Locații

Nu s-a găsit nici un rezultat ...

Ați putea încerca să schimbați criteriile de filtrare pentru a găsi mai multe rezultate.

La fel ca mai tot ce există astăzi în Eșelnița, și biserica ortodoxă din sat, ce poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului", a fost construită după strămutările din 1968-1973. Însă nu este complet nouă, pentru că a fost ridicată cu materialele provenind de la vechea biserică (ce data din 1850); cu efortul, fizic și financiar, al sătenilor, care au fost nevoiţi să suporte şi costurile demolării 🙁; autoritățile nu au permis să se facă o biserică mai mare, deși fuseseră demolate patru biserici – din Ogradena, Eșelnița, Tisovița și Plavișevița.  Turnul exterior a fost adus de la biserica veche și pus cu macaraua după finalizarea construcției. Ni s-a spus că încă se mai văd pe turn urme de gloanțe de pe vremea Primului Război Mondial (dacă are cine să ți le arate și este suficientă lumină), trase de pe malul sârbesc, din convingerea că în turn e ascuns un observator. [Turla originală de la 1905.] Clopotele din turlă sunt confecționate din bronzul țevilor de tun ale armatei austriece. După Marea Unire, s-a găsit în corespondența din 1920 dintre preotul de-atunci (Mihail Costescu) și generalul Ioan Rășcan (ministru de război) un răspuns al celui din urmă care afirma că a „luat glas de tânguirea enoriașilor... după clopot și am decis turnarea unui nou clopot din țevile de tun ale armatei vrăjmașe, clopot care de-acum să cheme pe români de-a pururi la rugăciune și la unitate” (după cum ne-a citat Sever Negrescu, preotul de la Eșelnița. paroh din 1987). În biserică se află jețul arhieresc de la 1750 iar stranele sunt cele din biserica veche. [Jeţ (jilţ) arhieresc - vechi de peste 250 ani.] Cum regimul comunist făcea toate eforturile pentru a interzice religia și bisericile, oamenii din sat nu au găsit lemn de calitate iar icoanele din catapeteasmă au fost pictate pe p.a.l. (prefabricat din lemn) 😮 [Icoane pictate pe p.a.l.] Din vatra vechii Eșelnițe n-a mai rămas decât cimitirul, unde este îngropat primul episcop bănățean român de după reînființarea episcopiei, Iosif Traian Bădescu; Episcop al Caransebeșului între 1920-1933, fiu al celui care a fost timp de 50 de ani preot și învățător la Eșelnița și legat astfel de sat, a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat fără fast, într-un cimitir la țară (pentru detalii caută în aplicaţie Dealul Bisericii Eşelniţa). [Biserica din Eşelniţa veche, înainte de demolare.] În curtea bisericii, în spatele lăcașului, din inițiativa și cu efortul preotului paroh, a luat naștere „Muzeul Strămutaților”, cu denumirea oficială Muzeul Parohial Episcop Iosif Bădescu. Dumnealui, mergând prin casele oamenilor din sat, a observat că unii dintre aceștia țineau la icoane fotografii ale satelor vechi, cu ulița unde locuiseră, cu biserica, părăsite și apoi inundate de ape. Din vechea biserică mulți dintre eșelnițeni au luat câte o cărămidă, pe care au pus-o în fundația noii case. Așa a apărut ideea muzeului. Care acum adăpostește o colecție impresionantă de obiecte ce au aparținut satelor inundate de pe Clisură - fotografii vechi (cu episcopul Bădescu, străzi din fosta Ogradena, vechea Eșelnița, biserica din Eșelnița demolată în toamna 1970 – pe spatele acestei fotografii e notat, cu semnătura Maişeşcu Toma, consilier: „Mare întristare!Plângere și jale mare!... Înainte de demolare s-au tras clopotele o oră neîntrerupt... Am plătit suma de 30.000 lei pentru demolare şi transport.”), acte, sigilii din vremea Imperiului, baionete tocmai din Războiul de Independență, un livret militar de la 1877. [Ce "ocupaţii" aveau deputaţii din perioada interbelică... 😍] Printre exponatele mai rar întâlnite se numără câteva icoane pictate pe metal, provenind de la o veche școală de iconografie din Craiova. De mare valoare este manuscrisul ce conține Rânduiala Sfintei Liturghii, de la 1783 😮 [Manuscris de la 1783.] Tot aici se păstrează ușile împărătești de la altarele fostelor biserici din Eșelnița și Ogradena dar și de la fosta mânăstire Mraconia, icoanele de pe tâmpla altarului din biserica de la Eșelnița Veche, de la 1796 dar și colecția completă de mineie (cărți bisericești care cuprind slujbele pe o lună de zile) a lui Andrei Șaguna. Plus multe cărți bisericești provenind dintr-o arie vastă de centre tipografice, de la Budapesta la Sibiu și Atena. [Icoană veche cu pruncul Isus în ie.] Și multe alte obiecte cu povești vechi și interesante – o icoană a Fecioarei cu Pruncul, în care Isus este îmbrăcat în ie românească; tomuri din arhiva protopopiatului din Mehadia, în care sunt abordate o mulțime de probleme ale societății (după slujbă preoții aveau datoria să le citească oamenilor ordinele autorităților); un antimis (unul din cel mai important obiecte de cult, în lipsa căruia nu se poate săvârși liturghia; fără biserică se poate, dar fără antimis nu – vezi slujbele ținute în afara bisericii) al Sfântului Calinic, din 1851; un pumnal ce a aparținut ultimului agă de pe insula Ada Kaleh, obiecte de port popular și altele și altele... Mai din contemporaneitate, aici se află prima medalie (bronz la mondialele de la Indianapolis) obținută de campioana la gimnastică Lavinia Miloșovici (cu origini în Eșelnița), pe care sportiva a donat-o muzeului. [Antimis de la 1851.] Biserica are și o școală parohială de vară, ce a început cu 8 și a ajuns la 143 de copii, care sunt duși să cunoască bătrânii comunității și poveștile lor, în drumeții, joacă fotbal, descoperă natura și istoria locală. Cei mari, ce au ajuns studenți, profesioniști (chiar și un fotbalist de Liga I), vin în continuare și își pun abilitățile în slujba noilor „școlari”. Biserica și muzeul (un loc ce ar merita să fie mult mai mult decât este) pot fi oricând vizitate; dacă nu e deschis, ori nu e nimeni la biserică, încearcă la casa parohială (o să te îndrume oricine din sat). Iar pe preotul Negrescu să tot stai și să-l asculți; are o mulțime de povești de spus și le spune tare frumos, cu umor și foarte bine documentat și dedicat. Mulțumim și noi din suflet pentru timpul acordat!
Eșelnița 227195, România
5.0 1 recenzie
Tu când te-ai „cocoțat” într-un turn ultima dată? Și ce ai văzut de acolo? Noi am văzut Drobeta Turnu Severin, ceea ce vă recomandăm și vouă dacă ajungeți în orașul de la malul Dunării. Am urcat în Castelul de Apă și am scrutat de acolo, nu mările, ci zările și Dunărea, dar și străzile perfect aliniate ale orașului. Castelul sau Turnul de apă se află în Drobeta Turnu-Severin, în centru, aproape de complexul Decebal (fostul magazin central al orașului), într-o mică piațetă. Tronează în mijlocul unui sens giratoriu și este un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnulețe și creneluri, cu scări întortocheate și gemulețe semicirculare numai bune de furat prințese sau de împușcat inamici. [În detaliu: creneluri, turnuleţe.] De vreo Rapunzel care să fi trăit acolo nu se știe, dar în timpul primului Razboiului Mondial, Castelul a servit ca punct de observație armatei germane, datorită celor 4 turnulețe, construite inițial pentru a putea fi folosite de către pompieri. Dăinuie în Severin de prin 1910, iar despre turnul de aproape 30 de metri se spune că a fost prima construcție de beton armat din Europa de Est. Clădirea a deservit alimentarea cu apă a orașului fiind amplasată, la acea vreme, pe cea mai înaltă cotă. Construit în stil medieval, are un diametru de aproximativ 10 metri și este cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Este și motivul pentru care este vizitat, acum, de foarte mulți turiști.    Se spune că într-un fel se vede lumea de sus și în cu totul altul de jos. "Turnu Severin se arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru....". Nu am zis-o noi, a zis-o Alexandru Vlahuță în România Pitorească. Noi am zice amfiteatru, în loc de teatru, pentru că așa scrie în planurile de atestare documentară că a fost construit Severinul. Celebrul arhitect român de origine catalană, Xavier Villacrosse, cel care a gândit planurile inițiale ale orașului, l-a văzut ca pe ”un amfiteatru cu o bună privelişte spre Dunãre, înconjurat de dealuri împădurite şi presărat cu ruinele construcţiilor romane”. În opinia lui, locul pe care urma să se ridice Severinul, părea ”făcut pentru plăcerea spectatorilor, de vreme ce aşezarea caselor va oferi spectacolul cel mai încântător şi cel mai teatral, ca la Alexandria, oraşul luat ca model”. Dacă urci în Castelul de Apă o să înțelegi viziunea arhitectului-șef. Severinul pare trasat cu rigla, e printre puținele orașe rectangulare, cu străzi ce se întretaie în unghi drept, paralele cu Dunărea sau perpendiculare pe ea, perfect aliniate. Toate astea se văd de sus. Nu toate orașele se bucură de astfel de puncte de belvedere, așa că vă recomandăm acolo unde ele există să urcați în ele. La Severin, priveliștea de acolo, de sus, este spectaculoasă pentru că ai parte de o panoramă de 360 de grade. Cu toate casele și acoperișurile roșii, orașul pare o Bologna în miniatură, în depărtare Insula Șimian îți reamintește că o parte din paradisul Ada Kaleh strămutat acolo zace acum printre buruieni în timp ce Dunărea își vede liniștită de drumul ei. [Vedere către Insula Șimian.] Poți urca pe scări dar și cu liftul. Castelul de apă se numește acum Castelul Artelor și adăpostește un centru de informare turistică, un spatiu de expoziție, un muzeu și un spațiu pentru lansări de carte). Îţi recomandăm să urci cu liftul și să cobori pe scările cu trepte ale căror șir l-am pierdut (poate reușești tu să le numeri 😊), va fi mai ușor să le cobori decât să le urci. Din 2019 la etajul 3 se poate vizita o expoziție unicat în România, ”FotoKaleh. Patrimoniul uitat din fotografii”. Cu ajutorul unor clișee de colecție, recompuse tehnologic și relaționate secvențial, este reprodusă vizual ulița principală a insulei Ada-Kaleh, locul unde se aflau Bazarul și Geamia (moscheea). [Borcane cu imagini. 😍] O aplicaţie gratuită ”te scufundă” în timp. După ce o instalează, vizitatorul îndreaptă telefonul spre fotografiile așezate în niște borcane şi priveşte ecranul. Ca prin minune, personajele din imagini încep să se mişte: un nene cu fes împinge căruciorul cu celebra înghețată turcească, un altul sare un șotron, în timp ce o ambarcaţiune străbate undele Dunării. Te deplasezi de la un borcan la altul, iar Ada Kaleh prinde viață chiar sub ochii tăi. 😍 Minunat! Panorama și expoziția sunt cumva piesele de rezistență ale Castelului. Și dacă tot am scris  despre Castelul de Apă în plină pandemie de Coronavirus, trebuie să știți că astfel de clădiri au avut un rol extrem de important în stoparea epidemiilor. Până să apară Elie Radu, părintele turnurilor de apă din țara noastră, Bucureștiul și marile orașe ale României erau alimentate cu sacaua sau prin instalații improprii și din surse îndoielnice. Elie Radu este cel care a construit sistemele moderne de alimentare cu apă ale orașelor noastre. Castelul de Apă este deschis zilnic (în sezonul cald până 20:00, în cel rece până la 17:00), iar un bilet costă 20 lei pentru adulți, pensionari 15 lei, elevi/studenți 10 lei, gratuit pentru copiii sub 7 ani. La parter are și suveniruri de vânzare așa că vei putea pleca acasă cu un magnet sau cu o carte poștală.
Piața Castelului nr.1, Drobeta Turnu Severin, România
Cu siguranță, la Drobeta, istoria ar arunca din adâncuri tone de vestigii și urme ale vremurilor trecute dacă ar avea forța unor gheizere. Că e așa, o dovedesc ultimele descoperiri făcute în orașul de la Dunăre o dată cu reabilitarea Muzeului Regiunii Porților de Fier.  Muzeul se află la capătul de est al bulevardului Carol, o străduță cochetă pe care poți admira de-o parte și de alta câteva clădiri de patrimoniu. În curtea sa se află Parcul Arheologic Drobeta pe care îţi recomandăm să îl vizitezi înainte de a intra în muzeu. Practic, este vorba de curtea instituției de cultură.  Te avertizăm că dincolo de gard vei păşi într-o cu totul altă lume! Vei găsi un Castru roman reconstruit, iar panourile informative te vor ajuta să te plimbi pe străzile care îl formau acum câteva mii de ani. Noi am intrat dinspre sud, pe poarta și via Praetoria, ne-am oprit la intersecţia cu via Sagularis, am trecut pe lângă Praetorium și ne-am oprit la Capelă și la Sala sacră. Da, totul pare sacru pentru că pășești pe blocuri de piatră cu o vechime de două mii de ani. [Scările capelei sunt vechi de două mii de ani.] Se știe că în centrul castrului, în casa preotului, a poposit chiar Împăratul Traian. Îți imaginezi?  Te afli într-un loc în care altădată mișunau romani și se puneau la cale planuri mărețe de făurit lumea.  Castrul a fost construit cu scopul de a adăposti cei 500 de soldați care asigurau paza podului. Cetatea era înconjurată de ziduri groase de 1.5 m și înalte de 3 m. Avea 4 turnuri de apărare, iar poarta principală era spre sud, adică spre capătul nordic al Podului lui Traian, exact pe unde am pășit și noi. Plăcuțele din interiorul vestigiului îți descriu în amănunt forma locului și organizarea lui. Dacă vizitezi Parcul Arheologic vara, e cald, foarte cald, iar străzile castrului nu sunt umbrite de nimic. Soarele și briza Dunării parcă sporesc, însă, farmecul plimbării. Exercițiile de imaginație străbat, dinspre fluviu, dinspre pod, acolo pe unde, în anii 100, au trecut să lupte cu Decebal, soldații tuturor celor 9 legiuni și 35 de cohorte romane. În total călăreții tuturor celor 10 ”alae” (flancuri) ale armatei de 100.000 de oameni a Împăratului. Acum e liniște, dar îți poți închipui zarva de atunci. După ce soldații au traversat fluviul a început, dealtfel, și extinderea castrului. În anul 126 împăratul Hadrian îi conferă rangul de municipium, iar sub Septimius Severus (193-211) dobândeşte rangul de colonia, cu o suprafață de aproape 60 ha şi o populaţie de 40.000 de locuitori.  În castrul Drobeta au existat mai multe temple și se spune că era unul din puținele locuri din Dacia unde soldații au practicat cultul de mistere prin care era venerat Jupiter Dolichenus, un zeu născut dintr-o divinitate greco-romană și alta de origine orientală. Arheologii spun că ruinele Drobetei se întind pe kilometri, iar ele au suferit însemnate distrugeri prin construcția cetății feudale din grădina publică a orașului actual Turnu Severin.  Mai mult, aceste ruine, se spune că, au devenit cariera de piatră a zidarilor. Folosită mereu până în 1835, o dată cu fondarea orașului modern, întreaga arie a cetății antice a fost acoperită de cea înălțată în zilele noastre, iar distrugerile au continuat și prin colecționari și arheologi diletanți. Tinzi să crezi că așa a fost când ajungi lângă Amfiteatrul roman, aici vei înțelege și de ce spuneam că pe malul Dunării la Drobeta, istoria ar izbucni pur și simplu la suprafață dacă ar avea forță. În noiembrie 2010 ca urmare a săpăturilor efectuate chiar în curtea Muzeului Regiunii Porților de Fier, arheologii au scos la lumină un amfiteatru militar. Descoperirea a fost una de senzație. Săpăturile au scos la lumină cele patru porți ale amfiteatrului, iar după ce a fost studiat amănunțit, s-a stabilit că amfiteatrul de la Drobeta este chiar cel ilustrat la Roma pe Columnă și a fost închinat triumfului împăratului Traian asupra dacilor.  Monumentul a fost căutat ani de zile de specialiști și mult timp s-a crezut că este doar o fantezie a celebrului Apollodor din Damasc. [Ruinele amfiteatrului roman.] În timpul acelorași săpături, puțin mai la vest au fost scoase la iveală și terme romane, un bazin și conturul câtorva încăperi cu aducțiune de apă rece și apă caldă. În toate lucrările de specialitate apar drept cele mai complicate din întrega Dacie. Cu vestiar, cameră cu aburi, cu paiestra - curte interioară pentru exerciții fizice și jocuri sportive, bazine cu apă caldă și apă rece, sunt adevărate spa-uri străvechi. [Bazinul termelor romane.] Toate astea nu au cum să nu te îndemne să te gândești la câte alte urme și mărturii se află sub asfaltul modern .  În Parcul Arheologic te sfătuim să nu ratezi nicio alee. Din fiecare colț priveliștea e alta și fiecare e o dovadă a modului în care suntem în stare să ne descoperim, conservăm și promovăm istoria 😐. Spre nord casele private par că invadează locul și, clar, sub ele sunt îngropate și alte ziduri.  Și la est, parcă mult prea aproape de situl arheologic, a răsărit scheletul unui hotel. Construcția a fost începută în urmă cu câțiva ani, dar acum e lăsată de izbeliște pe motiv de criză. La vremea respectivă, s-au pus câteva întrebări firave despre autorizațiile primite, dar inițiativa aparține unui potent om de afaceri din zonă, așa că mastodontul a prins contur fără interdicții. Intrarea în Parcul Arheologic este separată de cea în Muzeu, are tarif diferit (8 lei/adult, 2 lei/copil), dar programul este același, de marți până duminică de la 8 la 16. Deci, nu te lăsa păcălit de instalațiile de nocturnă și nu îți propune să vii după lăsarea întunericului. Ele se aprind, iar ruinele arată foarte bine și la lumina becurilor, dar din păcate Parcul se închide înainte de apus. Cu toate acestea, cu Ruinele podului lui Traian în față, cu Castrul roman în spate, înconjurat de Amfiteatrul și termele sale, judecând drept, după cum spun chiar romanii, înțelegi de ce mehedințeanul Mihai Butnariu scrie în monografia orașului Drobeta Turnu Severin că orașul acesta este ”cheia Europei și a Balcanilor”, iar această cheie metaforică a deschis, aici „Porţile de Fier“, pentru ape şi pentru oameni, porţi care au constituit începutul neamului românesc.
Drobeta-Turnu Severin, România
5.0 6 recenzii
Pe Dunăre în gios, pe un mal frumos, mândră și semeață se ridică Cetatea Severinului, cea mai frumoasă moștenire medievală a orașului. Adresa ei o regăsești pe strada Portului, dar cel mai simplu ajungi la ea de pe Bulevardul Carol, coborând pe lângă Palatul Culturii, pe o alee ce a fost refăcută o dată cu cele două monumente, teatrul și cetatea. Este aproape de centru, în vecinătatea parcului Dragalina. Parcul, în schimb, a rămas nereabilitat. E igienizat, dar ponosit, aproape că nu mai are bănci, iar vegetația este neîngrijită.  [Parcul din vecinătatea Cetăţii ar merita mai multă atenţie.] Cetatea medievală se numără printre cele mai importante monumente ale Drobetei și de ea se leagă celelalte 2 nume regăsite în denumirea orașului, Turnu-Severin. Locul este plin de poveste și ascunde în spate foarte multe fapte istorice care au definit poporul român. Istoria Cetății este bogată și a lăsat în urmă nenumărate povești. Deși nu se cunoaște exact anul în care a fost construită, istoricii spun că undeva pe la 1233 au fost ridicate zidurile unei noi cetăți ce avea să poarte numele Severinopolis (ceea ce a stat și la baza Banatului de Severin, Terra Zeurino sau Țara Severinului). Numele i-a fost dat după cel al împăratului Septimiu Sever, în timpul căruia Drobeta a fost ridicată la rang de colonie. Aceasta este prima variantă. A doua propune un termen din limba slavonă, ”severnâi”, care înseamnă nordic sau din nord, iar a treia posibilitate vine din partea misionarilor catolici care se adăposteau în cetățile medievale, aici ajungând și Sfântul Severin de Noricum (o zonă din Austria). Ca și explicația numelui și istoria ei este extrem de alambicată. Principalul scop pentru care a fost ridicată cetatea a fost cel militar. Fortăreața se află la 500 de metri de podul roman construit de Apollodor din Damasc, iar săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului au stabilit că aceasta a fost construită în mai multe etape. Gloria sa a durat din secolul al XIII-lea până în anul 1524, când a fost distrusă de otomanii lui Soliman Magnificul. Panourile din interiorul monumentului sunt pline de informații. Pe ele puteți citiți despre Andrei al II lea al Ungariei și înființarea aici a Banatului de Severin, cu Luca primul ban cunoscut de istorie. Urmează partea cavalerilor ioaniți care o menționează în diploma lor drept Castrul Zewrin și apoi perioada de după retragerea lor când cetatea rămâne în bătaia tunurilor tătare, bulgărești și turcești. Mircea cel Bătrân a înființat aici Bănia Severinului și a semnat cu Sigismund al Ungariei un tratat prin care să se ocupe de restaurarea zidurilor. Sfârșitul i-a venit prin 1526 când, în vremea lui Neagoe Basarab, a venit Soliman Magnificul și a făcut-o praf. A fost atât de mult distrusă de turci încât doar Turnul lui Sever, înalt de 22 metri, lung de 9 metri și lat de 2,5 metri, a mai rămas pe verticală. Și așa s-a păstrat mult timp, un perete de bolovani înconjurat de bălării și gropi. Doar localnicii se perindau pe acolo , ”La Ruine” era locul în care îndrăgostiții se ascundeau de ochii curioșilor. [Turnul lui Sever, azi.] În 2010, la o distanță de 500 de ani după distrugerea ei, a fost reconstruită. Printr-un proiect cu bani europeni, Cetatea a renăscut. Autoritățile au obținut 14 milioane de euro pentru salvarea ei. Lucrările au durat vreo 5 ani pentru că aici a fost raiul arheologilor. Cu ocazia săpăturilor a fost descoperit un important tezaur, dar și resturi de arme, armuri, oseminte și ceramică. Au fost scoase la lumină și alte două ziduri din incintă despre care nu se știa absolut nimic. Deasemenea importantă a fost descoperirea unei fântâni în mijlocul cetății. Tunuri din bronz, ghiulele, vârfuri de săgeți de arc și arbalete, morminte, toate au făcut să tresalte inima istoricilor și au completat inventarul muzeului. Pe țeava unui tun a fost descoperit chiar blazonul unui cavaler, un scut de cruciat, pe el figurând un arbore cu trei ramuri ce se termină fiecare cu câte o frunză de stejar. A fost dat spre cercetare amănunțită pentru a i se se stabili originea exactă. În ciuda acestor descoperiri și a faptului că monumentul, dar și zona au fost salvate, reabilitarea a fost și criticată. S-a scris că actuala versiune proaspăt renovată a ruinelor nu mai seamănă cu cetatea medievală de odinioară. Că lucrările prea au ”înnoit-o”, că e prea albă, prea cimentată, prea betonată, prea asfaltată și modernă. Noi zicem că săpăturile au repus-o în valoare și îți recomandăm să o adaugi în planul tău de călătorie. O plimbare printre ziduri și vestigii e cea mai naturală și ușoară metodă de a învăța istoria, în plus e un loc frumos cu priveliști faine spre Dunăre. La data documentării noastre intrarea era gratuită. 😍 Pentru severineni (dar şi pentru vizitatorii oraşului), de prin 2016, aici au loc manifestări culturale, inclusiv festivaluri medievale, proiecţii de film, lansări de carte, spectacole de teatru sau concerte de muzică. Urmăreşte această pagină şi când vor veni vremuri mai bune, vei fi notificat când se va organiza ceva aici!
Drobeta Turnu-Severin, str. Portului nr.5
5.0 8 recenzii
“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]
Dubova 227170, România
5.0 5 recenzii
Habitat din Parcul Natural Porțile de Fier, muntele Ciucarul Mare este de fapt mic „la stat”; dar mare la… impresionat. Lapiezuri, vegetație din perioadele interglaciare, loc pe unde Dunărea și-a croit cu sârg drum prin piatra semeață, dând naștere unui defileu neînchipuit de frumos, a cărui uluitoare unduire poate fi cel mai complet admirată de sus, de pe platoul Ciucarului Mare. [Lapiezurile de pe Ciucarul Mare.] Pentru puțină geografie, abordată științific: Carpații Occidentali – Munții Banatului – Munții Almăjului. Pentru puțină imaginație, abordată emoțional: veșnicie neclintită, curgere neîncetată, sculptură verticală. [Abruptul Ciucarului Mare văzut din Cazane. 😍] Vegetația se remarcă prin prezența liliacului, care, dacă-l găsești înflorit (cam pe la începutul lunii mai), te va cuceri cu frumusețea dar mai ales cu mirosul. Elementul-vedetă de vegetație, atracţie protejată a acestei zone îl reprezintă laleaua Cazanelor, specie unică ce crește pe pereţii stâncoşi ai Cazanelor Dunării; poate fi observată înflorită, în luna aprilie, punctând colorat versanții austeri. Specie protejată, ruperea unui singur fir te poate costa o amendă de 10.000 lei! [Laleaua galbenă de Cazane.] Pentru detalii despre cum poţi ajunge sus caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mare. [Zona de plecare pe traseul Ciucarul Mare.] Altitudinea maximă la care ajunge Ciucarul Mare (i se mai spune și vârf) este de 318 m; nici nu-ți vine să-i zici înălțime... 🙂 Dar Ciucarul Mare nu e despre altitudine ci despre atitudine. [Ciucarul Mare văzut din Serbia, de pe muntele Veliki Strbac 😍] Și cum să nu ai atitudine, când ești parte a unuia din cele mai frumoase tablouri pictate de natură, sfâșiat în veacuri de Dunărea tumultuoasă care acum îți lucește la picioare, colos de strajă pe hotarul țării. [Ciucarul Mare şi Cazanele Mari, vedere de pe Ciucarul Mic. 😍]
Ciucarul Mare, România
5.0 2 recenzii
Mare, mic, veliki, mali... Pentru că suntem de părere că, dacă vrei să scrii despre Ciucarul Mic și Ciucarul Mare, cele 2 vârfuri muntoase ale Clisurii Dunării, de pe pământ românesc, ar trebui măcar să amintești și de Mali Strbac și Veliki Strbac. Cele două cuvinte străine sunt în sârbă și sunt traducerile pentru „mare” și „mic”. Ca să prezinți complet acest "cazan" în care Dunărea “fierbe ”de mii de ani, trebuie să-i menționezi măcar și pe Mali Strbac și Veliki Strbac, ceilalți doi pereți ai “căldării”care face ca cel mai lung fluviu al Europei să bolborească, să se sucească, să se învârtească și să te amețească la propriu. Toate cele 4 vârfuri țâșnesc din apele Dunării semețe și mândre că i-au stat în cale, că au obligat-o să sape în jos ca să își facă loc, că nu s-au clintit și nu s-au lăsat înduplecate de toate vorbele frumoase, versurile, cântecele și picturile care i-au fost dedicate apei ăsteia.  Ce a rezultat? Trebuie să vii să vezi ca să înțelegi pe deplin. Să-ți faci timp și curaj. Dar te asigurăm că merită fiecare secundă, fiecare frică depășită, fiecare limită care te-ar ține pe loc. [Prin pădurea cu lapiezuri. 😍] Nu trebuie să fii munțoman înflăcărat ca să faci traseele acestea, e un pic greuț, dar nu foarte. Nu sunt lungi, nu sunt dificile, nu sunt anevoioase, iar răsplata este cu mult peste efortul depus. Între cele 2 vârfuri românesti, toată lumea alege prima dată Ciucarul Mare, noi o să-ți recomandăm să faci invers, să începi cu Ciucarul Mic. Traseul are un început mai abrupt, dar imaginile pe care le oferă sunt de-a dreptul spectaculoase.  Dar, să o luăm cu începutul. Ciucarul Mic, exact ca într-o familie, fiind mezinul, este mai îndrăzneț, mai fâșneț, mai volubil, mai extrovertit. După ce Dunărea a trecut de big brother, piticul pare că a înțeles că deși nu s-a înălțat la fel de mult, trebuie să compenseze cu ceva diferența de înălțime. Și-a asigurat acest lucru prin peisajele de-a dreptul amețitoare pe care ți le oferă în punctele de belvedere. [Ciucatul Mic şi Golful Mraconiei văzute de pe Mali Strbac, din Serbia. 😍] Când mergi pe șosea, cu Dunărea în stânga, spre izvoarele ei, Ciucarul Mic este primul dintre cele două masive. Are o înălțime de 313 metri, iar peste apă îi ține de urât Mali Strbac, vărul său sârb care are 626 m. De ce este mai înalt ? Nu pentru că a făcut mai mult baschet când era mic, ci pentru că, așa a lucrat Mama Natură. Ambele masive sârbești sunt mai înalte și mai stâncoase. [Ciucarul mic văzut de Ciucarul Mare.] Traseul pentru Ciucarul Mic este foarte bine delimitat. Cum mergi spre Dubova exact înaintea plăcuței de intrare în localitate o să vezi panourile informative. Unul mare care descrie un pic bucățica de Parc natural (Porțile de Fier) din care face parte vârful și cele 2 săgeți cu marcajele corespunzătoare pe care să le urmărești. Noi îți prezentăm traseul scurt, cel pentru care trebuie să urmărești triunghiul roșu. An de an rangerii de la Parc se ocupă de reîmprospătarea marcajelor și au grijă ca ele să fie în regulă. Jos, la bază, nu există loc de parcare și îți dai seama câți turiști sunt pe traseu în funcție de mașinile lăsate de-o parte și alta a șoselei. Primele detalii despre ce te așteaptă le primești de acolo: dificultate-medie, durata 1,3-1,5 h/sens. În anotimpul cald este posibil să întâlneşti vipere cu corn, nu risca, chiar dacă este foarte cald îţi recomandăm să ai pantaloni lungi (nu mulaţi)  şi să fii încălţat(ă) cu bocanci! Caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mic pentru detalii despre traseu. [Plecare pe traseu. Urmăreşte 🔺.] Vorbeam la început de curaj. Da, odată ajuns sus trebuie să ai un pic de curaj să te apropii decent de marginea peretelui de stâncă, iar cei cu frică de înălțimi trebuie să-și depășească fobia. Nu e dificil și în ciuda bătăilor de inimă care sparg toracele, ME-RI-TĂ! Există țări super-exploatate turistic care din ce au fac armăsar și care nu se bucură de astfel de locuri care te lasă fără respirație. La noi este invers, armăsarul este caracterizat drept un țânțar mic, pricăjit, afectat de inaniție. [Odată ajuns sus, fă-ţi curaj să priveşti în jos! 😍] O parcare jos, un coș de gunoi acolo la bază, un ghid, nu știm, dar nu este prima dată când avem senzația că locurilor ăstora, la noi, le lipsește ceva.  Un ghid mai găsești, pe ici-pe colo, pentru că în zonă sunt și pensiuni care au înțeles că turism nu se face doar din cazare și mâncare. Dacă nu te descurci sună la sediul Parcului natural Porțile de Fier și te ajută ei. Mergi cu bine!
Ciucarul Mic, România
Cum adică să treci Dunărea înot ca să ajungi în Occident și de ce să fugi din țara ta ca să fii liber?! Sunt întrebări pe care un puști de 14 ani încă le pune și nu le înțelege pe deplin. În Mehedinți ele au legătură cu Danubia, statuia libertății, care străjuiește lacul de acumulare în dreptul municipiului Orșova.  Da, România are și ea o Statuie a Libertății. A libertății post-comuniste. Se numește Danubia și o poți admira pe șoseaua ce leagă Drobeta Turnu Severin de Timișoara. [Un loc de popas şi de meditaţie.] Pe drumul național, după ce treci de hidrocentrala Porțile de Fier 1, pe partea dinspre fluviu sunt amenajate mai multe zone de popas. Cele mai multe dintre ele sunt neîngrijite și pline de gunoaie, dar sunt adevărate puncte de belvedere pentru că Dunărea este grandioasă în zonă, iar priveliștea este superbă. Aproape de intrarea în Orșova, într-un astfel de loc de picnic, o parcare în fapt, dotată de Compania de drumuri cu câteva mese și scaune, tronează varianta românească a Statuii Libertății. Ca și cea americană, lucrarea reprezintă o femeie, gata să se arunce în apele fluviului. Este din ceramică, are peste 6 metri înălțime și este destul de sexy, ți-ar spune același puști de 14 ani care a aflat despre comunism din povești sau din cărțile de istorie, dar nu prea înțelege cum de înainte de 1989 malul sârbesc al Dunării era scăldat în lumini, în timp ce al nostru era cufundat în beznă sau cum la televizor programul era doar 2 ore. [Statuia românească a Libertăţii.] Așa voluptoasă, măreață, tristă, neîngrijită, neinscripționată, dar totuși botezată, Danubia are legătură cu ”Epoca de aur”, dar ea nu vorbește despre lipsuri, ea este întruchiparea curajului, a dorinței de libertate, a visului de a trăi mai bine. Mii de români au plătit cu viața pe vremea comunismului încercarea de a scăpa de România lui Ceaușescu traversând înot Dunărea. Frontiera de vest este considerată cea mai sângeroasă graniță a Europei pentru că pe aici se ieșea ilegal în Occident. Pe aici au plecat spre toate statele lumii sportivi, artişti, medici, ingineri, dar şi oameni simpli, scârbiţi de regimul comunist. Mulți erau olteni, oameni ai zonei, îmbiați de gustul vegetei sau al ciocolatei Cipiripi, ”orbiți” de becurile de pe malul vecin care, parcă în ciudă, rămâneau  aprinse toată noaptea, încurajați de prieteniile pe care le stabileau cu cuscrii (cum erau alintaţi pe acea vreme iugoslavii) veniți să facă micul trafic în piețele din Severin. Dar frontieriști, căci așa erau numiți, nu erau numai români, erau cehi, bulgari, polonezi, slovaci. Pe timpul verii, în special pentru înotătorii buni, Dunărea nu era o problemă. Îşi puneau hainele în saci de plastic pe care îi legau de brâu cu sfoară şi foloseau camerele anvelopelor de autovehicule, colaci sau veste de salvare. Pe timpul iernii, se povestește că se ungeau cu Revulsin, un vasodilatator puternic, pentru a li se încinge pielea și a face față apei reci. Totul era să nu fii prins de grăniceri. Relatările sunt cutremurătoare și cele mai multe sunt făcute de sârbii din localitățile unde ajungeau sau visau să ajungă curajoșii. [Grăniceri români la Dunăre în anii comunismului.] Danubia veghează asupra lacului de acumulare și se spune că aici au fost prinși sau și-au pierdut viața cei mai mulți frontieriști, pentru că mulți dintre ei se păcăleau crezând că trec Dunărea la sârbi. În fapt străbăteau lacul de acumulare și Golful Cerna și ajungeau pe faleza Orșovei unde erau prinși de grăniceri. Aici la Orșova, pentru noi, românii, Dunărea a fost mai mult decât Zidul Berlinului pentru nemți. S-au stins oameni împuşcati de grăniceri, sfârtecați de elicele bărcilor de grăniceri, loviți cu vâslele ca să nu mai fie ridicați în barcă și considerați scăpări ale vigilenței grănicerilor sau pur și simplu înecati. Considerând că popoarele își personalizează identitatea și prin statui, lor, frontieriștilor, Patrick Mateescu le-a dedicat-o pe Danubia. Sculptorul nu a trecut Dunărea înot, dar tot fraudulos a plecat din țară, deci știe ce a însemnat dorința de libertate și câștigarea ei. Deși în zonă nu este nicio plăcuță pe care să fie consemnat acest lucru, Danubia este un omagiu adus celor care au sfidat moartea, încercând să treacă ilegal într-o altă țară. Ea a fost donată Orșovei în 1996 și în ciuda a ceea ce reprezintă este un monument al nepăsării. Mai tot timpul este înconjurată de gunoaie și mai tot timpul soclul ei este mâzgălit de pasionații de grafitti. Ca o ironie a istoriei într-un an pe ea au scris mare, cu  vopsea neagră, să se vadă de la distanţă:  „Welcome refugees!” Francezul Andre Maurois afirmă, de alfel, că statuile sunt cartea de vizită a istoriei și civilizației și nu este vina civilizatiei dacă s-a întâmplat uneori ca istoria să arunce propria carte de vizită la gunoi. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ana Maria Urziceanu
Orșova 225200, România
Dealul Bisericii şi cimitirul vechi sunt tot ce-a mai rămas din vatra satului vechi Eşelniţa, cel de dinainte de 1966, când s-a creat lacul de acumulare Porțile de Fier I. Faptul că s-a reuşit strămutarea bisericii pe noul amplasament de la drumul naţional încă mai este văzută ca o minune de cei care au trăit acele vremuri dar cimitirul de deasupra bisericii a rămas acolo, aproape părăsit dar (încă) nu în uitare. Un cimitir nu este tocmai un loc pe care să îl vizitezi dar aici chiar merită să faci o plimbare dacă eşti în trecere prin Eşelniţa. [Drumul din sat până la cimitirul vechi.] Îl vei găsi la capătul unei uliţe de ţară “presărate” cu un fel de pasarele-ponton rudimentare dar ingenios amenajate de pescarii din sat. Despărţit de apă doar un gard şi o poartă cu clopot care ne-a dus cu gândul la cloptniţele din filmele mexicane, e greu să îţi închipui că în urmă cu jumătate de secol Dunărea era la câteva sute de metri de el. [Mai jos de intrarea în cimitir era biserica. Acum, e Dunărea.] Dacă poţi, ia cu tine şi o floare (sau mai multe) şi depune-o la mormântul lui Iosif Traian Bădescu, unul dintre cei mai mari partizani ai Marii Uniri din 1918. Născut în 1958 la Şopotul Vechi, un sat din Caraş-Severinul vecin, a fost ales ca episcop al Caransebeşuluide două ori, la 1905 și 1908 dar nu a fost recunoscut de guvernul Ungariei, din care făcea parte zona la acele vremuri. În martie 1920 a fost din nou ales episcop şi de această dată, în cadrul României Mari, a fost recunoscut şi înscăunat la Caransebeş, unde a slujit până în anul 1933 când a trecut la cele veşnice. De o modestie rară, episcopul nu a dorit să fie înmormântat în catedrala episcopală cu fastul specific unui rang bisericesc atât de înalt ci în modestul cimitir aflat astăzi pe malul Dunării, lângă mulţi dintre membrii familiei sale care odihneau deja aici. În veci pomenirea lor! [Mormintele episcopului şi ale celor din familia sa.] Dealul Bisericii este imediat după cimitir dar nu poţi ajunge direct la el. Trebuie să mergi pe drumul de pământ care urcă prin stânga cimitirului şi la prima intersecţie faci dreapta, întorcându-te spre golful Eşelniţei. O să ştii că ai ajuns când vei vedea duzii uriaşi (aşa ni s-a spus că sunt 😉), ultimi străjeri ai vechii vetre a satului. Răsplata va fi un superb view asupra zonei de ieşire din Defileul (sau Clisura) Dunării!
Eșelnița 227195, România
Mraconia este un râu, afluent al Dunării. Mraconia este un golf. Iar până la începutul anilor ‘70 Mraconia a fost o mânăstire în golful cu același nume. Ridicată în anul 1523, a primit hramul Sfântul Ilie. Se crede însă că exista încă de la jumătatea secolului 15 – un document de la 1453 spune că exista acolo o obște de 20 călugări și menționează denumirea Mrăcunea. Un vechi sigiliu îi atesta existența în 1735. Pustiită de năvălitori, ruinată în mod repetat, arsă și prădată, distrusă în timpul razboiului ruso-austro-turc din 1787 – 1792, mănăstirea a fost reconstruită și restaurată în mai multe rânduri, până când, în 1968, a fost demolată definitiv, odată cu inundarea zonelor prin construirea hidrocentralei Porțile de Fier. Ar fi putut fi salvată, dar regimul comunist avea un obiectiv din a distruge lăcașurile de cult. Doar părți din ea au mai fost salvate - crucea de pe turlă se află astăzi deasupra stâncii pe care este sculptat chipul lui Decebal, ușile altarului și o candelă sunt expuse în micul muzeu parohial al bisericii din Eșelnița. Când apele lacului de acumulare scad se mai văd încă ruinele fundației. Mânăstirea nu a mai primit drept de reconstrucție decât după anii ‘90. [Crucea de pe "chipul lui Decebal".] În 2000 a fost finalizată noua construcție și a dobândit hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfânta Treime; aparține administrativ de comuna Dubova. Astăzi este o mică mânăstire de maici, fix pe malul Dunării, sfidând parcă legile fizicii pe un cot de mal, pe locul unei foste case de semnalizare. În mare parte a fost ridicată cu voluntari. [Mraconia văzută de pe Ciucarul Mare. 😍] Cuvantul "mraconia" provine din limba slavă și înseamnă loc ascuns, retras. Chiar dacă a fost așa cândva, azi nu mai e cazul. Mânăstirea este așezată cât se poate de vizibil, fiind chiar unul din obiectivele de atracție de pe Clisura Dunării, fie că o abordezi de pe uscat sau de pe apă.
DN57, România
Masivul Trescovăț, una din atracțiile Parcului natural Porțile de Fier, cu nume din povești de pe alte meleaguri, are în zona Defileului Dunării renumele Olimpului lui Zeus. Dacă vrei să afli cum poţi ajunge sus pe Trescovăţ citeşte prezentarea de traseu- caută pe site sau în aplicaţie 🔍 Traseu Vârful Trescovăţ; sau caută în Google: traseu muntele trescovat unde mergem şi citeşte recomandarea noastră! La fel de bătrân ca eroii din legendele grecești, muntele se pare că își are originile vulcanice în timpuri stră-stră-vechi, dintre acelea care se termină cu „-litic”; riolitic permian zic, mai exact, informațiile științifice; în limbaj mai... profan, formarea masivului a început cu activitate vulcanică subacvatică (!!!) adică pe când zona era un fund de mare. ["Preeria" de pe Trescovăţ.] Poveștile oamenilor ne spun că muntele era venerat, căci el „decidea” când vine ploaia. De altfel numele Trescovăț însuși înseamnă „cel care trăsnește”. Departe de a fi factor decizional, muntele are totuși până astăzi un rol mai degrabă de factor informativ, localnicii încă alcătuind prognoza în funcție de prezența sau absența norilor pe fruntea masivului; și se pare că iese cu o mai bună precizie decât a specialiștilor 😀 [Olimpul de deasupra Clisurii Dunării. 😍] Deși înalt de numai 755 metri, vârful intimidează când îl privești de jos (ajungi să-i înțelegi pe strămoșii care îi atribuiau caracteristici supranaturale). Dar odată cucerit îți va recunoaște meritele și te va răsplăti cu o priveliște absolut spectaculoasă de aproape 360 grade asupra Cazanelor Dunării spre stânga (aval), a malului sârbesc al Dunării în față și departe înspre Moldova Nouă la dreapta (amonte). [View către amontele Dunării.] Spre deosebire de ceilalți munți care îl înconjoară, calcaroși, Vârful Trescovăț este un așa-numit neck vulcanic; adică un fel de stâlp dur de rocă format prin întărirea magmei pe fisurile rocilor în drumul către suprafață. Destul de impresionant dacă te gândești un pic... De aici versanții drepți ce dau impresia de înălțimi amețitoare. [Pare mult mai înalt decât este....] Acoperind o suprafață de 20,5 ha, Trescovăț aparține administrativ teritoriului comunei Svinița și adăpostește elemente de biodiversitate de interes comunitar – pinul negru de Banat (specie endemică), orhidee; specii de animale protejate – salamandra, tritonul, țestoasa lui Hermann dar și păsări și mamifere. [Pinul negru de Banat, de veghe asupra Dunării. ❤️] Noi nu am făcut la Trescovăț o vizită „științifică”, așa că nu am identificat vreuna din mai-sus-numitele în afară de pinul negru 😉, dar și incursiunea noastră de plăcere/documentare a fost suficient de interesantă. N-am știut de fiecare dată la ce ne uitam dar ne-am umplut inimile cu imaginile copacilor înalți împungând albastrul înălțimilor, cu șoaptele vântului printre coroanele îmbrăcate hipnotizant în culori de toamnă, cu arcuirile reci ale stâncilor. Ceea ce îți recomandăm și ție 🤗  Mergi cu bine!
Comuna Svinița, România
5.0 1 recenzie
O vizită la Muzeul Regiunii Porților de Fier este ocazia perfectă de a descoperi misterele județului Mehedinți şi de a păşi într-unul dintre cele mai vizitate muzee ale României. Redeschis „după lupte seculare ce au durat mai mult de 15 ani ” - atât s-a întins proiectul de reabilitare - muzeul oferă acum o altă perspectivă: una mai atractivă, mai vie, mai deschisă către public. Aflată la capătul bulevardului Carol, pe malul Dunării, nu departe de centrul orașului, clădirea este una foarte frumoasă și a fost construită pentru a deservi liceul Traian drept internat. Dacă te îndrepţi către ea din centrul orașului, chiar pe bulevard, o să treci şi pe lângă celebrul colegiu. Ținând cont de ceea ce adăpostește acum și ceea ce a găzduit în trecut, noi ne-am simțit ca într-un episod din Harry Potter. Te învăluie așa un amestec de mister și magie, istorie și modernism, curiozitate și cunoaștere... Cei care au vizitat muzeul în trecut vor vedea, simți și aprecia schimbările. Poate fi văzut pe bucăți, adică doar Parcul Arhelogic (ruinele castrului roman), doar interiorul, poți să vezi doar acvariul, iar dacă vrei sau ai timp te poți programa pentru și pentru o plimbare printre stele, pentru că acum are și un Planetariu (o să îţi povestim într-o recomandare separată despre asta). Dar să pășim un pic în lumea pe care o vei găsi în interior. Programul de vizitare este la fel ca pentru orice muzeu, cu excepția zilei de luni, este dechis în fiecare zi de la ora 8.00 până la ora 16.00, ultima intrare facându-se la ora 15.00. Pensionarii beneficiază de o reducere de 50% din prețul biletelor, iar copiii, elevii și studenții se bucură deasemenea de tarife mai mici. [Secţii şi tarife de vizitare.] Se intră cu papucei de plastic (înainte erau de pânză) care au un dispozitiv modern ce te ajută să ți-i pui fără să te apleci sau să îți folosești mâinile 🙂. Toate regulile impuse de pandemie sunt respectate cu sfințenie, iar muzeograful care te întâmpină nu te lasă să intri până nu îți dezinfectezi bine mâinile și îți așezi corect masca. Te îndrumă și îți explică circuitul care acum este bine marcat și de săgețile impuse de aceeași pandemie. La data documentării nu erau disponibile nici audioghidurile, astfel că turul muzeului îl faci singur. Muzeograful care ne-a întâmpinat pe noi, ne povestea că restricţiile au impus suplimentarea informațiilor prezentate. Așa au apărut acele suporturi tip cărți pe care le veți întâlni lângă exponate. De la un moment dat au început să apară din ce în ce mai multe voci care se întrebau de ce nu avem muzee ca afară, printre ele erau și ale muzeografilor, care își doreau, sperau și erau conștienți că ceva trebuie să schimbe. Așa că, atunci când au apărut oportunitățile, fiecare dintre ei a ținut ca modificările să transforme aceste locuri, iar ele să arate ca suratele lor din Palermo sau Florența, iar la Drobeta le-a ieșit! Cetăți-machetă, manechine, corăbii refăcute, poduri-reconstruite, peșteri-reconstituite... s-a dorit ca totul să fie prezentat cât mai aproape de realitate și să fie cât mai veridic. Costume de epocă, lupte istorice desprinse din alte vremuri, străzi pe care le știam din fotografii... toate au fost amenajate şi prezentate astfel încât vizitatorii să plece cu bucuria unor noi descoperiri, cu mai multe informații, cu o dorință mai mare de cunoaștere. 😍 [Vei păşi la propriu peste un sit arheologic!] Vizita începe pe Scara Timpului și dacă te aștepți cumva să te întâlnești cu soldații romani, cu dacii lui Decebal, să „traversezi” de la un capăt la altul Dunărea pe macheta celebrului pod al lui Apolodor din Damasc, să „calci ”pe rămășițele vaselor de ceramică din cultura Gârla Mare sau să admiri podoabele din tezaurul de Hinova... cu siguranță nu te aștepți să vezi o mostră din ceea ce a însemnat în perioada comunistă Piața Sârbilor pentru severineni. Într-un colț al secției de istoriei pe câteva tarabe sunt înșirate produsele pentru care la vremea respectivă severinenii erau invidiați. Pachete de gumă, bomboane PEZ, țigări cu filtru, Vegeta, blugi, casete audio cu muzică , toate făceau parte , la vremea respectivă dintr-un schimb comercial, numit micul trafic, pe care și noi și iugoslavii îl practicau. 😀 [Tarabă din "piaţa sârbilor".] Interesantă este de asemenea reconstituirea deportărilor silite din Bărăgan, dar și a celei mai vechi străzi din Drobeta Turnu Severin, Strada Mare, denumită acum strada Traian. [Reconstituire Strada Mare.] Ca și secția de istorie, secția de științele naturii și Acvariul vă fac mai cunoscut județul Mehedinți. O machetă imensă te “plimbă” pe Dunăre de la intrarea în țară, prin Cazane și până la ieșirea din această zonă. De-o parte și de alta, din câteva casete luminoase te privesc vipere cu corn, broaștele țestoase Hermann sau diverse păsărele, ale căror triluri le și auzi pentru că sunt transmise prin boxe. Sunt sunetele originale, ne lămurește muzeograful, iar înregistrările au fost primite printr-o colaborare cu Muzeul Antipa. De la sud, de lângă Dunăre, ajungi în nordul județului, dar nu oricum ci traversând peșterea Ponicova, o bucată a ei, reconstituită cu tot ceea ce înseamnă: stalactite, stalagmite, lilieci, umezeală. Iar după ce ai vizitat peștera, în afară de miros, poți să te bucuri de frumusețea Pădurii de Liliac de la Ponoarele și să dai nas în nas cu mistreții și căprioarele care trăiesc în zona Podului lui Dumnezeu. Mai mult, într-o prezentare inedită, faci cunoștință cu mamutul de Mehedinți; o machetă interesantă îți prezintă fragmentele descoperite, în zonă, la Batoți. Și dacă tot ai păşit în lumea necuvântătoarelor, ultimul pe listă, dar la fel de interesant, este Acvariul. În întunericul și liniștea subsolului este ca și cum ai fi coborât în adâncurile Dunării. Carași, moruni, nisteri, cegi, crapi, somni, știuci te privesc prin geamul care te desparte, stând câteodată la fotografiat, dar văzându-și rapid de plimbările sau de leneveala lor. În casetele luminate și pline de bule admiri paradisul care încă se mai găsește în apele bătrânului fluviu. Acolo se termină și turul, o ușă se deschide și te trezești direct cu Dunărea în față, e ca și cum ai fi revenit la suprafață dintr-o lume trecută, pierdută, dar regăsită.
Strada Independenței 2, Drobeta-Turnu Severin 220160, România
Ai avut vreodată senzația că atunci când privești o clădire, de fapt privești în ochi un om? Încearcă asta când ajungi la Drobeta Turnu-Severin. Opreşte-te în fața Palatului Culturii, trage aer în piept și de pe espalanada fântânii cinetice, care se află în fața maiestuosului Teatru, priveşte-l în ochi pe Theodor Costescu, un om cât o țară, un nume de care județul Mehedinți este legat prin numeroase fire văzute și nevăzute. Pentru că, DA, atunci când admiri frumoasa clădire, să știi că ai în față cea mai mare zestre pe care județul a primit-o. Nu știm dacă a meritat-o, după cum nu știm dacă la vremea respectivă cel care a îmbogățit locurile și-a imaginat că va rămâne printre cei mai mărinimoși „ părinți” pe care i-a avut zona aceasta. Dar, haide să îţi spunem povestea ca să înțelegi. Un teatru cât un palat. Severinenii sunt mândri de clădirea din centrul orașului pe care scrie cu litere mari TEATRU și de pe care 2 grifoni măreți veghează asupra urbei. Se înalță mândră, exact așa cum se spune despre cele două animale fabuloase că simbolizează dominația Soarelui asupra celor două elemente, respectiv pământul și cerul. Înaripați, cu ochi ageri de vultur și gheare puternice de leu, par să privească întregul oraș păzind comora pe care o reprezintă cultura și rolul pe care îl are ea în educație. [Grifon de pază oraşului.] Clădirea este impozantă, cu o arhitectură demnă de a unui palat, cu spatele la Dunăre și cu fața spre orașul pentru care a fost construită pentru a-l sluji. Tronează pe o esplanadă, la kilometrul zero al orașului, pe bulevardul Carol, lângă fântâna cinetică și foarte aproape de liceul Traian, locul în care s-a născut ideea construirii lui. „Teatrul este și el un dascăl de la care putem învăța multe.”  Credem că ilustrul director al liceului „Traian” știa citatul celebrului dramaturg armean Gabriel Sundukian atunci când a hotărât, alături de alți câțiva profesori, că Severinul are nevoie de mai multă cultură. După ce ajungi la Severin și vezi cu ochii tăi clădirea Palatului Culturii încearcă să îţi imaginezi și cum de ideea construirii acestui mastodont a încolțit într-o cancelarie de școală, cum o mână de pedagogi au stabilit că tinerii au nevoie nu de o trupă de teatru, ci de o clădire în care teatrul, filmul, cititul să fie ajutoarele de care dascălii aveau nevoie pentru a desăvârși educația tinerilor. Mai interesantă decât clădirea, care oricum nu se vizitează, este povestea construirii ei. Un SF al zilelor și vremurilor noastre. Prima dată pentru că scânteia a sărit, așa cum ziceam, dintr-o cancelarie, apoi pentru că banii pe care ctitorii s-au bazat au provenit de la bugetul statului, dar și din contribuția cetățenilor. Și ca să întregim tabloul, trebuie să mai știi că Theodor Costescu, inițiatorul proiectului, și-a vândut o parte din avere pentru a finaliza construcția.😮 Așadar, profesor, prefect de județ, deputat, senator, Theodor Costescu este omul de care se leagă mai întâi existența Societății de teatru din Severin și mai apoi a clădirii Teatrului. Și nu numai. Se scrie despre el că și-a propus să construiască peste 200 de școli, a reușit în acea perioadă să ridice 66. Înainte de a fi om politic sau de administrație, a fost un pedagog excelent, dedicându-se în întregime luptei pentru desăvârșirea educației tinerilor. Ca director al liceului Traian s-a ocupat mai întâi de formarea unui corp profesoral de excepție, apoi de dotarea cu laboratoare moderne și bibliotecă, de construirea de la zero a unui internat (actuala clădire a Muzeului Regiunii Porților de Fier), de amenajarea unei grădini în jurul liceului pentru care a adus un grădinar elvețian. El este omul care a introdus uniforma în sistemul de învățământ românesc și a ținut cu dinții ca fiecare elev al liceului Traian să studieze vioara, instrumentele fiind păstrate în dulapuri speciale, ba mai mult, pentru asta a convins un emerit profesor ceh să se transfere la Turnu Severin. A cumpărat un laborator bacteoriologic pentru a stopa epidemiile, a construit spitale, biserici, primării, drumuri comunale și judecătorii. Pentru toate acestea Nicolae Iorga scria despre el : „o să moară pe scările ministerelor zbătându-se numai și numai pentru înfăptuiri obștești”. Începi să pricepi de ce pare un tablou SF pentru zilele de azi și de ce atunci când priveşti Teatrul trebuie să știi că priveşti în ochi un OM care a pus mai presus de orice accesul la EDUCAȚIE.   Dar să revenim la Teatru. Construcția lui a început în anul 1909, mai precis campania de strângere a banilor. Pentru că donațiile și fondurile publice au fost insuficiente, Costescu și-a vândut o parte din pământurile proprietate personală pentru a strânge suma necesară demarării lucrărilor. Astfel că în 1912 s-au făcut primele săpături. Arhitectul proiectului a fost Grigore Cherchez, celebrul inginer a cărui semnătură se regăsește și pe planurile teatrului Odeon din București, ale palatului Kiseleff sau ale castelului Cantacuzino din Bușteni. În 1916 lucrările s-au oprit deorece România a intrat în primul război mondial. Doi ani mai târziu însă, neobositul Theodor Costescu și-a reluat și chiar întețit eforturile pentru a termina ceea ce începuse. La vremea respectivă, pentru a repara acoperișul care fusese afectat de bombardamente și-a decopertat dependințele de la casă și a donat tabla plumbuită edificiului cultural. A ținut morțiș să își ducă la bun sfârșit planurile, iar acestea nu includeau doar terminarea lucrărilor ci și dotarea bibliotecii care era prevăzută a fi adăpostită de măreața clădire. Templul de cultură, cum avea să fie numit, era alcătuit dintr-o sală de spectacole, o sală de cinematograf, sală de dans, un muzeu, o bibliotecă, două restaurante cu terasă, grădină de vară și uzină electrică proprie. Sala de spectacole avea o capacitate de peste 700 de locuri, cu loji și balcoane și o uriașă scenă rotativă unică în țară. În 1924 clădirea a fost inaugurată, chiar dacă sala de spectacole nu era finalizată. Pentru asta Costescu şi-a dijmuit averea și a mers înainte, și-a vândut, în final, casa personală pentru a putea plăti lucrările, iar o perioadă s-a mutat chiar în clădirea teatrului. Locuia 2 străzi mai sus în imobilul cunoscut de severineni drept Casa Pogany, o clădire cu o poveste la fel de interesantă ca a teatrului, şi la care o să revenim. Și-a donat averea, și-a vândut casa, iar mai apoi și-a folosit influența pentru ca rafturile bibliotecii să nu rămână goale. Pentru aceasta l-a convins pe fostul guvernator al Băncii Naționale, I.G Bibicescu să doneze nici mai mult, nici mai puțin de 40.000 de volume de cărți. La acestea s-a adăugat o impresionantă colecție dăruită de profesorul său C.I. Istrate, dar și un fond de carte, la care a contribuit chiar BNR. Pentru un oraș mic cum era Severinul sălile erau somptuoase. De la cea de film, până la cea de spectacole sau festivități, muzeul, biblioteca cu ale sale dulapuri din stejar masiv, toate aveau aspectul unei catedrale a culturii, un templu al luminii, al cărții. Totul avea un aer de noblețe, de grandoare, când le treceai pragul se simțea atmosfera aceea veche, de istorie, de străduință pentru a fi cumva și altceva.  Despre activitatea teatrală, despre piesele muzeului Istrati și cum au ajuns ele la Severin, despre filmele sau conferințele universitare găzduite sunt numeroase documente care atestă rolul pe care clădirea l-a avut de-a lungul anilor pentru oraș.   Din perioada comunistă severinenii își mai aduc aminte doar de filmele de pe ecranul cinematografului Progresul și frigul din sala în care erau vizionate. Tot din „epoca de aur” sunt (şi e bine că au rămas acolo) spectacolele de Cântarea României de pe scena teatrului sau de pe esplanada din fața lui. Revoluția de la 1989 a găsit palatul ca o clădire obosită din toate punctele de vedere.  Abia în 2010 edificiul a intrat într-un proiect de reabilitare totală pe fonduri europene. De aici povestea are un altfel de curs. Totul a durat nici mai mult nici mai puțin de 6 ani, iar pe parcursul lucrărilor din spatele gardului de protecție au răzbătut tot felul de zvonuri. Ba că muncitorii nu reușeau să reconstruiască balconul, ba că s-au furat lustrele, ba că dulapurile de stejar ale bibliotecii au dispărut cu totul, ba că, ba că ... Multe dintre ele au fost rostite ca nemulțumiri în presa vremurilor, după inaugurare, de către oamenii de cultură ai orașului. Cert este că grandoarea parcă a pierit, în ciuda scaunelor noi și plușate, a mirosului de curat, pare că noblețea a fost îngropată undeva în tencuiala pereților. Și colac peste pupăză la puțin timp după evenimentul de repunere în circuit a început să cadă tencuiala. Lucrul acesta se vede și acum dacă te uiți atent.  Una peste alta, severinenii s-au bucurat de reabilitare pentru că a adus cu ea un program mai bogat de activități. Cel puțin o dată la două săptămâni, pe scenă urcau actori ai teatrelor din marile orașe. Spectacole de dans, balet, muzică, toate au adus un suflu nou comunității și au înscris mica urbe pe lista marilor turnee. În prezent, clădirea nu este deschisă spre vizitare publică dar ni s-a spus că dacă există doritori, cu o programare prealabilă la numerele din această pagină, pot fi văzute sala de spectacole și biblioteca, despre care sperăm să povestim detaliat cu altă ocazie. Însă, oricând, putem admira din exterior frumosul TEATRU! Și acum, revenind la exercițiul de imaginație și la privitul în ochii lui Theodor Costescu, ne întrebăm oare ce ar spune despre cursul întâmplărilor. Poţi încerca să-ţi răspunzi singur atunci când, întrebându-te „unde mergem?”, ai ajuns față în față cu cu „visul” lui Theodor Costescu.
Bulevardul Carol, Drobeta-Turnu Severin, România
5.0 1 recenzie
Peștera Ponicova din Parcul Natural Porțile de Fier a fost pentru noi o foarte frumoasă surpriză, pe cât de necunoscută pe atât de plăcută. Primele cercetări aici s-au făcut în jurul anului 1872. Se presupune că a fost săpată în mii de ani de râul Ponicova, care se varsă în Dunăre. Pe lângă aspectul de alt tărâm decât cel pământean, peștera este deosebită din multe puncte de vedere. Este cea mai mare peșteră de pe Clisura Dunării, alcătuită din trei galerii, așezate pe etaje, ce însumează undeva la 1700 metri lungime. [Intrarea dinspre Dunăre.] Galeria principală a peșterii, și cea mai vizitată, străbate tot versantul Ciucarul Mare, dintr-un capăt în celălalt, peștera având astfel două căi de acces, fiecare pe câte o parte a muntelui, una dintre ele ieșind spectaculos direct în Dunăre. Distanța dintre cele două intrări este de 400 metri. A fost cândva mai lungă dar acum are o porțiune de 30 de metri inundată de Dunăre odată cu creșterea nivelului provocată de construirea barajului hidrocentralei Porțile de Fier. Înălțimea depășește în anumite puncte 25 metri. În perioadele cu ploi intense ori viituri nu se vizitează. [Intrarea dinspre şosea.] Mai există încă două galerii. Una vizitabilă dar care este destul de ignorată de turiști întrucât accesul este un pic mai dificil și cumva ascuns, undeva sus în stânga (spre Dunăre) galeriei principale. Dacă nu ești foarte bine informat sunt șanse mari să o ratezi. Cel mai util ar fi să vizitezi peștera însoțit de un ghid (eventual de la Parcul Natural Porțile de Fier, căci ei cunosc foarte bine zona și sunt foarte bine informați). Galeria este fosilă, plină de stalactite, stalagmite, coloane, mici galerii secundare, gururi, tot felul de concrețiuni, care de care mai interesantă; un ghid specializat îți poate da tot felul de detalii și explicații despre fiecare. Poți vedea și lilieci; în galeria acesta nu sunt foarte mulți dar sunt; nu-i deranja – dacă nu-i agresezi cu lumină puternică directă, zgomote sau în orice alt fel, îi poți observa chiar de destul de aproape. [În Galeria Concreţiunilor: le mai trebuia "doar" vreo 5000 de ani să devină o coloană!] Cealaltă galerie adăpostește o colonie întreagă de lilieci, așa că accesul turiștilor nu este recomandat, din motive de protejare a speciei; și oricum accesul (din exterior) este foarte dificil; o poți „admira” de la distanță (intrarea) și constata că probabil oricum nu te-ai cățăra tocmai acolo... 🙂.  [Galeria Liliecilor văzută de la drumul naţional.] Temperatura peșterii este constantă, undeva la 10 grade atât iarna cât și vara. Este necesar echipament adecvat. Traseul prin peșteră este unul destul de dificil, mai ales dacă experiența ta speologică este limitată. Nu e o simplă plimbare; peștera este sălbatică, nu a fost făcută nicio amenajare (ceea ce după părerea noastră îi sporește farmecul – asemenea locuri nu trebuie transformate în bulevarde, de dragul veniturilor); trebuie să te cațări pe bolovani, să pășești pe pietre, să-ți ții echilibrul pe marginea apei; toate astea însă fac ca experiența să fie una cu atât mai memorabilă. Lanterna (ideal frontală, căci vei avea nevoie și de mâini) este obligatorie. Nu ai nicio șansă să străbați peștera fără ea (poveștile pe care ni le-a spus Felix, ghidul nostru, despre cei care încercau să fugă din țară în perioada comunistă, trecând peștera pe întuneric ne-au dat fiori reci pe spate). [Intrarea în Galeria Liliecilor - fotografie de epocă] Iar gura ce se deschide spre Dunăre este... probabil tot ce înglobează expresia „lumina de la capătul tunelului” - în primul rând la propriu, căci chiar este locul prin care pătrunde din nou lumina în galerie și apoi la figurat, căci revine și în viața ta; iar modul în care apa pătrunde în galerie, reflexiile luminii, Dunărea și malul muntos de peste hotar care se revelează prin deschiderea peșterii sunt elemente unice, care îți vor crea emoții unice. Peștera poate fi abordată și dinspre Dunăre, dacă se intră cu o barcă mică, din tablă (face față cel mai bine pietrelor de pe fundul apei); dar probabil că senzațiile nu vor mai fi aceleași. [Ieşirea spre Dunăre.] Dacă intri doar ca să ajungi la Dunăre, nu e suficient. Experiența peșterii Ponicova nu este completă fără a vizita și galeria secundară superioară (a Concreţiunilor). Accesul nu este prea vizibil, în primul rând din cauza întunericului. Dar și dacă sunt suficiente lanterne, e greu de dibuit urcarea, mai ales dacă ești acolo pentru prima dată. În plus, urcușul e destul de greu, abrupt, de vreo 30 de metri și trebuie făcut cu atenție (atenție și mai mare la coborâre!), prin locurile formate de pașii celor ce au trecut pe-acolo anterior. Dar dacă respecți locul și recomandările, efortul depus va merita! [Lumea subpământeană se dezvăluie la lumina lanternelor. 😍] Nici drumul până la peșteră nu este deloc ușor, poate chiar mai greu decât peștera în sine. Există cel puțin două variante de ajuns la ea; noi am ales traseul prin Cheile Ponicovei – pornind din DN 75, după ieșirea din Dubova, înainte de pod, pe lângă niște ruine ale unei clădiri, cobori în valea râului și mergi pe lângă el, prin pădure. [Intrarea spre Cheile Ponicovei.] Însă... nu doar mergi; urci, cobori, treci peste bolovani , te strecori printre stânci căzute. Deasupra ta se înalță, din ce în ce mai mult, pereții de piatră. Noi am dat și peste rezultatele unui tragic accident auto produs înainte cu ceva ani (2018) – o mașină căzută în prăpastie (prilej de alți fiori reci pe spate). [Ultimul loc în care te-ai aştepta să găseşti rămăşiţele unei... maşini!] Repetăm recomandarea de a merge însoțit; traseul nu e marcat (triunghi galben) decât pe o mică porțiune și poate fi... descurajant dacă nu e cineva care să-ți spună că ești pe drumul cel bun, că trebuie să abordezi trecerea aia pe stânga și că... destinația va merita efortul; și că e ok să cobori pe scara aia din lemn la verticală, de vreo zece metri; și și pe-a doua, având grijă la cap; și tot așa... ["Acolo urmează să coborâm pe o scară de 10 metri..." 😊] Și apă să-ți iei suficientă, căci pe traseu nu există surse. Mergi cu bine!
Dubova 227170, România
4.67 3 recenzii
Peștera Veterani este unul din obiectivele de pe Clisura Dunării ce nu pot fi abordate decât de pe apă şi mai toate „croazierele” oferite de diferiții prestatori din zonă includ o oprire aici. [Vedere de la terasa din faţa peşterii.] De-a lungul timpului a avut diferite utilizări, încă din timpuri preistorice. Dacii o considerau sanctuar al zeului Zamolxis, pe considerente legate de răsărirea soarelui (razele de lumină care intră în peșteră într-un anumit moment al zilei erau considerate semn divin). Galeria de la intrare este protejată cu un zid de cărămidă din epoca romană. [Vestigii de construcţie romane şi austriece.] A fost folosită de către austrieci în perioada când Serbia era pașalâc turcesc iar România era ocupată de austrieci. În ea se adăposteau undeva la 200-250 de soldați austro-ungari (până la 700 spun alte surse), conduși de un general austriac pe nume Veterani, care în 1692 a refăcut și fortificațiile romane; este cel de la care provine și denumirea peșterii. Avea zid de piatră de apărare iar cu 20 de metri mai jos era un tun menit să țină turcii la distanță în timpul războaielor austro-turce. Gaura naturală din partea superioară servea la supravegherea zonei. [Gaura "strategică" din munte.] Mai puțin „romantic”, până la formarea lacului de acumulare localnicii adăposteau aici la nevoie vitele, oile ori caprele. Zona este foarte bogată în (re)surse arheologice care atestă locuirea din cele mai vechi timpuri și utilizarea peșterii, caracterul militar dar și civil. Unele surse spun că Veterani ar fi prima peșteră cartată științific din lume, prima peșteră punctată pe o hartă. Primele cercetări privind peștera s-au făcut în jurul anului 1872. Era împărțită pe trei niveluri dar în prezent se poate vizita doar ultimul, cel mai de sus, celelalte fiind inundate. La baza peretelui de acces a fost amenajat un mic ponton și ridicate niște scări care ușurează vizitarea. Este un obiectiv ușor de explorat (cu excepția accesului exclusiv de pe apă), fiind astăzi mai degrabă o grotă decât o peșteră, cu o lungime de 87 metri, pe un teren destul de plat, ușor ascendent. [Rămăşiţele ale fortificaţiilor austriece din interior.] Galeria de acces e scurtă iar sala principală este mare, largă, înaltă și luminată natural printr-un orificiu în stâncă. În interior sunt ziduri de piatră de la fortificații, a fost amenajată o fântână și au fost aduse manechine ce evocă soldații austrieci cantonați aici. Până la ora 10 razele soarelui intră perfect în peșteră și o luminează foarte frumos (deci dacă poți fă-ți programul în așa fel încât să reușești să ajungi la ea în jurul acestei ore). [Fotografie realizată de Ioana Visan, utilizator Unde Mergem® 😍] Este iluminată și artificial dar o poți vedea ca atare doar dacă ajungi în timpul programului de vizitare stabilit de cei de la Parcul Natural Porțile de Fier (care o administrează și te taxează la intrare).
Dubova 227170, România
Ruinele piciorului Podului lui Traian ar trebui să fie primul lucru pentru care alegi să vizitezi Drobeta, orașul ăla mic de la Dunăre pe care împăratul roman l-a ales ca punct de plecare pentru cucerirea Daciei!  Despre construcția podului înveți, mai serios, prin clasa a IV-a, la primele lecții de istorie. Da, e vorba de o bucățică de istorie, un rest dintr-un pilon de susținere, o ruină. Când auzi cuvântul ruină ar trebui să îți sclipească ochii, pentru că știm turiști care bat mii de kilometri ca să vadă, să atingă sau să calce pe câteva ”pietre” vechi, mândri fiind că au pășit pe urmele înaintașilor, încercând să retrăiască alte vieți, în alte lumi.  A fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, mai celebru pentru columna de la Roma. Deși unea malurile Istrului, totul a durat 2(doi) ani, primăvara lui 103 - primăvara lui 105. Suprastructura din lemn a fost fixată pe 20 de piloni de piatră în formă paralelipipedică. La cele 2 capete, sudic și nordic, au fost ridicate două arcuri de triumf, porți monumentale, expresie a măreției și puterii romane imperiale.  În 1856, când nivelul apei era foarte scăzut, încă se mai vedeau cei 20 de piloni de susținere. În 1906, 2 dintre ei au fost doborâți pentru că încurcau navigația, iar în 1932 sub apă se mai puteau număra 16. O jumătate de secol mai târziu, arheologii au mai găsit 12, iar astăzi mai pot fi văzuți doar 2. La Drobeta ”pietroiul”, rămas din grandioasa construcție se află în suferință. Ani buni piciorul a zăcut într-o băltoacă murdară și urât mirositoare. [Balta în care a zăcut piciorul podului.] Poți să îl vezi de aproape dacă te înarmezi cu răbdare și întrebi în stânga și în dreapta cum ajungi acolo jos, lângă el, pe malul Dunării. Îți trebuie și un pic de curaj pentru că o dată dibuită calea de acces, nu e ușor să o parcurgi. La data documentării noastre, era neasfaltată, plină de gunoaie și bălării, o zonă în care nu te simți deloc în siguranță. [Drumul spre un vestigiu de mare importanţă. 😒] Trebuie să te îndrepți către portul Drobeta Turnu Severin, să traversezi calea ferată și să urmezi "strada" Portului până în capătul ei. Dar ajungi. Străbați cu privirea fluviul și îți imaginezi, te transpui în perioada anilor care ne-au definit ca popor. Nu e de ici, de colo, pentru că ai citit, ai învățat despre romani, ai văzut filme, poate ai fost la Roma. Nu te bucuri, însă, de ceea ce vezi. [Zona ruinei este plină de moloz iar accesul lângă ea este interzis.] Ani la rând singura grijă manifestată de autorități s-a rezumat la o pompă cu care era scoasă ocazional apa din bazinul ce îl înconjoară, așa că în 2009, când Muzeul Regiunii Porților de Fier a intrat în reabilitare, vestigiul părea că va primi niște perfuzii și se va înzdrăveni. Era prevăzută o pasarelă și un lift care facilitau accesul la monument, acesta era și el restaurat, iar împrejurimile urmau să fie igienizate. Ba mai mult, în colaborare cu arhitecții sârbi, un proiect ambițios promitea turiștilor refacerea podului cu ajutorul unei holograme laser vizibilă pe timpul nopții. Din păcate cocktailul de vitamine (promisiuni) a fost înlocuit cu o amărâtă de ”mască de oxigen”, care ba i-a fost, ba nu i-a fost pusă; în fapt niște schele. Pasarela și liftul au fost construite, dar nu au fost încă puse în funcțiune. [Pasarela şi liftul.] De hologramă nu mai vorbește nimeni, iar singurul tratament pe care ”bucata de istorie” l-a primit sunt schelele care dau senzația că se muncește la ceva. Cei mai mulți dintre turiști aleg să admire de sus, din curtea muzeului, ce a rămas din puntea ce a redefinit hărțile lumii antice. Se apropie de ea prin obiectivul camerei foto, iar dacă aparatul este unul performant fotografiază și celălalt ”pietroi” supraviețuitor. Pentru că, da, pe malul sârbesc se află un frate al celui de la Drobeta, la fel de bătrân, la fel de încărcat de istorie, dar mult mai norocos. E mai bine îngrijit, e păzit, iar cel care face acest lucru știe o grămadă de povești și legende despre ce a fost odată măreaţa construcție. Ți le spune fie în sârbă, fie în română. La noi, dacă vrei să afli mai multe sau vrei să vezi cum a arătat Podul odinioară, în toată splendoarea lui, plătești bilet și intri la muzeu. În 2020 au fost deschise câteva secții. De asemenea, la ieșirea din oraș spre Orșova, în mijlocul unui sens giratoriu, tronează macheta unui fragment care te ajută să îți imaginezi cum arăta una din minunile tehnico-arhitectonice ale lumii antice. [Reconstituirea unei secţiuni din Podul lui Traian.]
Strada Independenței 2, Drobeta-Turnu Severin, România
Ne-am documentat pe teren şi îţi recomandăm traseele turistice pe care nu ar trebui să le ratezi dacă te afli în judeţul Mehedinţi. Mergi cu bine! 🧭🥾🚶🏾🌲☀️⛰️ Dacă vrei să ne sugerezi şi tu un traseu fain, devino contribuitor Unde Mergem®!