Dacă nu ni l-ar fi recomandat cineva și nu ne-ar fi spus că-l găsim „undeva în spate la Căprioara”, probabil că nu l-am fi remarcat; sau chiar dacă l-am fi văzut, sigur l-am fi ignorat, cu gândul că e o „bombă” de cartier. Din afară, ce-i drept, „kocsma” asta nu promite mare lucru. Dar ... am zis să ... riscăm, având în vedere sursele noastre de informații căror am decis să le acordăm încredere ... Un pic circumspecți, am intrat, simțindu-ne ușor încurajați de firma în limba română. Și ne-a întâmpinat o terasă cu atmosferă super-relaxată, cu oameni veseli și vorbăreți, care părea că se cunosc cu toții și se adunaseră la o mică petrecere. Chiar ne-am gândit că o fi un eveniment privat și poate nu eram bineveniți. [O terasă simplă.]  Ne-am dat repede seama că nu era așa și ne-am îndreptat către una din cele două ultime mese libere, în capătul îndepărtat al terasei. Totul simplu – mese, scaune, bănci din lemn (la mesele mai mari), fără fețe de masă (pe terasă), fără mis-en-place-uri ... dar cu multă veselie. Ne-am gândit atunci că probabil e unul din acele locuri „populare” despre care am învățat că e bine să le alegi când ești turist, dacă le găsești; un loc din acelea departe de bulevardul principal, unde merg „cunoscătorii”; unde nu vei găsi în meniu fois gras și nici nu vei avea parte de plating artistic; dar unde vei găsi acea mâncare cu suflet și pentru suflet, proaspătă, gătită zilnic, dis-de-dimineață și care îți va aminti probabil de bunica. Așa ne-am gândit și ne-am gândit bine.  Și a venit ospătărița. A roșit adorabil când a constatat că nu vorbim maghiară și ne-a explicat că „astăzi ... pentru că ... în interior ... botez ... meniu ... eu ... sunt”. Și că ne poate oferi doar supă-gulaș, ciorbă țărănească, aripioare de pui, șnițel ... Am optat pentru primele două din enumerare, cu gândul că nu mai este mult până la cină ...   [Mâncare Ca la Mama Acasă.] Și au venit pâinea și farfuriile DE ciorbă. Adânci, albe și cu margine pictată; cam ca ale bunicii. Și goale. Dar ... am înțeles ce va urma ... Și le-au urmat la scurt timp două boluri mari și rotofeie umplute generos și apetisant. Lesne de înțeles că ne-am înfruptat fiecare din ambele, ca să nu pierdem nicio aromă. Transilvania cea pofticioasă prinsă într-un polonic, pentru oameni flămânzi dar nu grăbiți; căci mai ales supa asta groasă, gulaș, nu e de mâncat pe fugă, ci trebuie savurată, cu fiecare papilă în parte, pentru a-și dezvălui toate secretele. Și mai lesne de înțeles că bolul de gulaș a plecat gol de la masă. Nu degeaba auzeam de la mesele vecine mărturisiri de genul „Am venit de la Brașov special pentru gulașul dumneavoastră”. Iar tanti Maria primește cu modestie toate aprecierile. E oarecum obișnuită cu ele, la fel cum e obișnuită cu munca. Are peste 70 de ani dar nu lipsește din bucătărie, zilnic, de la prima oră până la închidere. Nu știm cum reușește sau dacă are și concediu. Ea este gazda, “chef-ul”, inima și capul acestui loc; nu ne vine să-i zicem „patroană”, căci odată intrat în localul ei, ești ca la ea acasă. O casă simplă, modestă dar caldă și primitoare; suficient de îmbietoare cât să-i treacă pragul inclusiv personalități influente ale vieții publice românești. [Interiorul restaurantului.]  De luni până vineri există în ofertă și meniul zilei; în fiecare zi altul, mereu gustos, mereu proaspăt. Dar cantitățile gătite nu sunt industriale, pentru a nu rămâne nimic de pe o zi pe alta, deci ori mergi la primele ore ale prânzului ori suni și te „anunți” la masă. De altfel nici meniul ... să-i zicem principal nu este mereu la fel, pentru că se gătește și în funcție de ce aduc furnizorii. Un alt motiv pentru care este de preferat să suni înainte, mai ales dacă vii de la distanţă, este că se organizează aici destul de des evenimente festive private şi nu se permite accesul altor clienţi. 🙂 [Gulaş secuiesc.] Am mai mâncat și ne-a plăcut dintre gătelile lui tanti Maria gulașul secuiesc care e diferit de ceea ce găsim în mai toate restaurantele cu specific sub denumirea de gulaș; acesta e cu varză și se servește cu smântână – mâncare grea, de zile reci de iarnă și de suplimente enzimatice. Iar friptura de porc la tavă este şi ea bună ... de te lingi pe degete. Cum spuneam ... ca la bunica. Şi la bunica mereu te duci cu drag. 😊 La fel vei reveni și la tanti Maria „acasă”; dacă nu ești genul care vrea doar ospătari cu papion și spumant la frapieră.

Dacă circuli pe DE 574 și ți se face foame, fă un popas în localitatea Ozun la Hanul Paprika. Este cel mai bun loc unde ai putea mânca în apropiere de Braşov pe drumul ăsta. Dacă te grăbești e în regulă, pentru că de obicei personalul se mișcă foarte bine; ar putea fi probleme doar dacă nu vei găsi nicio masă liberă (chiar dacă de curând au deschis un salon și la etaj) și ar trebui să aștepți, căci locul este destul de popular. Și pe bună dreptate. [Interior primitor, inclusiv în noul salon de la etaj.] Mâncarea este foarte gustoasă. Nu te aștepta la feluri sofisticate dar gustul cu siguranță nu te va dezmăgi. Vei găsi acele arome autentice de han de odinioară, cu porții mari, sosuri dense, ingrediente tradiționale, murături. Nu lipsesc slăninuțele, sosul unguresc de ardei, delicioasa pită proaspătă cu cartofi coaptă pe vatră, dulceagă și cu gust bogat (cu care multă lume pleacă și acasă dacă restaurantul are suficientă cât să o vândă mușteriilor doritori). Ardealul, generos, pe farfurie. Papricașul de vită cu găluște de casă și friptura țigănească (Cigany Pecsnye, 52 lei) sunt mâncărurile care ne-au tentat pe noi și am fost mulțumiți. Dar am încercat și gulașul (propus în două variante – cu fasole ori cartofi), care a purtat renumele acestui loc printre mâncăcioși, și am subscris la argumentele pro – este consistent, aromat, carnea de calitate, fiartă cât trebuie iar cantitatea satisfăcătoare (500g, 39 lei) dacă nu ești un gurmand; și se însoțește de minune cu salata de ceapă roșie (5 lei). Iar dacă umezești totul cu o bere Csíki Sör (10 lei), satisfacția e garantată 😀 (șoferilor le recomandăm limonada sau socata, 400ml, 15 lei). Pentru cei care nu se înțeleg bine cu vita este disponibilă și o variantă cu pui, cu 4 lei mai ieftină. Dicționar culinar secuiesc (pentru cine nu știe): gulaș – nici ciorbă, nici tocăniță, mâncare gustoasă și rafinată deși țărănească și simplă, pe bază de carne de vită și legume (şi neapărat, paprika). [Gulaș de vită cu cartofi. 😋] Apoi, am făcut un test comparativ pentru...ciorba de văcuţă 😊 un preparat pe cât de nelipsit prin meniurile restaurantelor de la noi pe atât de "plictisitor". Ei bine, nici aici nu iese foarte tare în evidenţă dar am remarcat gustul de verdeţuri care ne-a dus instant cu gândul la ciorbele bunicilor şi calitatea (+ cantitatea 450g) foarte bună a cărnii. Am asezonat-o cu ardei iute (2 lei, câţiva ardei mici muraţi) şi o smântână (5 lei, 50g)... atât de bună încât nu ne-am îndurat să o punem în ciorbă şi am mâncat-o pe pâinea aia bună despre care vorbeam mai sus (1,50/felia). [Ciorbă cu multă văcuţă 😊] Am încercat şi tochitura secuiască, pe cea mică, la 35 lei, 500g (există şi una mare, 1000g, cu 10 lei mai scumpă). După părerea noastră, e cel mai complet şi avantajos preparat încercat aici: are de toate, carne multă şi bună (inclusiv cârnaţi), garnitură de ou ochi şi mămăliguţă, acoperite cu smântână şi caşacaval topit şi nişte brânză delicioasă presărată pe deasupra, plus salată de castraveţi muraţi. 👌 [Tochitură secuiască... cu de toate 😋] Iar pentru că drumurile ne poartă mult pe DN11, am revenit la Paprika, să mai gustăm una-alta... 😊 Ochii ni s-au oprit pe ciolanul de porc (pe lângă deja nelipsitele ciorbe și gulașuri). Poți să-l comanzi cu varză călită, iahnie de fasole sau cartofi chips. Pentru că unii dintre noi au o slăbiciune pentru varza călită, decizia a fost ușoară. Și pentru că am constatat în multe alte restaurante că nu e chiar "varză la ureche" să faci o varză călită bună, am zis că va fi și un test. Trecut cu brio. Porția e generoasă bine, bună chiar de împărțit dacă te lasă inima - ciolan fraged, cu multă carne; varza acrișoară (din varză murată), călită numai bine cât să nu comenteze nicio soacră că e crudă, sau prea făcută; fără prea multe adaosuri care să fure gustul natur, presărate cu mărar proaspăt și servite cu smântână (și pe noi ne-a surprins asta, că nu e chiar rețeta standard, dar nu a rămas nimic în bol 😊), mămăligă și ardei iute. Să nu mai poți, dar tot să nu-ți vină să te oprești... [Ciolan cu varză, 750g, 49 lei.] Pentru că ne-a făcut tare cu ochiul, am încercat și un Vargabeleș (Vargabéles), un desert tradițional secuiesc din Ardeal care ne-a fost prezentat ca fiind o umplutură de tăiței (pe noi ne-a dus cu gândul mai degrabă la fideaua de casă) amestecați din belșug cu brânză de vaci și stafide, totul acoperit cu foitaj de plăcintă. Servit alături de o dulceață cu vișine delicioasă, 22 lei, 250g. 😋 [Vargabéles de Ozun.] Fanii Brownie îl pot încerca pe cel făcut în casă, la Hanul Paprika. Chiar dacă nu prea am simțit deloc nucile pecan despre care se vorbea în meniu, a fost foarte bun și cu arahide. 20 lei, 120g. [Brownie de casă.] Iar în cea mai recentă vizită, am încercat tocana de cartofi (cu raport preț-calitate-cantitate bun, 500g/29 lei) și niște mititei (50g/6,50 lei) care au fost un pic cam uscați (poate ar fi mai gustoși dacă ar fi făcuți pe grill) cu cartofi prăjiți 13 lei/200g. Cel mai mult ne-a plăcut păstrăvul la grătar, de calibru 400g, gustos, făcut așa cum trebuie 👌 - servit la 42 lei, însoțit cu mămăliguță și mujdei „de casă”, a fost singurul preparat de la masa de acum pe care l-am pus pe listă pentru dățile viitoare! 😊 [Păstrăv la grătar.] Atmosfera este primitoare, dată de amenajarea rustică, tradițională, cu elemente folclorice și naturale, inclusiv parte din veselă evocă bucătăriile țărănești de odinioară - platouri din lemn, ceșcuțe și castroane din ceramică; sobe din fontă, cufere; până și televizorul a fost încadrat într-o ramă din lemn, ca să se potrivească în peisaj; lustre făcute din ciubere; dulapuri, mese și bănci din lemn, coșulețe din nuiele; borcane cu murături care zâmbesc rumen și îmbietor. [Decor tradiţional.] În zona de la intrare sunt amenajate câteva mese la terasă dar în sezonul cald este deschisă şi grădina de vară din spatele restaurantului; accesul la ea este direct de la parcarea (mult mai mare decât cea din faţă) la care ajungi cu maşina prin drumeagul din dreapta restaurantului - când plouă, încearcă să găsești totuși un loc de parcare undeva la stradă dacă nu vrei să-ți murdărești încălțările 😉 Foarte mare şi frumos amenajată, grădina de vară are şi un spaţiu de joacă pentru copii. Plus o expoziţie de tot felul de obiecte adunate de prin satele din jur, inclusiv colecţia de maşini de cusut vechi ale căror picioare din fontă au fost folosite pentru susţinerea meselor, atât din grădina de vară cât și din cele două saloane interioare! 😍 [Loc de joacă în grădina de vară.] Dacă te vei opri aici o dată, sunt şanse mari ca Hanul Paprika să devină unul dintre locurile preferate de popas în DN11, cel mai tranzitat drum spre inima Transilvaniei sau spre munții ce o despart de Moldova 😉 Mergi cu bine... şi cu poftă bună!

Unul dintre restaurantele preferate de gheorghieni - locuitorii din Sfântu Gheorghe 🙂 - este Pivnița; a.k.a. Szentgyörgy Pince (dacă vei căuta denumirea în maghiară ai mai multe șanse să-l identifici mai rapid și cu exactitate; noi căutând „Pivnița Sfântu Gheorghe” am trecut pe lângă el ... noroc cu „Szentgyörgy” care ne-a ajutat să „ne pice fisa”). Acest restaurant are în spate și o poveste frumoasă, construită în jurul nobilului secui Potsa József. În perioada când regiunea era organizată în comitate, sediul administrativ al comitatului Trei Scaune servea drept reședință și comitelui. În chiar subsolul clădirii reședinței de județ, comitele a ordonat amenajarea unei pivnițe care să adăpostească producția provenită de pe podgoria familiei, care se spune că era alcătuită din soiuri de foarte bună calitate. Drept urmare a ajuns punct de atracție pentru personalități ale vremii – scriitori, revoluționari. [Pivnița...] Clădirea despre care vorbim este actuala Bibliotecă Judeţeană „Bod Péter”. Iar restaurantul Pivniţa Sfântu Gheorghe ocupă în prezent exact spațiul care în trecut fusese alocat pivniței, încercând să reînvie spiritul şi strălucirea de odinioară ale cramei de vinuri, între pereţii căreia s-au simţit bine foarte mulţi oaspeţi. Au fost păstrate arcadele istorice, care acum conferă restaurantului o atmosferă deosebită. Frumos amenajată și primitoare este și terasa, răcoroasă vara, funcțională și acceptabil de călduroasă iarna (grație unui acoperiș retractabil). [...și terasa de la intrare, pe timpul iernii.] Meniul este alcătuit pe baza bucatelor tradiționale ale bucătăriei transilvănene, cărora li s-au adăugat inspirat detalii moderne. La prima noastră vizită de documentare, am mâncat aici cea mai cremoasă și gustoasă supă cremă de hribi (ce poate fi mai tradițional și mai transilvănean decât hribii?!) care a venit insoțită modern de un croquant cu parmezan (300g, 25 lei). [Supă-cremă de hribi.] Iar felul principal a preluat perfect ștafeta și a făcut un finish de succes – Cotlet de mangalița cu sos de ciuperci hribi (73 lei/ 200g). Pregătit și gătit după tehnica aplicată de obicei vânatului sau cărnii de vită, cotletul a fost o delicioșenie și „a mers” foarte bine cu sosul dens de ciuperci; garnitura de cartofi pai a fost comandată separat. [Cotlet de mangaliţa cu sos de ciuperci.] Ni s-au mai părut tentante și alte mâncăruri din meniu iar ospătarul ne-a asigurat de calitatea lor, dar ... le-am marcat pentru o eventuală vizită viitoare, că de data asta „nu mai încăpea” 😀 – supă de somn, papricaș de somn (cu paste făcute cu brânză de vacă - interesant...) sau gulaș de vițel. Şi am mai pus pe listă şi gulaşul de căprioară 😋... Apoi, la cea mai recentă vizită de re-documentare am aflat că, datorită cererilor din ce în ce mai multe, supa de somn este disponibilă acum în fiecare zi, nu doar în weekenduri, aşa că ne-am hotărât s-o testăm. Nu înainte de a ne încerca norocul și să întrebăm dacă au Oasele cu măduvă la cuptor - pe care, marfă rară, nu le-am găsit niciodată în vizitele noastre precedente. Și... uraaa, de data asta am prins ultima porție disponibilă din ziua aceea! Am înțeles de ce sunt atât de apreciate (de cunoscători): furnizate de o măcelerie din același grup de firme, binecunoscut în zonă (Bertis), oasele vin gata despicate, sunt gătite proaspăt și servite cu pâine prăjită și o garnitură inspirat aleasă - rucola presărată cu bobițe de piper roșu plus un bolișor de ceapă roșie tăiată mărunt - care „taie” cu succes grăsimea din oasele de vită coapte îndelung în cuptor. Deși e prezentat la secțiunea Aperitive din meniu, e un fel de mâncare greu și sățios totodată, pe unii ar putea să îi sature, chiar dacă nu vorbim decât de vreo sută de grame de măduvă și grăsime. Măduvă pe pâine, cu ceapă și rucola, o experiență interesantă de care te poți bucura pentru 35 lei. [Pentru cunoscători. 😋] Câte despre supa de somn, am fost inspiraţi că nu am comandat şi ardei iute pentru că a fost numai bine de picantă pentru gustul nostru. Servită într-un mic ceaun din metal, în supa bază din mai multe feluri de pește am primit câteva bucățele de somn african care, spre deosebire de cel autohton, are o consistență aparte și nu are gustul acela specific de mâl. A venit foarte fierbinte și parcă, pe măsură ce se răcea părea și mai gustoasă. 😊 400g, 33 lei (pâinea se plăteşte separat, 5 lei/coş, ajunge lejer pentru 2 persoane). La fel ca și în cazul celorlalte supe, dacă vei vrea și pâine, va veni prăjită, un detaliu de apreciat. 👌 [4.jpg] Din zona de mâncăruri gătite/fel principal, e bine de ştiut că doar tochitura şi cotletul secuiesc au incluse garnituri, pentru restul va trebui să le comanzi separat din meniu. Restaurantul face şi livrări pe raza municipiului Sfântu Gheorghe, pentru comenzi (le poţi face la telefoanele afişate în pagină) de minimum 50 lei. Livrarea costă 5 lei, se plăteşte și ambalajul 1leu/caserolă. Zilnic, între orele 12:00–15:00, Pivnița are și o ofertă de prânz, cu un meniu dedicat care poate fi consultat în detaliu pe website la secțiunea Meniu de prânz. Poți alege între un meniu cu două feluri (53 lei, fel principal + supă/ciorbă sau desert) și cu trei feluri (65 lei supă/ciorbă + fel principal + desert). Felurile principale sunt însoțite de garnitură, salată la alegere și pâine) iar preparatele se aleg dintr-o listă destul de cuprinzătoare. Deși prețurile sunt mai mari decât al multor „oferte de prânz” ale restaurantelor din zonă, ni s-au părut justificate ținând cont de gama largă de preparate din care poți alege și calitatea acestora. Noi am încercat varianta de 53 lei, cu un Gulaș de căprioară cu vin roșu la care am ales ca garnitură Găluște, ca Salată una de murături asortate, care nu era în meniu dar a fost propusă foarte inspirat de chelnerul care ne-a servit. Iar ca desert, Cremșnit Pivnița Sfântu Gheorghe, făcut în casă. Totul a fost delicios, cantitatea așa și așa 😊, dacă ești mai pe foame îți recomandăm să comanzi cealaltă variantă, cu 3 feluri 😉. [Variantă de fel principal la meniul de prânz.] Concluzia noastră este că “Pivnița” își merită renumele de restaurant-emblemă al orașului Sfântu Gheorghe; cel puțin pentru moment, dacă nu vine altceva tare din urmă ... 🙂