și protectori ai gospodăriei în unele credințe.  O incursiune interesantă (mai ales pentru cei mai tineri sau care nu au/au avut bunici la țară) în universul rural dobrogean al începutului de secol 20. Un popas de făcut într-o excursie în zonă. Este aproape de cetatea Enisala (în mijlocul satului, pe drumul ce leagă Babadag de Jurilovca). Tariful de vizitare este de 6 lei/adult, 3 lei/copil, student, pensionar iar dacă ești vigilent 😉, poți beneficia și de un preț special la biletele ce includ ambele obiective: 12 lei, respectiv 6 lei!

Tu la ce te gândești când auzi „muzeul de pânze și povești”? Preumblându-ne prin satul Mândra în căutarea unui alt obiectiv pe care ne doream să-l documentăm (ca să nu recunoaștem că eram ușor rătăciți 😀), am văzut scris pe o bucată de lemn atârnată la colțul unei case ce părea cam dărăpănată  „Muzeul de pânze și povești”; în geam – un anunț: suntem alături... și un număr de telefon. Ne gândeam că probabil e vorba de cineva din sat, care a strâns la un loc câteva obiecte vechi și a numit asta muzeu, așa cum am mai văzut și prin alte părți și deși e de apreciat orice inițiativă de păstrare a elementelor culturii naționale, credem că nu e în regulă ca 10-15 obiecte vechi într-o cameră ar trebui să se numească muzeu... [O casă plină cu poveşti.] Sunăm? Sunăm! Am sunat; și a venit Alina; care ne-a dărâmat toate prejudecățile! Și ne-a spus o poveste (de fapt mai multe povești împletite) fermecătoare. Vechea proprietară a casei, bunica Alinei, era o foarte bună țesătoare, în urmă cu 70-80 de ani; era singura pe o rază de cinşpe sate la care puteai veni să-ți „scoată un model” (aici urmează mulți ochi mari și întrebători; da, azi nu știm nici măcar ce presupune această acțiune, darămite să mai știm a o face...). Războiul de țesut era centrul în jurul căruia se desfășura mare parte din universul vieții. Iar cine a fost norocos să aibă bunici ce se îndeletniceau cu țesutul, sigur are amintiri frumoase. [Război de ţesut vechi de aproape 100 de ani. 😍] După ce bunica s-a dus, nepoatele făcând curățenie în casa răposatei, undeva prin 2009, au găsit într-o ladă de zestre o suveică (pentru cei născuți în era digitală, suveica este un device cu ajutorul căruia se țese pânza în război; în războiul de țesut!), pe care s-au gândit să o transforme într-un fel de globe-trotter; asta s-a transformat într-un proiect internațional de călătorie de succes – Suveica mamei Ruţa în jurul lumii; care a strâns mai bine de un milion de kilometri! Mai exact diverse persoane, prieteni, vedete etc. care au făcut diverse călătorii, au luat și suveica și au plimbat-o în jurul Europei, în Turcia, Africa, Brazilia sau SUA. „Călăuzele” suveicii au plimbat bucăți din țesăturile din zestrea bunicii hai-hui prin lume, promovând Mândr(i)a, România și parte din cultura ei, cultura locală.  [O suveică în jurul lumii!] Casa cea „dărăpănată” este moștenită de la un unchi care a plecat în America în „marea migrație” (la începutul anilor 1900 în America au intrat peste 16 milioane de oameni din toată lumea). Am aflat că este prima casă din Mândra făcută cu bani din America, cu temelie din ciment. Momentul a intrat în istoria locală cu denumirea „mia și drumul” - șase luni de drum, un an de muncă, 1000 de dolari strânși, înca şase luni de drum și înapoi în sat! Practic după doi ani în America, îți făceai o casă (cam ca și migrația din zilele noastre...). Cam 30% din cei plecați reveneau (nu s-a schimbat prea mult într-un secol și mai bine); nu pentru că ceilalți 70% rămâneau în America ci pentru că unii nu reușeau nici să ajungă sau să mai facă drumul înapoi 🙁. O parte au revenit în perioada interbelică, având mult mai mulți bani decât doar pentru o casă şi pe care i-au investit în afaceri din zonă! [Porţiune din tencuiala originală.] Casa este un fel de struțo-cămilă între construcția originală, ce s-a mai adăugat în anii ‘80 și încercarea de restaurare făcută de actualii proprietari. Adevărata comoară este însă adăpostită în interior – camerele vechi, cu tâmplăria reconstituită pe modelul celei vechi, părți din tencuiala și zugrăveala originale. În cele două camere ale casei vechi a fost recreată atmosfera de la începutul anilor 1900, muzeografic, inclusiv cu ajutor de peste Atlantic. Îmbrăcăminte, scrisori, fișe de intrare în America prin Ellis Island (expusă cea a lui Gheorghe Zară din Mândra). Evident, Maria a devenit Mary, Ion a devenit Jon, iar satul Mândra s-a transformat în Mundra (din Hungary). Perioada respectivă este evocată în una din cele două camere, cu elemente ale migrației dar și ale celor rămași acasă – portul, activitățile, materiale de țesut, influențe – toate păstrate în foarte bună stare. [Dantele de mână. 😍] Dar... să nu-ți dezvăluim chiar tot. E lungă pânza istoriei și e muuult mai interesant să o descoperi la fața locului. Iar Alina povestește foarte frumos – despre rochia de mireasă a bunicii, despre manufactură, despre etnografie, moștenire, sustenabilitate, simboluri. O experiență interesantă, educativă, o inițiativă și o implicare admirabile. Și o să afli și ce însemna să „scoți modelul” și cum se „programa” războiul de țesut 😊 Intrarea este liberă. Pentru vizite este necesară programare la telefonul din pagină.

Secţia de istorie a singurului Muzeu Naţional din judeţul Braşov se află în Bran, într-o curte vis-a-vis de Castelul Bran... şi ar merita o soartă mult mai bună! Este trist că o instituţie cu un patrimoniu atât de important pentru istoria noastră se chinuie să funcţioneze în câteva camere ale unei foste pensiuni... sperăm ca viitorul să-i rezerve ceva mai bun! “Un pic de istorie: inițial, muzeul a fost deschis publicului spre vizitare în data de 28 aprilie 1957, când s-a înființat în Castelul Bran un muzeu de artă și istorie medievală. Dacă în perioada comunistă istoria regalității a fost sistematic înlăturată, colecțiile de artă decorativă provenite din fondul regal fiind grupate în Castelul Bran doar pe epoci și stiluri, în anii 1997-1998 au fost reconstituite câteva interioare de epocă, decorate în stilul original al reginei Maria a României: „Dormitorul Reginei Maria”, „Dormitorul Regelui Ferdinand” și „Salonul de Muzică”. Deoarece în anul 2006 Castelul Bran a fost retrocedat moștenitorilor principesei Ileana, respectiv nepoților reginei Maria a României, trei ani mai târziu Muzeul Național Bran a fost relocat în clădirile Vămii Medievale Bran restaurate din fondurile Ministerului Culturii și administrate de către muzeu până în data de 25 mai 2018. Pentru că și acest complex arhitectural a fost apoi restituit actualilor proprietari ai Castelului Bran, începând cu data de 1 iunie 2018, noul sediu al Muzeului Național Bran este găzduit într-un imobil situat în zona centrală a Branului, unde sunt depozitate şi expuse bunurile culturale mobile care provin din fondul regal, achizițiile muzeale și donațiile care fac parte din patrimoniul Secției de istorie „Regina Maria”. ” După ce ai vizitat vestitul Castel Bran, fă o vizită şi aici: vei descoperi colecţii şi expoziţii permanente și temporare de obiecte de artă decorativă, piese de artă plastică, obiecte memoriale, cărți cu valoare bibliofilă, obiecte cu semnificație etnografică, fotografii de epocă... nouă ne-au plăcut cel mai mult reconstituirile de interioare din perioada în care Regina Maria şi familia regală a României foloseau Castelul ca reşedinţă privată. [Mobilier sculptat 😍] Sunt expuse foarte multe piese de mobilier de mare valoare, între care „vedetă” este patul cu baldachin din dormitorul regelui Ferdinand, o operă italiană de la sfârșitul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea, realizat din lemn de tei, arin, nuc, stejar şi molid cu elemente decorative mai vechi, de origine germană, din prima jumătate a secolului al XVI-lea. În vizita noastră am aflat că marele rege nu a dormit niciodată în acest pat, el nefiind prea atras de Castelul Bran, pentru care însă soţia sa făcuse o adevărată pasiune! [Detaliu mobilier încrustat.] În camera alăturată este reconstituit şi dormitorul Reginei Maria, amenajat într-un stil eclectic, în concordanţă cu preferinţele ei estetice. Spirit religios, suverana s-a înconjurat de multe obiecte sacre. Cu toate că a fost crescută în religia anglicană, atmosfera plină de mister a bisericilor ortodoxe a impresionat-o încă din copilărie. În paraclisele ortodoxe în care se ruga alături de mama sa, Maria Alexandrovna, marea ducesă a Rusiei, mica principesă Maria de Edinburgh, viitoarea regină a României, se simţea cel mai aproape de Maica Domnului. Tocmai de aceea, în dormitorul său sunt expuse icoane vechi, precum și un iconostas mic, denumit și tetrapod, cu decor brâncovenesc. Mai sunt expuse aici divanul acoperit cu perne decorative, un scaun Savonarola de inspirație renascentistă, etajera grecească decorată cu încrustații de os, două portrete ale suveranei și o fotografie a principesei Maria a României - fiica reginei Maria și a regelui Ferdinand. [Camerele regilor "Întregitori" ai României.] În timp ce vei parcurge sălile vei afla de la ghizii muzeului foarte multe poveşti interesante despre Regina Maria şi despre cât a iubit ea Branul („Brana mea cea iubită”), unde urbea Braşovului în semn de recunoştinţă pentru eforturile depuse în timpul primului război mondial şi la conferinţele de pace care au dus la realizarea Marii Uniri, i-a oferit în dar Castelul. După umila noastră părere, cel prezentat drept Castel al lui Dracula ar fi meritat să fie promovat şi recunoscut mai degrabă drept Castelul Reginei Maria! Biletul de intrare costă 10 lei pentru adulţi, 5 lei - pensionari şi 2,5 lei - copii, elevi, studenţi; persoanele cu dizabilităţi şi preşcolarii beneficiază de gratuitate. În curtea muzeului există aprox. 10 locuri de parcare, oferite gratuit pentru vizitatori. 

Piramidele de la Şona (sau Movilele de la Şona) sunt o atracţie interesantă pe care o poţi găsi uşor în apropiere de Făgăraş (la aprox. 7 km). Sătenii le spun „guruieţe” iar despre originea lor există multe teorii, care pleacă de la a fi nişte tumuli (morminte ale conducătorilor unor populaţii ce au traversat aceste pământuri cu vreo două mii de ani în urmă) până la a fi rezultatul unor alunecări de teren.  “Majoritatea celor care trăiesc în Ţara Făgăraşului pe care îi vei întreba despre ele îţi vor spune o poveste foarte frumoasă despre Movile, cum că ar fi de fapt noroiul curăţat de pe încălţăminte de nişte uriaşi după ce au traversat râul Olt, care în vremurile vechi era mult mai lat şi mai mlăştinos decât acum!” Indiferent care le e originea, dacă eşti cazat în zonă sau eşti în trecere pe DN1 prin municipiul Făgăraş, un popas aici îţi va oferi o frumoasă perspectivă asupra Ţării Făgăraşului, mai ales vara când totul este verde în jurul tău şi clar în faţa ochilor. Poţi să te şi caţeri pe oricare dintre cele 8 movile, dar cu grijă. Unii le asociază tot felul de fenomene ciudate, paranormale chiar: cică vulpi care ar fi săpat culcuşuri în interiorul lor nu au mai ieşit de acolo; sau: cei care au încercat să le sape în căutare de comori au început să audă tot felul de zgomote nepământeşti iar din movile au început să iasă mirosuri de nesuportat... Noi doar ne-am plimbat pe acolo şi nu s-a întâmplat nimic, în afară de faptul că bateria telefonului cu care am făcut poze s-a descărcat foarte rapid... în câteva minute a ajuns de la peste 80% la sub 10%, s-a închis şi nu l-am putut reporni decât după ce am plecat de acolo. 😮 [Image] Dacă vremea e bună şi nu e noroi, poţi ajunge cu maşina până la movile; dacă nu, o poţi lăsa la marginea satului Şona şi vei mai avea de parcurs pe jos câteva sute de metri. Recomandarea noastră e să mergi totuşi doar dacă e vreme frumoasă, ca să te poţi bucura de natură şi de privelişte.

Fie că auzi de Cetatea Mikó fie că auzi de Muzeul Secuiesc al Ciucului, din Miercurea Ciuc, să știi că practic sunt acum unul și același lucru. Adică în cetatea renascentistă Mikó, pentru că nu au putut fi recuperate suficiente obiecte pentru a o reconstitui cât mai aproape de realitatea istorică, s-a ales reconstruirea ei și amenajarea în interior a unui muzeu. Douăzecișicinci de săli, cinci expoziții permanente. Cu sistem audio-ghid în trei limbi (engleză, maghiară și română), care se achiziționează de la casa de bilete; foarte multe informaţii în toate sălile, touch-screen-uri peste tot, probabil că n-o să ai nevoie de ghidaj 😉 Ideea muzeului s-a născut la sfârșitul secolului 19. Prima expoziție a avut loc în 1930, chiar de Rusalii. După 1968 a devenit Muzeul Județean Harghita iar în 1990 a devenit Muzeul Secuiesc al Ciucului. [În vizită la o familie de secui.] Expoziția de etnografie prezintă obiceiurile și viața locale. Majoritatea exponatelor au fost adunate în anii ‘70. Sălile și exponatele sunt în așa manieră așezate încât lasă impresia că vii de undeva de departe și te apropii treptat de locuri și oamenii lor. Începi cu hotarul (câmpul) și încet-încet, cu fiecare sală, intri până în casă. Pășunile montane, stâna cu coliba. Curtea cu atelierul de prelucrare a lemnului, unde se făceau porțile secuiești (cu ornamente și simboluri ce transmiteau, ca o carte de vizită, informații despre familia din spatele porților – număr de membri, stare financiară). Viața comunității până la începutul secolului 20. Carul și plugul. Majoritatea obiectelor și uneltelor erau construite din lemn – pentru prelucrat cânepa și lâna. Odată intrat „în casă”, faci cunoștință cu fata care iși pregătește zestrea, cu tânăra mamă care își plânge copilul pierdut (moartea infantilă era un fenomen foarte frecvent) și cu bătrâna. Costume de la începutul secolului 20. [O carte ca o operă de artă! 😍] Expoziția de artă sacrală restaurată cuprinde o colecție vastă și importantă de cărți vechi și obiecte ecleziastice. Muzeul are două ateliere bune de restaurare, pentru pictură pe lemn și pentru hârtie – toate exponatele au fost restaurate în atelierele proprii. La Șumuleu există încă de la jumătatea secolul 15 o mânăstire franciscană, pe lângă care au fost fondate un tipar și o legătorie de cărți. Se folosea carton din hârtie reciclată (toată hârtia din atelierul de legătorie – schițe etc.- era refolosită), care era învelit apoi în piele. Parte din cărțile din colecție au fost recuperate din interiorul zidurilor mânăstirii unde fuseseră ascunse de călugări. Cea mai veche carte păstrată a aparținut episcopului romano-catolic din Bacău. Era ornată prin aurire inclusiv partea exterioară a paginilor, astfel încât când cartea era închisă lateralul era o mică operă de artă în sine. Toate obiectele expuse sunt originale și sunt cărți religioase și manuale pentru școlari (pe lângă mânăstire a funcționat și o școală), procese verbale sau cărți aduse de oameni înstăriți pentru a li se reface legăturile. [Icoană de sec. XV-XVI.] Expoziția despre istoria orașului începe cu zona geografică a Ciucului – Valea Oltului, mlaștina montană, Oltul înainte de sistematizare, munții care înconjoară orașul, locul unde se desfășoară pelerinajul catolic. Bogăția trecută a faunei și florei. Computere cu informații dedicate, căști audio, proiecții holografice. Dezvoltarea administrativă de la micile sate aparținând de biserica parohială din Șumuleu – Ciuboteni, Toplița Ciucului, Jigodin – la orașul actual; sistemul stradal vechi și actual, fosta piață devenită oraș. Mânăstirea franciscană de la Șumuleu, cu școala care a existat pe lângă ea, au o sală care le este dedicată exclusiv, demonstrând importanța avută pentru comunitate. Obiecte vechi de uz casnic. Mijlocul secolului 19 și schimbările administrative produse. Construirea primului sediu al Comitatului Ciucului (una dintre denumirile administrative purtate) – actuala Primărie. Construirea căii ferate. Sfârșitul secolului 19 cu dezvoltarea activităților economice – ateliere de fotografie, farmacii, măcelării, băi minerale. [Touch-screen-uri cu foarte multe informaţii.] Secolul 20, cu Primul și al Doilea Război Mondial și perioada comunistă. Linia frontului, înflorirea din perioada interbelică. Un scaun care a făcut parte din prima colecție expusă la deschiderea muzeului, în 1930. Al Doilea Război Mondial, intrarea trupelor maghiare, poveștile triste ale comunității evreiești, devastările provocate de armată dar și de localnicii rămași fără de niciunele. Naționalizările comuniste, cooperativele, întemnițarea oponenților sistemului, reorganizarea administrativă în 1968, industrializarea, sistematizarea. O sufragerie comunistă. Exponatele fac parte din „amintirile” păstrate și adunate de oameni. Foarte interesante nişele ca nişte capsule ale timpului, cu mici vizoare prin care priveşti... înapoi în timp: de la rechizite şcolare până la pachete de ţigări şi cosmetice din era comunistă! [Mâna sus cine a avut aşa ceva! 😀] Sala Fântânii. În mod neobișnuit, fântâna, adâncă de aproximativ 11 m, nu se afla în curtea ci în interiorul cetății. Conservată in situ, este singura zonă din vechea cetate care mai păstrează elemente autentice. Construcția a început în jurul anului 1620, la inițiativa conducătorului militar din Ciuc, un căpitan cu origini nobile din zona Covasnei, Ferenc Mikó (de unde și numele castelului). Căpitanul nu a locuit în castel ci la Alba-Iulia și pentru că nu a avut decât un fiu care a murit fără a avea urmași, proprietatea a ajuns pe mâna unor rude ce nu au avut potențialul financiar de a o întreține. În 1661 a avut loc o campanie militară turco-tătară împotriva secuilor din Ciuc, în urma căreia orașul a fost distrus, castelul ocupat și incendiat. Ruină timp de 40 de ani, este reconstruit de administrația militară austriacă instalată în Transilvania, devine cazarmă. Până în 1970, când, după fondarea Muzeului Județean, devine sediul acestuia. [Obiecte descoperite pe fundul fântânii.] Fântâna a fost descoperită abia în 2010 când au fost dezgropate gălețile utilizate pentru a scoate apa și alte câteva obiecte, expuse pentru a contura viața de zi cu zi a fortificației de secol 17-18. [Cămara cetăţii. Replici, dar arată apetisant!😀] Mica bucătărie a garnizoanei a fost reconstruită pe baza amprentelor sobei și cuptorului găsite la săpături, și îmbogățită cu obiecte din colecția de etnografie a muzeului. Cel mai probabil era folosită în secolul 18 pentru a se găti ofițerilor iar cămara învecinată te invită la o incursiune în gastronomia timpului. Un scurt-metraj proiectat în sală prezintă imaginativ momente din viața bucătăriei de odinioară. O interesantă colecție de pipe, de proveniență austriacă, transilvăneană și turcească a fost găsită în săpăturile făcute la cetate, împreună cu câteva vase (inclusiv o oală de noapte). [Proiecţie în gastronomia medievală.] Sala armelor sau bastionul face o incursiune în istoria militară. Multe dintre obiectele expuse nu se leagă de istoria cetății ci provin dintr-o colecție personală a unui preot, adunate într-o serie de misiuni în Orient. Pentru că o perioadă cetatea a fost centrul infanteriei grănicerești ce apăra granița dintre Transilvania și Moldova (aprox. 1764), sunt expuse și câteva arme dintre cele folosite atunci, alături de uniforma de grănicer secuiesc. Împreună cu o pictură care comemorează masacrul secuilor de la Siculeni. Dar și o carte de bucate (reconstituită) cu rețete de secol 17.  După 1848 cazarma și-a pierdut importanța militară și se produc modificări constructive – zidul exterior este demolat aproape integral, șanțul de apărare este acoperit, se deschid ferestre mari, se înalță tavane, se pun grinzi. [Scut de ceremonie, superb ornamentat.] O poveste de 400 de ani, cercetată și dezvăluită de arheologi, istorici și expusă spre a fi înțeleasă, cu ajutorul tehnologiei moderne.  Ultima intrare este la 15:30 iar muzeul se închide la ora 16, dar vino mai pe la prânz, pentru că merită să-ţi faci timp zăbavă măcar 2-3 ore aici! Preţ bilete: 15 lei/adulţi; 10 lei/pensionari, studenţi, grupuri mai mari de 15 pers.; 5 lei/elevi, studenţi în grup mai mare de 20 pers. Reţine şi că muzeul este închis în zilele de sărbătoare naţionale şi religioase, singura excepţie fiind sărbătoarea Rusaliilor catolice.

Unul dintre traseele scurte (de aproximativ un ceas) pe care le poți face în Sovata este până pe Dealul Căpâlna, la Capela 14 cruci. Pe lângă simbolistica remarcabilă a locului, priveliștea spectaculoasă va încununa plimbarea plăcută la punctul de destinație. Sunt multe rute ca variante, dar noi îți recomandăm ca plecarea să o faci de la Izvorul Maria; în afară de faptul că ai să bifezi încă un punct de importanță turistică din zonă, ai să poți să-ți iei pentru drum o apă cu poveste a meleagului, iar dacă ți-ai parcat mașina în zonă, la întoarcere probabil vei fi și mai bucuros de alegerea făcută. [Izvorul Maria.] Pe scurt povestea izvorului sună cam așa: la începutul anilor 1900, când Sovata suferea de lipsa apei potabile, o actriță inimoasă, pe numele ei Jászai Mari are ideea de a organiza, în timpul vacanțelor sale la Sovata (1905 – 1907 ) evenimente de artă cu artiștii din Budapesta cu scopul strângerii de fonduri pentru o fântână. În urma serilor organizate strânge 2 400 de coroane. În 1910 banii sunt folosiți la înființarea fântânii (izvor) ce avea să-i poarte numele. Dar să ne întoarcem la drum că nici nu am plecat 😉 Așadar, de la Izvorul Maria urci ușor până ce indicatorul îti va arata direcția către Capela 14 cruci, iar drumul face la dreapta - unde începe strada Cerbului. [Indicatorul spre Capelă.] Traseul este marcat pe garduri, arbori, stâlpi - semnul este un triunghi albastru cu un contur alb. [Traseul spre Capelă.] Vei ajunge pe un drum forestier și la câteva minute de mers vei observa, dacă vei fi atent, pe stânga un copac ce te va ghida spre capelă, cu acelaşi triunghi albastru. [Traseul prin pădure.] Cu riscul de a ne repeta, acesta este doar unul dintre traseele pe care poți ajunge până sus la bisericuță, dar unul foarte lejer și tare scurt 🙂 Cum ziceam plimbare ușoară, pe un povârniș lin. Nu după mult timp, dincolo de singura pantă mult spus pieptișă, ai să ajungi în luminiș, unde un indicator te anunță că mai sunt 5 minute până ajungi la destinație, iar un altul te ghidează spre spre Stâna de Vale. [Pe indicator ai să găsești și detaliile salvamontului (în caz de nevoie).] Via Transilvanica intersectează traseul (una dintre borne fiind chiar lângă capela). Vei fi ghidat până în spatele destinației - tăinuită de un pâlc de brazi - deci mergi fără grijă. Înainte de a admira punctul final al călătoriei, te va întâmpina un monument din lemn cu o inscripție în maghiară În amintirea soldatului necunoscut, iar apoi, Capela cu cele 14 cruci ale sale ce încoronează dealul. Priveliștea e bonus! 😍 [Monumentul din lemn.] La data documentarii nu am putut vizita interiorul, fiind închis, dar câteva băncuțe te vor aștepta să-ți odihnești trupul și sufletul. În pridvor ai să regăsești o rugăciune în română și câteva în limba maghiară. Povestea capelei de pe Dealul Căpâlna ("Tyúkász" în limba maghiară), începe în 1876, când pustnicul János Esztergár a creat crucile pe coasta dealului, ce simbolizează cele 14 stații de pe Muntele Golgota. Ceea ce trebuie să știi e că până în 1900, pe aceasta cale a crucii credincioșii veneau anual, în număr considerabil. În încercarea păstrării tradiției, două pelerinaje încă au loc pe 1 mai – Găsirea crucii şi pe 14 septembrie – Înălțarea crucii (cu slujbe ce au loc sâmbăta). Intenția ridicării unei capele, cu bani strânși din donații a apărut în mintea lui János Esztergár în 1886. Împins de dorința ducerii la bun sfârșit a lucrării, el a călătorit în Transilvania și a strâns aproximativ 500 de coroane pentru ridicarea lăcașului. În 1887 au început construcțiile, iar în anul 1888 s-au finalizat. În 1889 au primit permisul de funcționare de la episcop și în dar un altar portabil. Colina cea verde ce te uimește ziua, deopotrivă te surprinde și noaptea. Seara, fiecare cruce minuțios numerotată este luminată la bază de un reflector, astfel încât în negură arată spectaculos, noi nu am zăbovit până seara, dar ni s-a povestit. [Cele 14 cruci şi priveliştea asupra oraşului.] În trecut capela era deschisă zilnic, dar "civilizația" călătorilor a dus la închiderea ei. În prezent, în timpul sezonului, dacă ești interesat să-i vizitezi interiorul, după ora 17 un domn îți va deschide biserica. Ceea ce va trebui tu să faci este să iei legătura cu Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sovata și ti se va răspunde cu bunăvoință - găseşti numărul de telefon mai sus.

O plimbare până la Turnul Belvedere îţi propunem! ...asta dacă te afli în Sovata, staţiunea cu cel mai mare lac helioterm din lume şi n-ai chiar gustul de plajă/ ori de baie, iar ideea unui traseu de 7 ceasuri îţi dă pace complet.  Nu îţi ia mai mult de 30 de minute, o oră maxim – doar dacă eşti cu o gaşcă de pitici, ori cu un batalion de bunici (nu glumim, chiar este un loc potrivit pentru ambele categorii). Iar dacă ești cam istovit și vrei doar să vezi priveliștea din cel mai înalt punct din Sovata, poți veni direct cu mașina, dinspre centrul orasului ... un traseu mai rapid ce-i drept, dar mult mai puțin spectaculos. [Cum, am ajuns deja? 😀] Pe jos, e simplu tare: traseul porneşte de pe malul Lacului Ursu spre Lacul Aluniș și de acolo, o aruncătură de băț până la faimosul Turn Belvedere. La ce să te aştepţi: traseu marcat, cu dificultate foarte mică, fără taxă de intrare, alei frumos pavate cu piatră cubică, acces non-stop. Ce găseşti pe „traseu”: zone cu aparate fitness (în aer liber), zone de joacă pentru copii, piste de alergat. 😍  Și nici nu am avut timp să ne bucurăm pe îndelete de priveliştea dealurilor, că deja am ajuns la capătul traseului, marcat de construcţia punct Belvedere. Ce ar trebui să știi odată ajuns: fumatul în construcție este interzis, aprinderea focului în împrejurimi exclusă, accesul pe timp de furtună, viscol și vânt puternic este interzis (așa că dacă vei veni în perioada 15 Noiembrie – 15 Martie vei găsi turnul inchis). Într-una din vizitele noastre de documentare, pe vreme bună, am avut ocazia să urcăm în el iarna pe vreme bună şi am profitat ca să facem câteva poze - le găseşti în galerie şi îţi poţi face o idee despre cum se văd împrejurimile iarna 😍 [Vedere de iarnă, cu semne de "bună creştere" (nu faceţi ca ei!).] Accesul copiilor sub 14 ani este permis doar sub supravegherea unui adult. Intrarea este gratuită, dar atenţie! pentru siguranță, se limitează la 50 de persoane, așa că înainte de a urca, aruncă-ți o privire estimativă către vârf (nu va fi nimeni care să contorizeze, așa că paza bună trece primejdia rea)! Suprafețele de circulație pot fi alunecoase în perioade cu precipitații, așa că fii cu băgare de seamă cât urci treptele ce deși-s spiroidale, nu-s deloc greoaie. [Detalii binevenite referitoare la împrejurimi.] Odată ajuns sus, în turnul înalt de 28 m, ai să ai o panoramare 360 grade minunată a dealurilor învecinate cu localitatea, iar cât privește orașul ai să-i poți admira partea centrală, estică și nordică.  Poate te aștepți să vezi lacurile, dar să știi că-s adâncite în desișul pădurii; niște ilustrații explicative ce se suprapun cu priveliștea vin în ajutor, cât să-ți faci o idee unde se află fiecare si ce alte puncte de interes scrutezi.  Ce am mai găsit noi aici şi sperăm să găseşti şi tu: multă linişte, aer tare şi multă – (da' multă!) curăţenie. 💚 Un aspect care ni s-a părut interesant: iniţial, turnul trebuia să fie construit în staţiune, dincolo de Lacul Ursu, undeva în zona străzii Vulturului dar pentru că terenul nu era foarte stabil iar fundaţia nu ar fi fost destul de rezistentă, cei de la Primărie au decis să fie construit pe amplasamentul actual.

Cum mergi spre Sighișoara dinspre Mediaș sau Târgu Mureș, în partea dreaptă a drumului, pe Platoul La Podei - ai să găsești un turnuleț mic și singuratic, dar de care se leagă multe povești istorice și legende – turnulețul La Chip. Un crâmpei de istorie ai să găsești aici, dacă-ți faci timp să-l găsești. Din limba germană Bei Steinem Bild s-ar traduce la La chipul de piatră și se crede că ar fi fost ridicat în cinstea unei sfinte (Agata sau Ecaterina) – și că în trecut ar fi avut pe nișele celor șapte laturi pictate imagini. Alții consideră că nu a fost un turn dintotdeauna; și că acoperișul din șindrilă i-a fost adăugat ulterior, el la bază fiind de fapt piedestalul unei imense statui. Ridicat pe locul în care călătorul vedea prima dată cetatea mergând pe vechiul drum ce trecea dealul (astăzi cimitir evreiesc), monumentul a țesut multe povești în jur. [Biserica din Dealul Cetăţii văzută de La Chip.] Cele mai multe povești însă leagă turnulețul La Chip de Turnul Giuvaergiilor (ce în prezent nu mai există) care se afla pe cel mai înalt punct al Dealului Cetății din Sighişoara, de unde se deschide o frumoasă panoramă spre apus, către dealul La Podei. Unele însemnări amintesc că turnulețul ar fi purtat inscripția Monumentum hoc erectum est anno 1469 ( acest monument a fost înălțat în anul 1469) - și se crede că cele șapte laturi au fost construite pentru a atrage atenția răufăcătorilor că Sighisoara practica dreptul de a pronunța și executa condamnarea la moarte (1469 - anul în care Matei Corvin confirmă drepturile celor șapte scaune săsești printre care și jus gladii). Când vine vorba despre La Chip - localnicii o să-ți povestească despre legenda pașei. Se povestește că, odată, în fruntea armatei otomane, se apropia de cetate un pașă călare pe un elefant alb. Este ucis din Turnul Giuvaergiilor cu o pușcă cu cremene. Pașa ar fi fost înmormântat pe acel loc înarmat și călare pe elefant, iar în amintirea evenimentului s-ar fi ridicat turnulețul. Cronicile vremii vorbesc şi despre întâmplarea mincinosului senator Mathias Seiler din breasla frânghierilor. Povestea sună cam așa: în 1611 avangarda trupelor lui Gabriel Báthory este zărită pe dealul La Podei. Sfatul cetății hotărăște sa ia măsuri de ripostă și să trimită generalului o solie, dar nimeni nu se încumeta sa purceadă la drum. Într-un final, senatorul Mathias Seiler își ia inima-n dinți și după ce se împodobește cu tot fastul cuvenit unui senator de cetate regală liberă, pleacă delegat. Doar că atunci când ajunge pe dealul La Podei, vede tabăra inamica și-și pierde elanul, ba mai mult, îl invită pe Báthory să intre în oraș ca un musafir de vază. Ajuns înapoi în cetate povestește că și-a îndeplinit misiunea, ba chiar povestește că a fost foarte aspru în cele vorbite; însă la scurtă vreme apare armata dușmană linișitită și încrezătoare - fapt ce nedumerește sfatul cetătii. Luat la rost, mincinosul mărturisește adevarul. Situația-i salvată de un bun țintaș care trage de pe bastionul Castaldo (bastion al Turnului Giuvaergiilor ce apăra zona sud-vestică - unul dintre cele mai sensibile puncte ale Cetății), cu tunul de la mai bine de 1000 de metri, pe locul unde astăzi este turnulețul La Chip și-i ucide locotenentul lui Báthory. Se pare că reușește datorită faptului că bastionul avea o poziție favorabilă, fiind cu aproximativ 50 de metri mai înalt decât dealul La Podei, dar oricum ar fi, dacă întâmplarea este reală vorbim despre o realizare deosebită pentru acele vremuri. Cert este că Báthory a ocolit fortăreața de aici și s-a îndreptat spre secuime şi Ţara Bârsei. Așa notează cronicarii vremii că s-a făcut de râs senatorul în fața cetățenilor cetății, care l-au batjocorit până la moarte; ba și după aceea pomenindu-i memoria ca fiind diplomatul Mathias cel cu nume rău pentru lipsa de curaj. În vecinătatea șoselei DN 13, înainte să intri în oraș, deasupra cimitirului evreiesc, turnulețul încă stă pavăză și mărturie vremurilor demult apuse. Îl găsești doar dacă-l cauți, printre mărăcini. Nicio inscripție, ori indicator nu te îndeamnă să-i cunoști povestea; dar el semeț - e totuși acolo și pare că scrutează încă în zare cetatea alături de care a scris cândva istorie. Pentru a-l privi pe el de aproape, ori panorama Sighișoarei din alt unghi și tot merită să vii aici. 

Muzeul Haáz Rezső din Odorheiu Secuiesc este o bună ocazie de a face o plimbare în trecut, umblând printre obiecte din alte vremuri, care povestesc viața și lumea timpurilor străvechi. Povestirile trecutului încep cu clădirea, care poartă numele de Vila Haberstumpf, în care în anul 2016 și-a găsit loc muzeul. Clădirea a așteptat mai mulți ani să fie renovată, ca în sfârșit să fie restaurată atât de bine! Parcă ne întoarcem în timp când umblăm prin odăile care adăpostesc expozițiile; ori în curtea muzeului, care a fost amenajată cu bănci, loc bun de recreere😍 dar şi cu parcare pentru biciclete şi maşini. [Vila Haberstumpf în lumina lunii pline. 🤩] Vila a fost construită de un arhitect renumit - Károly Haberstumpf, ca rezidență a sa, în anii 1899-1900 (după o inscripție descoperită la renovările din 2015, construirea acesteia s-a terminat la Revelionul anului 1899). În timpul comunismului vila a fost naționalizată. Din anul 1948 a adăpostit Sanatoriul Județean de Pneumo-fiziologie, iar între 1966 și 1982 secția de maternitate a orașului. După aceasta a fost transformată în școală, funcționând până la sfârșitul anilor 1990. Nepoții arhitectului Haberstumpf au revendicat clădirea, iar apoi au vândut-o orașului Odorheiu Secuiesc; au considerat important ca vila să fie utilizată și în continuare în scopuri publice, comunitare, iar oraşul a hotărât că cel mai bine ar putea folosi la adăpostirea relicvelor trecutului. Muzeul Haáz Rezső încearcă să prezinte expoziții temporare inedite, prin care putem înțelege mai bine trecutul și poate învățăm câte ceva, pentru a nu repeta greșelile acelor timpuri. La data documentării noastre puteau fi vizitate trei expoziții: Prin spini / sunt prezentate Capitole din istoria de 350 de ani a Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc – în subsol [Expoziţia "Prin spini".] Expoziția cea mai de seamă la data vizitei noastre, am regăsit-o în subsolul clădirii, şi chiar ne-a făcut să simțim că am făcut o călătorie în timp! O expoziție super tare, interactivă și distractivă în același timp. Când cobori scările, parcă ajungi într-un labirint al trecutului. Efectele audio-vizuale readuc la viață directorii și profesorii Colegiului Reformat, care prin „spini au ajuns să crească trandafiri”. Trecutul revine la viață și parcă devii unul dintre elevii Colegiului Reformat. Poți să te așezi în băncile amenajate ca o sală al colegiului, lângă care sunt expuse și elemente educaționale ale diferitelor cabinete. [Sala de clasă interactivă.] Dacă am fi profesori cu siguranță ne-am aduce elevii la o vizită al acestei expoziții, în care poți cunoaște o parte a istoriei orașului prin prezentarea trecutului colegiului... astfel ora de istorie ar deveni o experiență inedită! ❤️  A doua expoziţie este Cornul abundenței/ Luxul în lumea nobiliară transilvăneană – la parter. Când te plimbi printre piesele de vestimentație și podoabele prețioase expuse, îţi poți imagina bogăția nobilimii din Transilvania în secolele al 17-19-lea. În prima încăpere găsești bijuterii și accesorii ale femeilor nobile, din care reiese faptul că erau la fel de pretențioase ca nobilimea europeană. Elaborarea amănunțită a pieselor merită o atenție detaliată. Încăperea imediat următoare găzduiește accesoriile bărbaților nobili, care erau la fel de dispuși să cheltuiască mici averi pentru a-și satisface vanitatea. [Expoziţia "Cornul abundenței".] Te sfătuim să planifici un timp mai îndelungat de vizită, pentru că numai această expoziție conține aproape 200 de obiecte. Iar a treia este Vestigiile Revoluției 1848-49 din colecția de relicve pașoptiste din Arad – la parter, alcătuită din relicve foarte interesante. Sunt obiectele personale ale celor treisprezece generali, care au fost executaţi la 6 octombrie 1849 în Arad, în urma Revoluției și luptei pentru independență de la 1848-1849. Obiectele personale povestesc despre viața și obiceiurile acestor figuri iconice ale Revoluției. Expoziția conține și diferite arme din aceste vremuri întunecate, deci dacă ești pasionat de astfel de obiecte, aici este locul tău! [Obiecte din colecţia de relicve paşoptiste.] Alături de aceste expoziții mai găsești expuse lucrările lui Haáz Rezső, renumitul pictor și fondatorul muzeului. Haáz Rezső a fost mai întâi profesor al Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc, apoi a devenit inspectorul internatului, iar la un moment dat și președintele acestuia. A început colectarea operelor de artă populară, cu ajutorul elevilor interniști, care aveau obligația ca după ce reveneau din vacanțe, să prezinte câte un obiect adus de acasă. Muzeul cu colecția colegiului și-a deschis porțile publicului vizitator după 1913, iar în anul 1950 a devenit muzeu de stat, avându-l ca prim director pe Haáz Rezső. [Puzzle cu magneţi. 🥰] Expozițiile vizitate de noi sunt temporare, deci grăbește-te, dacă vrei să fii parte a istoriilor prezentate; iar dacă nu ajungi acum, să nu te superi, pentru că suntem siguri că următoarele expoziții vor fi la fel de bogate și interesante, fiindcă de fiecare dată Muzeul Haáz Rezső organizează expoziții de calitate, care merită vizitate! 😉 În zilele de luni, cu ocazia sărbătorilor religioase și a sărbătorilor de stat muzeul este închis.