Locații

Poate că un loc numit Calvarul Secuiesc nu îţi trezeşte dorinţa de a-l vizita însă el constituie una dintre atracţiile oraşului Odorheiu Secuiesc şi ne face plăcere să ţi-l prezentăm, poate îl salvezi în lista ta de vizite în zonă! 😍 Când vii dinspre Sovata, după Băile Szejke, pe partea dreapta a drumului, trebuie să fii atent pentru că este o intrare îngustă și numai un mic loc pentru parcare. [Pista de biciclete.] După ce laşi maşina şi urmezi drumul de bicicletă/pietonal paralel cu şoseaua, la un moment dat vei da peste un indicator cu inscripția „Székely Kálvária”, care te direcţionează spre Calvar; de aici începe o urcare uşoară, în care trebuie să urmăreşti plăcuţele de lemn pe care apare cuvântul „Kálvária”; la prima dintre ele o să faci la dreapta şi vei trece lângă o casă cu turn (din curtea căreia s-ar putea să te „salute” doi câini, bine că numai de dinăuntru 😀). [Indicatorul de lângă şosea.] Traseul continuă urcarea și intră în pădure. De aici începe Calvarul Secuiesc prin care poți urmări Calea Crucii cu Patimile lui Isus. Acestea sunt sculptate ca basoreliefuri în stânci de doi metri; creaţii ale lui Zavacki Walter Levente, un sculptor renumit din Odorheiu Secuiesc.  Pentru că cele 12 stații sunt plasate pe lângă o potecă un pic abruptă, să fii cu grijă pe unde calci! 😉  Urmărind Calvarul ajungi pe creasta dealului Nagymál unde se înalță capela Ugron (o veche familie nobilă din Odorheiu Secuiesc) construită de Ugron Ákos în 1890. În fiecare an pe 8 septembrie, aici se organizează pelerinajul familiei Ugron, la care participă un număr mare de membri ai familiei. Lângă capelă mai este o stâncă cu inscripția „Sírban” („În mormânt”) și încă una pe peretele capelei „Gyászban” („În doliu”) - sunt ultimele două staţii ale traseului.  Pe fiecare dintre pietrele ce marchează staţiile apar și datele momentelor cruciale din istoria secuilor asociate cu Patimile lui Isus, gravate și cu runele secuiești (alfabet secuiesc, un fel de „scriere pe răboj”): I. Verdict / 1241-1242– Invazia tătară. II. Împovărat/ 1526 – Bătălia de la Mohács, învingerea  Regatul Ungariei de către Imperiul Otoman, având ca rezultat împărțirea Ungariei pentru aproximativ 150 de ani între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg. III. Împiedicat / 1562 – Determinarea răscoalei secuilor de către armatele lui Zsigmond János. IV. Întâlnire / 1596 - Carnavalul sângeros - Răscoala secuilor, pentru promisiunile neîndeplinite, a fost determinată de către Bocskai István. V. Ajutor / 1690 – Încetarea principatului Transilvaniei. VI.  Simpatizare / 1711 - Încetarea sistemului militar al secuilor în urma înfrângerii în urma războiului de independență purtat sub conducerea lui Ferenc Rákóczi al II-lea. VII. Cădere / 7 ianuarie 1764 - Masacrul de la Siculeni / Execuția în masă a secuilor de către armata austriacă, drept pedeapsă pentru secuii rebeli care au solicitat menținerea privilegiilor soldaților regimentelor grănicerești secuiești ce păzeau granița militară transilvăneană. VIII. Consolare / 1 august 1849 - Bătălia de la Pasul „Nyerges” (Pasul Cașin) – Au fost uciși aproximativ 1000 de secui în timpul Revoluției Pașoptiste, în lupta cu armatele țariste și austro-ungare. IX. Prăbușire / 27 august 1916 - Intrarea în Transilvania/ Trecerea trupelor armatei române prin pasul Carpaților.  X. Privarea / 4 iunie 1920 - Dictatul de pace de la Trianon, conform căruia Transilvania este separată de Ungaria. XI. Crucificarea / 26 august 1944 - Lupta de pe valea Uzului / Atacul trupelor sovietice. XII. Abandonat / 10 februarie 1947 - Tratatul de pace de la Paris / România primește înapoi Transilvania de Nord (care fusese transferată Ungariei în 1940 prin Dictatul de la Viena). XIII. În doliu / 4 noiembrie 1956 - Revoluție în Ungaria împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice / A  fost înăbușită de trupele sovietice. XIV. În mormânt / 5 decembrie 2004 - Referendum în Ungaria, cu privire la dubla cetățenie pentru maghiarii care locuiesc în afara Ungariei – fără rezultat. Lângă capelă vei găsi câteva bănci unde te poţi odihni după urcuş și, în liniștea pădurii, te poți uita la orașul care se întinde sub picioarele tale. Să ne spui într-un comentariu, te rugăm, ce impresie ţi-a făcut acest traseu! 🙏

Cascada Jávárdi de pe Valea Rece, comuna Lunca de Jos, este un loc numai bun de făcut o plimbare, într-o zi de vară, după masa de prânz 🙂 Dacă lași mașina la Strada Principală, în maximum două ore de mers lejer, pe o distanță de 9 km și o diferență de nivel de 175 m, ajungi la obiectivul vizat. Dacă nu ești fan al mersului pe jos, poți face traseul și cu mașina dar şi cu bicicleta! [Drumul spre cascadă.] Drumul până la cascadă este drum județean; dar numai din punct de vedere administrativ, căci practic e un drum pietruit, pe care urci bine cu 4x4. Se intenționează asfaltarea lui și există și un plan pentru zona cascadei, cu zonă de relaxare, ceainărie... Dar probabil că va mai dura. Până atunci natura rămâne stăpână (și sperăm ca modernizarea planificată să reușească să păstreze cât mai mult din asta). E un loc plăcut, bun pentru relaxare, în liniștea tulburată doar de căderea foșnitoare a apei pe muchiile pietrelor. Regiunea din jurul cascadei a fost cercetată de biologi, care au constatat o varietate impresionantă a vegetației - flori, plante medicinale; și face parte din rețeaua ecologică de arii protejate natura 2000.  [View spre Valea Rece. 😍] Imediat după curba în care vei găsi câteva locuri de parcare (un pic mai sus de cascadă), vei găsi şi un mic izvor; cu mâna pe inimă spunem că aici am băut cea mai bună apă din Harghita!  [Image] Nu am aflat nicio legendă despre vreun uriaș care să fi aruncat pe-acolo niște stânci sau despre vreo zână care doarme liniștită în florile de pe marginea râului dar am aflat despre un „zmeu” din sat, care, supărat că viiturile tulburi prea îi dau de furcă, s-a gândit să-i modifice cursul... A reușit să o facă mai puțin decât reușește apa însăși, care, cu forța adunată din munți, a mutat din loc o stâncă de dimensiuni destul de impresionante, peste care, pe lângă care și pe sub care își poartă acum călătoria învolburată. [Stânca din dreapta "împinsă" de forţa apei! 😮] Din comuniunea de veacuri a omului cu natura, combinată cu istețimea populară au rezultat câteva vorbe de duh, pe care autoritațile le-au afișat la cascadă, spre amuzamentul și educarea vizitatorilor (deşi la data documentării noastre erau doar în maghiară, între timp am fost anunţaţi că au fost instalate panouri bilingve, cu limba română prima, aşa cum este şi normal - felicitări autorităţilor locale!). [Instrucţiuni "indicator meteo". 😀] Un indicator meteo ce folosește stânca drept element de orientare:  Dacă piatra este udă, înseamnă că plouă. Dacă piatra este uscată, nu plouă. Dacă stânca are umbră, atunci e soare. Dacă stânca este albă, e semn de ninsoare. Dacă piatra nu se vede, e ceață. Dacă piatra se mișcă, e cutremur. Dacă piatra a dispărut, a fost tornadă. 😀 [Și un „îndreptar” comportamental ce folosește, simbolic, tot piatra:] Neatentul se împiedică de ea. Violentul o folosește drept armă. Pentru copii e o jucărie. Cu piatra David l-a ucis pe Goliat. Michelangelo a sculptat statui minunate. În fiecare caz, diferența nu a fost la piatră, ci la cel care a folosit-o. Nu există nimic în jurul tău care să nu poată fi folosit într-un scop benefic. The end!  Mergi cu bine! 🤗

Cascada mezotermală din Toplița se află în inima țării, lângă cursul superior al râului Mureș, printre pădurile nesfârșite ale județului Harghita. În adâncul munților Carpați, panorama fantastică, în nuanțe verzi de brad, ascunde un fenomen natural mai puțin obișnuit, o veritabilă comoară pe care ne-a oferit-o natura. [Călătorie pe plaiuri harghitene.] Aflată pe strada Cascadei (foarte intuitiv) 😊, Cascada mezotermală din Toplița constituie una dintre atracțiile turistice unice din țara noastră, fiind una dintre cele două cascade de acest tip din Europa, alături de cea din Saturnia (Italia). În 2000 a fost declarată monument al naturii, arie protejată de interes național și rezervație naturală de tip biologic si peisagistic. De obicei, când ne gândim la o cascadă, o asociem cu răcoarea adusă de presiunea apei și nu cu „apa termală”; acesta este doar unul dintre elementele cu care natura te surprinde aici. [Cascada cu picături calde.] Din păcate, în ciuda importanței sale, cascada a fost neglijată pentru foarte mult timp iar acest lucru se vedea și în vizita noastră de documentare. Drumul până la cascadă este cam de 1 km, din Parcul Central al orașului și poate fi parcurs atât cu mașina (un pic mai greu), cât și cu bicicleta sau la pas (recomandat). Având în vedere că nu vei găsi niciun indicator până la intersecția cu linia de cale ferată, îți spunem noi că o poți lua pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, urmând ca mai apoi să faci stânga pe strada Cascadei. [Punct de plecare: Parcul Central Toplița.] Atât cu mașina cât și pe jos, localizarea din aplicație îți va fi de folos. Drumul despre care vorbim este, de fapt, o cărare destul de îngustă. Nu este asfaltată, ci doar pietruită, astfel că accesul cu mașina ar putea fi mai dificil. O plimbare ar fi mai plăcută, având în vedere peisajul care te înconjoară şi în timp ce străbați drumul la pas, poți să te bucuri și de aerul curat, de munte, de pădurile din jur, de susurul râului și chiar de panorama orașului.  De asemenea, în timpul plimbării, trebuie să fii atent, deoarece vei trece pe lângă șina de cale ferată. Și da, cascada poate fi admirată și din tren! Dacă vei călători pe ruta Miercurea Ciuc-Târgu Mureş, privește doar pe fereastra din stânga, când te apropii de gara din Toplița; sau invers, dacă mergi spre Miercurea Ciuc, pe cea din dreapta, după ce treci de gara din Topliţa. [Atenție la tren!] Izvorul cascadei se numește Bradul, un nume ales cu mult timp în urmă, inspirat de bariera de brazi care înconjoară întreaga regiune. Chiar și stânca peste care se întinde cascada, este împrejmuită de trunchiurile înalte ale copacilor. Dacă ești atent și ai puțin noroc, te vei întâlni și cu câteva viețuitoare ale pădurii: iepuri, bufnițe sau chiar căprioare. Dacă te apropii puțin de marginea cascadei, poți simți aburii calzi care se ridică deasupra apei pentru că ceea ce face cascada atât de specială, pe lângă frumusețe, este temperatura ridicată a apei. Acestui fapt se datorează depunerile de carbonat de calciu și travertin prezente atât în apă, cât și pe vegetație și stânci. Atinge vălul de apă câteva clipe și vei descoperi magia! 😍 Perdeaua de apă care acoperă întreaga stâncă este locul în care natura își pictează culorile în fiecare anotimp. În funcție de sezon, cascada trece de la alb la brun închis, proiectând reflexii roz sau roșiatice. E o încântare să asculți susurul apei, să simți fiecare adiere de vânt și să urmărești coroanele copacilor dansând deasupra cascadei. Tabloul mișcător al apei bucură ochii și sufletul. [Iarna la cascada mezotermală. 😍] Acest spectacol al naturii poate fi admirat și în alte forme. Pe timp de iarnă, când temperaturile coboară destul de mult în această zonă, împrejurimile cascadei se transformă într-un adevărat tărâm de gheață, în mijlocul căruia surprinzătoarea cascadă rămâne caldă. Și în acest anotimp, vizita poate fi una foarte plăcută. În plus, ai ocazia să guști castane coapte, vin fiert sau ciocolată caldă la una din tarabele amenajate în zonă. Te poți bucura de frumusețea locului odihnindu-te pe una din băncile de lemn care se întind de-a lungul drumului sau chiar de pe podul de lângă cascadă. Poți face poze, poți pur și simplu admira priveliștea sau îți poți chiar scufunda mâinile în apa caldă a cascadei, ca să verifici pe pielea ta, dacă nu crezi! 😊 Delia Creţu, contributor Unde Mergem® foto copertă: Cascada mezotermală Toplița iarna 2025 @Apele Române

Sigur știi deja că lacul Sfânta Ana este singurul lac vulcanic din România. Și că este situat în județul Harghita. Și că e o zonă extraordinar de frumoasă. Și unde ai șanse mari să te întâlnești cu ursul. Hai să mai nuanțăm puțin, cu ce am mai aflat la fața locului și de la specialiști. [Tărâm de poveste 😍] Cel mai probabil lacul și-a luat numele "Sfânta Ana" de la capela omonimă, aflată pe malul apei și sfințită contemporan cu numele mamei Fecioarei Maria. Locul era considerat sfânt și primea pelerini încă din Evul Mediu. Dar o altă capelă ar fi existat aici, încă din anii 1300, iar povestea numelui are rădăcini la fel de vechi. Cu nivelul cunoștințelor de atunci, oamenii nu înțelegeau cum poate să existe în mijlocul munților un lac, cu apa neobișnuit de limpede, care nu e alimentat de niciun pârâu și nu are nicio ieșire; era ceva misterios; așa că a apărut legenda... Iar ea este legată de cetatea Bálványos. Se spune că pe vremea când pe locul lacului exista încă muntele, pe acel munte era o cetate, a fratelui mai tânăr al nobilului de la Bálványos. Cei doi erau într-o continuă competiție. Într-o zi la Bálványos a venit un vizitator de peste mări și țări, cu o caleașcă nemaipomenit de frumoasă. Baronul de la Bálványos a măsluit un joc de cărți și a câștigat caleașca de la musafirul lui. Și apoi a mers la fratele mai tânăr să se laude cu noua achiziție. Acesta a jurat că va construi o caleașcă și mai și. A adunat meșteri mari din toate zările și i-a pus să construiască o caleașcă bătută cu aur și pietre prețioase. Nu i-a fost însă de ajuns; în locul cailor a decis să înhame pe cele mai frumoase 12 fete din ținut. Iar cea mai frumoasă și mai evlavioasă dintre ele era Ana; ea a fost înhămată în frunte. Acest alai urma să pornească spre Bálványos dar fetele nu au reușit să urnească trăsura. Groful a început să le biciuiască; iar atunci când a lovit-o pe Ana, ea a început să se roage la Dumnezeu să le scape din acea situație grea. Dumnezeu i-a ascultat ruga și a trimis o furtună imensă, cu tunete și fulgere, care a înghițit întreg muntele, cu baron, caleașcă, cetate și fete cu tot. Când s-a terminat urgia, în locul muntelui rămăsese o gaură, pe fundul căreia era un lac frumos, pe care pluteau 12 lebede. Când lebedele au ajuns la mal și au ieșit din apă s-au transformat înapoi în fete iar Ana, în semn de mulțumire față de Dumnezeu pentru ajutorul acordat, a ridicat o capelă și a dus acolo o viață sfântă. [Capela Sf. Ana.] Documentar, prima menționare a unei capele în zona lacului datează din 1349. Construită cel mai probabil din lemn, a fost distrusă de invazii și reconstruită din piatră cam 200 de ani mai târziu. Dar astăzi se știe cu certitudine că nu de-atunci datează și lacul. [Vulcanul Ciomatu, în craterul căruia s-a format lacul.] Lacul s-a format la sfârșitul erei glaciare. Inițial a fost o mlaștină pe fundul craterului. Dar odată cu topirea zăpezilor și ghețurilor prinse în crater, a apărut lacul. S-au adăugat precipitațiile anuale și astfel am ajuns să ne bucurăm până astăzi de această raritate creată de natură, fără modificări semnificative de-a lungul timpului. Microclima specifică a craterului a făcut ca volumul de precipitații să fie egal cu volumul de evapotranspirații. Craterul nu are nici cea mai mică crăpătură care să lase să iasă apa, deci toată cantitatea de apă prinsă acolo rămâne pe loc. Ploaia și zăpada cad de-a lungul anului, iar pe timpul verii lacul evaporă cam aceeași cantitate de apă cât primște din precipitații. Lacul are o fluctuație naturală a nivelului de apă de 20-25 cm – acumulează până la sfârșitul primăverii, apoi pierde prin evaporare până toamna. Au mai fost ani mai secetoși, când apa s-a retras semnificativ dar situația a revenit spre normal. [Vulcanul Ciomatu, văzut din depărtare.] Problemele mari ale lacului nu vin însă din debit, ci din procesul de eutrofizare; adică îmbogățirea apei cu nutrienți; respectiv cu material organic, care transformă apa din una „moartă”, oligotrofă, în una „vie”, care susține viața. Sursa acestei probleme este omul și modul în care el se raportează la natură; mai exact turismul de masă și modul în care acesta a fost practicat în deceniile trecute.  Dacă pentru orice alt lac prezența vieții e un lucru bun, pentru lacul Sfânta Ana înseamnă degradare. Scăldatul în apa lacului, picnicurile pe marginea lui, cu toate „urmele” și urmările... încă de prin anii ‘50 de când a început turismul de masă... totul a dus la acumularea de material organic în apă. Acesta este hrană pentru alge. Pe lângă alge, o minte „încețoșată” a decis să introducă și pești, care au catalizat retenția materialelor organice. Lacul, oligotrof inițial, cu o apă 99% pură, de o transparență ireală, risca să devină o baltă tulbure. [Apa începe ușor-ușor să-și recapete limpezimea.] Norocul e că procesul este reversibil. Dacă înmulțirea algelor se va stopa se speră că procesul de regenerare și autocurățare a lacului va reveni.  În lipsa peștilor și a materialului organic, lacul a avut o capacitate de regenerare echilibrată. Acest echilibru este asigurat de două categorii de microorganisme -  zooplanctonii și speciile de bentos (totalitatea organismelor care trăiesc pe fundul apei). Ele se ocupă de evacuarea materialelor organice. Iar treaba lor trebuie facilitată de factori de decizie. Din fericire s-a reușit, prin intermediul asociației care administrează domeniul din 2019, interzicerea scăldatului și a picnicului. Iar în vara 2023, pentru prima oară după foarte mulți ani, s-a observat o mică scădere a cantitatății de material organic în apă. S-au mai luat și alte măsuri, tot în speranța de a se conserva cât mai bine locul – s-a limitat accesul prin pădure, prin amenajarea unei poteci; s-a interzis accesul mașinilor în crater; s-a limitat timpul de petrecut pe malul lacului. [”Plaja” de la Sf. Ana, din fericire azi doar un punct de belevedere!] Locul este rezervație botanică, geologică și peisagistică; toate elementele sunt protejate - topografie, habitat, priveliște. Pe lângă protejarea ecosistemului ai garanția că vei respira aer curat, fără arome de grătar, și vei asculta doar cântecele naturii. Și, nu în ultimul rând, mai e și aspectul siguranței – zona este habitat al urșilor iar prezența hranei aduse de om reprezenta o tentație greu de refuzat - ursul nu e dornic să întâlnească oameni, dar el vrea hrană cât mai multă, cu economie cât mai mare de energie – hrana oferită de om este atracția maximă – ușor accesibilă, bună, bogată în calorii; în plus, dispare teama. Aceste este motivul pentru care pe lac nu există tomberoane. Iar toate interdicțiile au dus la reducerea considerabilă a întâlnirilor – lucru bun pentru ambele părți implicate. [Te poți plimba pe aleea care înconjoară lacul...] Totuși, interzicerea picnincului nu înseamnă că  nu poți mânca un sandviș sau o gustare. Poți să vii cu ele de-acasă sau poți cumpăra un produs tradițional sau ceva de băut de la unicul stand comercial de pe malul lacului.  Ce mai poți face acolo e o plimbare în jurul lacului, ca să-l admiri și fotografiezi din toate unghiurile, căci nu e deloc modest la capitolul ăsta – fiecare pas pe care îl faci pare că îți oferă o imagine și mai frumoasă. Accesul este permis aproape tot timpul anului, așa poți obține imagini de-a dreptul spectaculoase toamna de exemplu, când pădurea se colorează mirific iar apele limpezi reflectă halucinant paleta de nuanțe și siluetele copacilor. [...și pe cărăruile „săpate” în covorul de mușchi de pe maluri.] Să ai doar un pic de grijă cum gestionezi timpul, eventual. Accesul în rezervație se face pe baza unei taxe de parcare de 50 de lei/autoturism, care acoperă 3 ore, și intră toți ocupanții mașinii. În banii ăștia poți vizita și tinovul Mohoș din apropiere. Ce depășește 3h se taxează cu 2 lei pentru fiecare 30 de minute (nu-i mult, așa că... relax...; ți-am spus doar ca să știi...). Utilizarea toaletelor este inclusă în preț. Acces gratuit în rezervație au doar drumeții care vin pe jos pe vreunul din traseele dinspre Tușnad, Bálványos ori Bixad (stabilite de salvamont, acreditate, marcate). Și persoanele cu dizabilități au gratuitate (deci mașina cu care sunt transportate va avea gratuitate). [Mici ecosisteme, la fiecare pas 😍] Taxa de parcare contribuie la întreținerea domeniului (în caz ca te întrebi cum ajunge apa la toaletă într-o zonă fără infrastructură primară sau cum se face curățenie într-o zonă unde serviciile publice de salubritate nu ajung). Altfel, zona nu primește niciun fel de finanțare ori subvenție, de nicăieri; supraviețuiește dor din această taxă, din sponsorizări și donații (care sunt puține față de necesar). Dacă ți se face foame și nu ai venit cu nimic în rucsac, poți rezolva problema – găsești în zona parcării minuturi sau langoși iar la lac kürtőskalács (despre care ni s-a spus că sunt cei mai buni din țară; nu i-am testat, dar data viitoare nu mai ratăm ocazia 🙂). Și ca să ții minte excursia, poți sa-ți găsești și un suvenir drăguț la magazinul dedicat. În ceea ce privește comerțul, s-a pus la dispoziție strictul necesar, din raționamente de protejare a mediului. [În zona debarcaderului și a chioșcului.] Tot în aceeași linie de conservare a sitului, regula de bază este vizitarea obiectivelor pe jos. Excepție fac persoanele cu nevoi speciale - persoane cu dizabilități, persoane peste 65 ani, gravide vizibil (trim. III), copii (cu un singur însoțitor), pentru care se pune la dispoziție transport auto până la debarcaderul de pe lac (nu chiar până pe mal, totuși) – un microbuz care coboară din oră în oră, la fiecare :30 și urcă la fiecare :00. De la debarcader se poate pleca în plimbare pe lac cu un mic catamaran (o cursă de 30 min costă 25 lei/copil, respectiv 50/lei pe adult) sau se pot închiria bărci cu vâsle, capacitate de max. 3 pers., 25 lei/30 min sau 35 lei/60 min. [De încercat! 🤩] Programul de vizitare a lacului este 9:00-19:00 (vara) cu ultima intrare la 18:30, respectiv 10:00-18:00 în sezonul rece (1 noiembrie-30 aprilie). Din zona parcării ai două variante în care poți coborî spre lac: pe drumul asfaltat care te scoate la debarcaderul de pe malul lacului sau pe poteca amenajată șerpuit prin pădure, care se termină în poienița unde e construită capela; în caz că vei fi tentat să „tai” serpentinele trecând pe sub balustradele din lemn, abține-te, ele nu sunt puse chiar degeaba! 😉 [Îți recomandăm să părăsești asfaltul și să cobori prin pădure 😉] Iarna, când ninge bine, drumul se transformă într-una dintre cele mai apreciate pârtii de săniuș din România; săniile pot fi închiriate la fața locului, în preț este inclusă și remorcarea spre „vârf”, cu auto 4x4! 🤩 [De neratat! 🤩] Dacă vrei să petreci mai mult timp în zonă, în natură, ai și posibilitatea de a instala un cort, sau de a veni cu rulota, tot în zona parcării, în porțiunea dedicată acestui scop - parcare de noapte, singura modalitate de a oferi această posibilitate turiștilor dar de a proteja în același timp ecosistemul. Ți se asigură facilități minime și siguranță – loc de cort, toaletă, duș, coș de gunoi, loc de foc și o roabă de lemne, primești 5l de apă de băut Perla Harghitei. Plus intrarea în rezervație. Iar zona e împrejmuită cu gard electric. Totul pentru 100 lei/24h/mașină (indiferent de nr. de pasageri, conform capacității mașinii); pentru motocicletă - 50 lei. Accesul este permis în limita spațiului și a înțelegerii cu vecinii; și pe mai tot timpul anului, cu excepția perioadei de îngheț când trebuie închisă apa; dacă îți asumi asta, poți sta oricând. [Zona de înnoptare.] A! Dacă îți trece prin cap să „fentezi sistemul”, să lași mașina mai la distanță și să vii pe jos, ia în calcul două aspecte: 1. genul ăsta de comportament e descurajat activ și te va costa 30 lei dacă ești „prins cu mâța-n sac” și 2. posibilitatea de a da nas în bot cu ursul. Și, în plus, trebuie să înțelegem că pentru a ne putea bucura cu toții și cât mai mult timp de asemenea locuri este nevoie de administrare, organizare și conservare, ca să nu fim în paradigma „după mine potopul”... Iar 10 lei (dacă vin 4 oameni într-un autoturism) pentru 3 ore e o sumă pe care o putem da, dacă ne permitem mașină...

Am simţit că vom găsi ceva deosebit aici încă de când am intrat în curtea mănăstirii de la Izvoru Mureşului, trecând pe sub bolta clopotniţei care evocă Poarta Raiului, frumos pictată cu scene ce simbolizează milostenia şi dragostea faţă de aproape. Şi nu ne-am înşelat; am găsit o biserică foarte frumoasă, cu o catapeteasmă sculptată în lemn de păr sălbatic decorată minunat, realizată într-un stil care ne-a amintit de iconostasul Mănăstirii Dealu. [Catapeteasma sculptată în lemn de păr sălbatic.] Dar am putut admira şi o splendidă „colecţie” de picturi în frescă (este mănăstirea cu cea mai mare suprafaţă pictată din România, peste 2000mp!) care împodobesc pereţii bisericii, ai paraclisului şi ai corpului de chilii în care vieţuiesc maicile. Dacă ajungi în afara programului de slujbe poţi ruga şi tu pe una din maici să îţi facă un tur - în limita timpului şi a îndatoririlor specifice, vor face asta cu bucurie şi din dragoste pentru obştea lor! [Măicuţă bătând la tochiţă.] Sala de la intrarea în corpul chiliilor ne-a rezervat o mare supriză: în faţa pereţilor acoperiţi cu fresce ce prezintă figuri emblematice din istoria poporului român (atât religioasă cât şi laică - ni s-a părut foarte originală ca tematică), am putut testa acustica extraordinară a încăperii... care creează un fel de surround greu de descris în cuvinte! 😮 Am aflat de la maica ce ne-a însoţit că Înaltpreasfinţitul Ioan, cel care a ctitorit mănăstirea (şi care e şi inginer constructor), a proiectat în aşa fel această sală încât, cu ajutorul unor oale din lut încastrate în pereţi, să se amplifice şi să se transmită sunetele într-un fel foarte special... poziționează-te în locurile indicate şi ai să înţelegi despre ce este vorba! 😉 [Sala-foişor, cu istoria poporului român. 😍] Apoi, mai departe, vei parcurge holurile corpului de chilii care sunt pictate preponderent cu scene şi reprezentări ale sfinţilor români, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în straie populare; în ordine cronologică, începând de la martirii din perioada creştinizării teritoriului României şi până la cei din zilele noastre. [Maica Domnului ocroteşte România... Mare. 🇷🇴❤️] Ne-a plăcut şi paraclisul de iarnă, şi el foarte frumos pictat şi împodobit cu o catapeteasmă sculptată tot în lemn de păr sălbatic. [Paraclisul de iarnă.] Mănăstirea nu se poate lăuda cu o istorie îndelungată, dar, după ce i s-a pus piatra de temelie în anul 1996, s-a bucurat de o o sfinţire cu mare fast în 2000, în prezenţa Preafericitului Patriarh Teoctist şi a unui numeros sobor de preoţi şi episcopi. Hramul bisericii este „Adormirea Maicii Domnului”, prăznuit la 15 August - ilustrat în dreapta iconostasului prin Maica Domnului ţinând biserica în mâini.  În biserică te poţi ruga la moaştele Sfântului Nicolae şi la o raclă cu moaştele unei întregi pleiade de sfinţi români (ilustraţi prin câte o mică icoană). [Racla cu moaşte ale Sfântului Nicolae.] Toate icoanele din biserică şi din paraclis sunt pictate de maicile de aici, mănăstirea având ateliere de pictură, croitorie, broderie şi chiar de tâmplărie, unde s-a realizat cea mai mare parte a tocăriei; aşa, obştea reuşeşte să se autogospodărească şi chiar să obţină venituri prin vânzarea de obiecte realizate în mănăstire, în magazinul bisericesc aflat în partea stângă a intrării (deschis zilnic între orele 09-21).  Majoritatea icoanelor vândute sunt litografii după cele pictate în ateliere de maici dar dacă vrei una pictată manual, se poate face comandă în magazin sau la telefonul din această pagină. [Magazin de suveniruri şi obiecte bisericeşti.] Dacă eşti curios/curioasă să cunoşti  viaţa obştei, în zilele lucrătoare poţi ruga o maică să te ducă într-un tur în ateliere, vei putea vedea cum se fac multe dintre lucrurile expuse în mănăstire sau puse la vânzare în magazinul bisericesc. [Atelierul de sculptură.] Am mai aflat şi că la Mănăstirea din Izvoru Mureşului credincioşii aflaţi în tranzit se pot caza în cele două case dedicate pelerinilor, în spaţii de cazare fără pretenţii dar curate şi pline de linişte, la preţuri modice - mai multe detalii pot fi aflate la numărul de telefon afişat în pagină. 

La Șumuleu există de la mijlocul secolului 15 o bazilică și mânăstire franciscană. Era una dintre cele mai mici și mai îndepărtate. A devenit mai importantă după evenimentele Reformei, pentru că a rămas singura mânăstire franciscană și timp de 160 de ani singurul centru catolic din zonă pentru catolicii din Moldova și din Transilvania. Centru ecleziastic al zonei Ciucului, pe lângă mânăstire a fost înființat un tipar cu un atelier de legătorie de cărți pentru a satisface nevoile culturale ale catolicilor din zonă. A avut astfel și o colecție bogată de cărți. Toți lucrătorii erau călugări. Se tipăreau cărți religioase și manuale pentru elevi; pe lângă mânăstire a funcționat și o școală, al cărei urmaș este acum Liceul Catolic din Miercurea Ciuc. Călugării franciscani s-au numărat printre principalii oponenți ai regimului comunist și au fost cu precădere întemnițați în închisoarea de la Miercurea Ciuc; iar ordinul franciscan a fost dizolvat în acei ani. [Drumul Crucii de la Şumuleu-Ciuc.] Pe Muntele Șumuleu, undeva pe partea nord-vestică, între Șumuleul Mare și Șumuleul Mic, este locul unde se ține anual, de Rusaliile catolice, cel mai important pelerinaj catolic din România (și unul din cele de pe itinerarul religios numit Drumul Mariei, care străbate mai multe ţări), organizat de mânăstirea de la poalele munților, din 1540 și până astăzi. La care, în ultimii ani, au ajuns să participe câteva sute de mii de pelerini. [Papa Francisc la pelerinajul din 2019. Sursa: Vatican Media.] La pelerinajul din anul 2019 a participat și Papa Francisc. În onoarea sa a fost scoasă din altar statuia mare a Fecioarei Maria și utilizată în procesiune (în rest, este utilizată una de mai mici dimensiuni). Cu această ocazie suveranul pontif a oficiat o slujbă închinată Maicii Domnului și a depus la statuia Fecioarei un trandafir aurit, cum face de fiecare dată când merge la locurile de pelerinaj dedicate Sfintei Marii. [Trandafirul aurit oferit de Papa Francisc.] Cu aceeaşi ocazie, în parcarea de lângă biserică, a fost inaugurată o „hartă” turnată în bronz (cu fonduri obținute din donații) pentru nevăzători care le permite acestora să experimenteze tactil drumul de pelerinaj de la biserica franciscană spre altarul triplu ridicat la punctul terminus. [Harta tactilă din bronz.] Drumul acesta are trei variante: Drumul Crucii, care este cel mai greu; varianta către capela Sf. Anton; și încă o variantă, ușoară. Oricare dintre variante poate fi parcursă oricând, nu doar în ziua pelerinajului și durează undeva de la 30-40 de minute, în funcție și de ritmul de mers și de popasurile de pe traseu – Drumul Crucii presupune oprirea și rugatul la fiecare din cele 14 stații, marcate cu cruci (asta lungește durata parcursului).  De altfel și biserica este deschisă zilnic, atât pentru credincioși și rugăciune cât și pentru simplii vizitatori. Dacă vrei să ai parte şi de un ghid, poţi suna la telefonul afişat în această pagină. [Unul dintre altarele laterale.] Biserica mânăstirii a fost construită între anii 1802-1876 (74 de ani!), cu efortul localnicilor, care au contribuit cu ce le-a stat în putință (bani, hrană pentru lucrători, au cărat piatră) și este a treia ridicată pe acest loc. În anul 1835 după unele surse (în 1804 după altele) a început amenajarea interiorului, s-a ridicat altarul mare. În total în biserică sunt șapte altare, câte trei pe fiecare latură. Ridicată în stil baroc, maiestuoasă, biserica, monument istoric, are vitralii aduse din Cehia iar orga i-a fost construită la Brașov. [Statuia Fecioarei Maria.] Statuia Fecioarei Maria, capodoperă a sculpturii în lemn, așezată pe altarul principal al bisericii, se spune că este una făcătoare de minuni. Statuia datează din jurul anilor 1510. Trecutul ei incert. Nu se știe cu exactitate când a ajuns la mânăstirea de la Șumuleu; se pare că la începutul anilor 1600 era deja acolo. Sunt două teorii; ambele se leagă de momentul Reformei. Se presupune că a ajuns aici fie „refugiată” din zona Țării Bârsei fie, mai probabil, de la mânăstirea franciscană din Bacău, distrusă atunci.  Sculptată din lemn de tei (arțar, după alte surse), de un sculptor anonim, cu o înălțime de 2,2 m, este cea mai mare statuie atât de veche din lemn din țară și din sud-estul Europei. Fecioara Maria este învăluită în razele soarelui, are sub picioare luna și poartă în jurul capului o coroană din stele. În braţul stâng îl ține pe copilul Isus, iar în mâna dreaptă sceptrul împărătesc. Deasupra ei a se află Tatăl Ceresc. De-a lungul timpului se obișnuia ca Maria și pruncul să fie îmbrăcați și decorați cu bijuterii prețioase oferite de familiile bogate; câteva dintre aceste ţinute s-au păstrat şi sunt expuse în sala din Muzeul Secuiesc al Ciucului -Miercurea Ciuc dedicată Mănăstirii Şumuleu; tot aici se păstrează şi ultima tiparniţă care a funcţionat în mănăstire pe la anii 1800. [Plăcuţe de marmură de mulţumire.] Statuia Fecioarei Maria este flancată de o parte și de alta de statui ale sfinților Ștefan și Ladislau, regi ai Ungariei. De cele două părți ale statuii se regăsesc nenumărate obiecte votive din argint (majoritatea lor simbolizând diverse organe vindecate) și plăcuțe de marmură de mulțumire, aduse drept ofrandă statuii după ce, se spune, s-au produs minuni; cel mai vizibil dintre aceste obiecte, de la distanță, fiind și foarte mare, probabil în mărime naturală, arătând ca o cizmă mare din argint, reprezintă piciorul bolnav și vindecat al renumitului conte și prelat (episcop) Batthyány (ctitor al bibliotecii și observatorului din Alba-Iulia). Simbolul Fecioarei Maria de la Șumuleu se regăsea pe vechiul blazon al orașului şi este prezent şi pe actuala stemă a judeţului Harghita. [Plăcuţe votive din argint.] În mânăstire locuiesc călugări franciscani, primii dintre ei fiind aduși la Șumuleu Ciuc în 1440, de către Iancu de Hunedoara, în cinstea căruia de altfel s-a construit aici prima biserică franciscană (predecesoare a celei actuale). Accesul este permis până sus în altar, până la picioarele statuii Fecioarei, în fața căreia credincioșii se roagă; aici se află şi o frumoasă rugăciune, în trei limbi (inclusiv română), către Maica Sfântă de la Şumuleu. Motivul pentru care s-a organizat primul pelerinaj aici, cu permisiunea Papei Eugen al IV-lea, a fost determinat de construirea primei biserici de la Șumuleu, după 1350, pentru care a fost nevoie de fonduri (a fost deci un pelerinaj de donație).  După 1546 Ioan Sigismund a dorit să introducă Reforma și să impună religia unitariană; localnicii s-au opus și au apărat biserica, reușind să-și păstreze religia. Motiv care a venit să întărească dorința menținerii pelerinajului. O altă poveste spune că biserica a fost de mai multe ori devastată de tătari. În 1661 au reușit să radă de pe fața pământului sate întregi din zona Ciucului; și au ajuns și la Șumuleu. Au văzut statuia la care se rugau localnicii și au înțeles cât de importantă era pentru aceștia. Așa că au decis să o ia. Au adus o căruță cu opt bivoli în care au pus statuia. În momentul în care căpetenia a dat ordinul de pornire, bivolii nu s-au urnit din loc. Statuia devenise ca prin minune atât de grea încât bivolii nu au reușit să se miște. Conducătorul tătarilor s-a enervat și s-a năpustit cu sabia asupra statuii, reușind să o „rănească” în obraz (urma este vizibilă şi acum pe faţa statuii). În momentul acela însă mâna i-a paralizat. Demersul a fost abandonat, statuia rămânând la locul ei. Pelerin sau nu, catolic sau de altă confesiune, credincios sau simplu vizitator, complexul de la Șumuleu-Ciuc impresionează pe oricine. Nu numai prin solemnitatea locului ci şi prin liniştea şi aerul curat de munte pe care le vei găsi aici.

Cea mai vizitată atracție a Băilor Seiche (Szejke) și de altfel a orașului Odorheiu Secuiesc este Parcul Mini Transilvania. Este plasat într-o zonă mirifică, printre păduri de sute de ani, locul fiind denumit după izvoarele minerale carbogazoase și reprezentând dintotdeauna zona de recreere a orașului. De când s-au deschis porțile în anul 2020, mulți sunt curioși să viziteze parcul - un loc inedit care prezintă prin intermediul a peste 120 de machete clădiri din cele mai renumite localități istorice și cetăți medievale din Transilvania (dar nu numai), cum ar fi castelul Peleș sau cetatea Bran. Cele mai multe dintre acestea sunt în picioare și în zilele noastre, însă printre exponate găsim și câteva edificii reconstituite, inexistente în prezent în forma lor originală - păstrăm misterul şi te lăsăm să descoperi singur care sunt acestea... Îţi dăm totuşi un indiciu: o fântână care cânta! 😉 Parcul este administrat de echipa Legendariumul Secuiesc, a căror activitate a început în anul 2008 cu scopul de a culege și de a prezenta copiilor într-un mod distractiv legendele populare care circulă și astăzi. Astfel au colectat și au descris legendele obiectivelor turistice, castelelor, localităților şi au inclus totul într-o carte. Au construit o mică lume în jurul acestor legende, elaborând o serie de hărți, cărți audio, jocuri distractive de creație și au ajuns până la urmă să înființeze primul studio de desene animate din Ținutul Secuiesc. 👏 Parcul Mini Transilvania este o atracție care se dezvoltă constant. Este o variantă de recreere și de distracție pentru întreaga familie. Dacă vizitezi parcul alături de copii, ei se pot plimba cu mocănița trasă de o mini locomotivă, care parcurge parcul peste poduri și peste o peșteră artificială cu lumini interesante, trecând pe lângă cele mai importante miniaturi ale clădirilor renumite. După vizita parcului, cei mici au la dispoziție un loc de joacă, cu tobogane, zid de cățărare și cu plasă de păianjen. 🥰 [Loc de joacă pentru copii.] O noutate, la data celei mai recente noastre redocumentări, este mini Cetatea medievală, construită lângă locul de joacă.  Aceasta poate fi explorată, atât de copii, cât și de adulți, fiind un mic muzeu medieval unde sunt expuse câteva arme din diferite timpuri ale istoriei. Clădirea are o pivniță și un turn de belvedere, de unde ai o priveliște inedită asupra parcului și împrejurimilor.  [Mini-cetate, maxi-plăcere pentru cei mici.] Iar dacă vrei să te relaxezi ascultând sunetul apei, o să ai ocazia exact la intrarea în cetate, așezându-te pe una dintre băncile sub care curge un mic râu. Aceasta alimentează o mini moară de apă și ajunge în lacul unde este “scufundată” mica insulă Ada Kaleh, care deși nu se afla în Transilvania, are o poveste interesantă. De aceea a fost reînviată de echipa „Legendarium”, originala fiind înghițită de Dunăre în timpul construirii barajului Porțile de Fier.   O altă noutate în parc este căsuța de lângă cetate în care este plasat un ecran de mare dimensiuni. Aici atât cei mici și cât și cei mari au posibilitatea să se uite la desenele animate în care echipa Legendarium a reînviat personajele legendelor. 😊 [Legendara insulă de pe Dunăre, reînviată aici. 😍] Lângă fiecare machetă îi găsești descrisă istoria, în trei limbi. Alături de clădiri mai găsești și câteva reprezentări ale celor mai importante orașe transilvănene; sunt pregătite cu multă precizie, constructorii având grijă și la cele mai mici detalii. Vizitarea parcului ar putea fi un punct de pornire, dacă ești dornic să descoperi latura istorică a Transilvaniei şi văzând miniaturile clădirilor istorice poți să-ți formezi o idee despre posibile locuri pe care merită să le vizitezi călătorind prin regiune (de data aceasta nu în miniatură 😉). [Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus.] După vizitarea frumuseților parcului, dacă îți e foame, o să ai la dispoziție o pizzerie... unde fiecare pizza poartă denumirea personajelor reînviate prin desenele animate ale legendelor. Poți savura și o cafea sau o ciocolată caldă iar pentru copii îți recomandăm limonadele cu diferite arome delicioase. În weekend-urile calde (și pline de vizitatori) poți să guști și înghețata artizanală a unui producător local, care folosește ingrediente de calitate în prepararea deliciilor reci. [Pizzerie cu terasă. 😋] Alături de aceste bunătăți, poți achiziționa și „hrană pentru minte” - produsele „Legendarium”: diverse jocuri, hărți și cărți. Magazinul îl vei găsi la ieșirea din parc. În fiecare an echipa Legendarium pregătește o noutate pentru vizitatori. Acum au început un proiect de mare amploare și în centrul parcului construiesc o clădire impozantă, în care va fi plasată o pensiune. Deja suntem curioși cum o vor lega cu tematica legendelor 😊  Dar nu se opresc aici, au și o altă clădire, aproape gata de inaugurare, pe care o vei găsi în afara parcului, lângă Muzeul de ape minerale. După cum ne-au povestit va fi un restaurant de tip fast food. Să vedem ce fel de mâncăruri interesante vor pregăti pentru noi 😉 Însă nici aici nu se termină surprizele, fiindcă recent lângă parcul Mini Transilvania au deschis porțile primului parc de insecte din România... dar despre acesta îți povestim în recomandarea dedicată! 🤗 [În celălalt parc-atracție 😍] Biletul de intrare în Mini Transilvania Park costă 35 lei/adult, respectiv 20 lei/copii, gratuit pentru copiii sub 3 ani. Bilet pentru pensionari: 20 lei.   În prețul biletului este inclus și acces la centrul de vizitare Orbán Balázs, pe care îl vei găsi în apropiere. De asemenea, vizitatorii Mini Transilvania beneficiază de de un voucher de reducere 10% la pizzeria din incintă precum și de o reducere de 10% la biletul de intrare în parcul-frate, Insect Park 😉 Grupurile de minimum 10 persoane beneficiază de reduceri: Adulți: 30 lei - Copii / pensionari: 15 lei. Pentru o tură cu Mini Mocăniță Secuiască adulții plătesc 10 lei, copiii 5 lei. [Distractiv, nu doar pentru cei mici 😀] Nu uita că ultima intrare în parc se face cu o oră înainte de închidere. Îți recomandăm să rezervi destul timp, pentru vizitarea pe îndelete a parcului și vizionarea tuturor machetelor. O să ai parte de o călătorie interesantã în timp, inclusiv cu ajutorul tehnicilor moderne (ex.: aplicație tridimensională de hologramă și de animație) - aşa, vei putea face cunoștințã cu viața, activitatea și moștenirea lăsată de „cel mai mare secui”. 

Muzeul Haáz Rezső din Odorheiu Secuiesc este o bună ocazie de a face o plimbare în trecut, umblând printre obiecte din alte vremuri, care povestesc viața și lumea timpurilor străvechi. Povestirile trecutului încep cu clădirea, care poartă numele de Vila Haberstumpf, în care în anul 2016 și-a găsit loc muzeul. Clădirea a așteptat mai mulți ani să fie renovată, ca în sfârșit să fie restaurată atât de bine! Parcă ne întoarcem în timp când umblăm prin odăile care adăpostesc expozițiile; ori în curtea muzeului, care a fost amenajată cu bănci, loc bun de recreere😍 dar şi cu parcare pentru biciclete şi maşini. [Vila Haberstumpf în lumina lunii pline. 🤩] Vila a fost construită de un arhitect renumit - Károly Haberstumpf, ca rezidență a sa, în anii 1899-1900 (după o inscripție descoperită la renovările din 2015, construirea acesteia s-a terminat la Revelionul anului 1899). În timpul comunismului vila a fost naționalizată. Din anul 1948 a adăpostit Sanatoriul Județean de Pneumo-fiziologie, iar între 1966 și 1982 secția de maternitate a orașului. După aceasta a fost transformată în școală, funcționând până la sfârșitul anilor 1990. Nepoții arhitectului Haberstumpf au revendicat clădirea, iar apoi au vândut-o orașului Odorheiu Secuiesc; au considerat important ca vila să fie utilizată și în continuare în scopuri publice, comunitare, iar oraşul a hotărât că cel mai bine ar putea folosi la adăpostirea relicvelor trecutului. Muzeul Haáz Rezső încearcă să prezinte expoziții temporare inedite, prin care putem înțelege mai bine trecutul și poate învățăm câte ceva, pentru a nu repeta greșelile acelor timpuri. La data documentării noastre puteau fi vizitate trei expoziții: Prin spini / sunt prezentate Capitole din istoria de 350 de ani a Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc – în subsol [Expoziţia "Prin spini".] Expoziția cea mai de seamă la data vizitei noastre, am regăsit-o în subsolul clădirii, şi chiar ne-a făcut să simțim că am făcut o călătorie în timp! O expoziție super tare, interactivă și distractivă în același timp. Când cobori scările, parcă ajungi într-un labirint al trecutului. Efectele audio-vizuale readuc la viață directorii și profesorii Colegiului Reformat, care prin „spini au ajuns să crească trandafiri”. Trecutul revine la viață și parcă devii unul dintre elevii Colegiului Reformat. Poți să te așezi în băncile amenajate ca o sală al colegiului, lângă care sunt expuse și elemente educaționale ale diferitelor cabinete. [Sala de clasă interactivă.] Dacă am fi profesori cu siguranță ne-am aduce elevii la o vizită al acestei expoziții, în care poți cunoaște o parte a istoriei orașului prin prezentarea trecutului colegiului... astfel ora de istorie ar deveni o experiență inedită! ❤️  A doua expoziţie este Cornul abundenței/ Luxul în lumea nobiliară transilvăneană – la parter. Când te plimbi printre piesele de vestimentație și podoabele prețioase expuse, îţi poți imagina bogăția nobilimii din Transilvania în secolele al 17-19-lea. În prima încăpere găsești bijuterii și accesorii ale femeilor nobile, din care reiese faptul că erau la fel de pretențioase ca nobilimea europeană. Elaborarea amănunțită a pieselor merită o atenție detaliată. Încăperea imediat următoare găzduiește accesoriile bărbaților nobili, care erau la fel de dispuși să cheltuiască mici averi pentru a-și satisface vanitatea. [Expoziţia "Cornul abundenței".] Te sfătuim să planifici un timp mai îndelungat de vizită, pentru că numai această expoziție conține aproape 200 de obiecte. Iar a treia este Vestigiile Revoluției 1848-49 din colecția de relicve pașoptiste din Arad – la parter, alcătuită din relicve foarte interesante. Sunt obiectele personale ale celor treisprezece generali, care au fost executaţi la 6 octombrie 1849 în Arad, în urma Revoluției și luptei pentru independență de la 1848-1849. Obiectele personale povestesc despre viața și obiceiurile acestor figuri iconice ale Revoluției. Expoziția conține și diferite arme din aceste vremuri întunecate, deci dacă ești pasionat de astfel de obiecte, aici este locul tău! [Obiecte din colecţia de relicve paşoptiste.] Alături de aceste expoziții mai găsești expuse lucrările lui Haáz Rezső, renumitul pictor și fondatorul muzeului. Haáz Rezső a fost mai întâi profesor al Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc, apoi a devenit inspectorul internatului, iar la un moment dat și președintele acestuia. A început colectarea operelor de artă populară, cu ajutorul elevilor interniști, care aveau obligația ca după ce reveneau din vacanțe, să prezinte câte un obiect adus de acasă. Muzeul cu colecția colegiului și-a deschis porțile publicului vizitator după 1913, iar în anul 1950 a devenit muzeu de stat, avându-l ca prim director pe Haáz Rezső. [Puzzle cu magneţi. 🥰] Expozițiile vizitate de noi sunt temporare, deci grăbește-te, dacă vrei să fii parte a istoriilor prezentate; iar dacă nu ajungi acum, să nu te superi, pentru că suntem siguri că următoarele expoziții vor fi la fel de bogate și interesante, fiindcă de fiecare dată Muzeul Haáz Rezső organizează expoziții de calitate, care merită vizitate! 😉 În zilele de luni, cu ocazia sărbătorilor religioase și a sărbătorilor de stat muzeul este închis.

Fie că auzi de Cetatea Mikó fie că auzi de Muzeul Secuiesc al Ciucului, din Miercurea Ciuc, să știi că practic sunt acum unul și același lucru. Adică în cetatea renascentistă Mikó, pentru că nu au putut fi recuperate suficiente obiecte pentru a o reconstitui cât mai aproape de realitatea istorică, s-a ales reconstruirea ei și amenajarea în interior a unui muzeu. Douăzecișicinci de săli, cinci expoziții permanente. Cu sistem audio-ghid în trei limbi (engleză, maghiară și română), care se achiziționează de la casa de bilete; foarte multe informaţii în toate sălile, touch-screen-uri peste tot, probabil că n-o să ai nevoie de ghidaj 😉 Ideea muzeului s-a născut la sfârșitul secolului 19. Prima expoziție a avut loc în 1930, chiar de Rusalii. După 1968 a devenit Muzeul Județean Harghita iar în 1990 a devenit Muzeul Secuiesc al Ciucului. [În vizită la o familie de secui.] Expoziția de etnografie prezintă obiceiurile și viața locale. Majoritatea exponatelor au fost adunate în anii ‘70. Sălile și exponatele sunt în așa manieră așezate încât lasă impresia că vii de undeva de departe și te apropii treptat de locuri și oamenii lor. Începi cu hotarul (câmpul) și încet-încet, cu fiecare sală, intri până în casă. Pășunile montane, stâna cu coliba. Curtea cu atelierul de prelucrare a lemnului, unde se făceau porțile secuiești (cu ornamente și simboluri ce transmiteau, ca o carte de vizită, informații despre familia din spatele porților – număr de membri, stare financiară). Viața comunității până la începutul secolului 20. Carul și plugul. Majoritatea obiectelor și uneltelor erau construite din lemn – pentru prelucrat cânepa și lâna. Odată intrat „în casă”, faci cunoștință cu fata care iși pregătește zestrea, cu tânăra mamă care își plânge copilul pierdut (moartea infantilă era un fenomen foarte frecvent) și cu bătrâna. Costume de la începutul secolului 20. [O carte ca o operă de artă! 😍] Expoziția de artă sacrală restaurată cuprinde o colecție vastă și importantă de cărți vechi și obiecte ecleziastice. Muzeul are două ateliere bune de restaurare, pentru pictură pe lemn și pentru hârtie – toate exponatele au fost restaurate în atelierele proprii. La Șumuleu există încă de la jumătatea secolul 15 o mânăstire franciscană, pe lângă care au fost fondate un tipar și o legătorie de cărți. Se folosea carton din hârtie reciclată (toată hârtia din atelierul de legătorie – schițe etc.- era refolosită), care era învelit apoi în piele. Parte din cărțile din colecție au fost recuperate din interiorul zidurilor mânăstirii unde fuseseră ascunse de călugări. Cea mai veche carte păstrată a aparținut episcopului romano-catolic din Bacău. Era ornată prin aurire inclusiv partea exterioară a paginilor, astfel încât când cartea era închisă lateralul era o mică operă de artă în sine. Toate obiectele expuse sunt originale și sunt cărți religioase și manuale pentru școlari (pe lângă mânăstire a funcționat și o școală), procese verbale sau cărți aduse de oameni înstăriți pentru a li se reface legăturile. [Icoană de sec. XV-XVI.] Expoziția despre istoria orașului începe cu zona geografică a Ciucului – Valea Oltului, mlaștina montană, Oltul înainte de sistematizare, munții care înconjoară orașul, locul unde se desfășoară pelerinajul catolic. Bogăția trecută a faunei și florei. Computere cu informații dedicate, căști audio, proiecții holografice. Dezvoltarea administrativă de la micile sate aparținând de biserica parohială din Șumuleu – Ciuboteni, Toplița Ciucului, Jigodin – la orașul actual; sistemul stradal vechi și actual, fosta piață devenită oraș. Mânăstirea franciscană de la Șumuleu, cu școala care a existat pe lângă ea, au o sală care le este dedicată exclusiv, demonstrând importanța avută pentru comunitate. Obiecte vechi de uz casnic. Mijlocul secolului 19 și schimbările administrative produse. Construirea primului sediu al Comitatului Ciucului (una dintre denumirile administrative purtate) – actuala Primărie. Construirea căii ferate. Sfârșitul secolului 19 cu dezvoltarea activităților economice – ateliere de fotografie, farmacii, măcelării, băi minerale. [Touch-screen-uri cu foarte multe informaţii.] Secolul 20, cu Primul și al Doilea Război Mondial și perioada comunistă. Linia frontului, înflorirea din perioada interbelică. Un scaun care a făcut parte din prima colecție expusă la deschiderea muzeului, în 1930. Al Doilea Război Mondial, intrarea trupelor maghiare, poveștile triste ale comunității evreiești, devastările provocate de armată dar și de localnicii rămași fără de niciunele. Naționalizările comuniste, cooperativele, întemnițarea oponenților sistemului, reorganizarea administrativă în 1968, industrializarea, sistematizarea. O sufragerie comunistă. Exponatele fac parte din „amintirile” păstrate și adunate de oameni. Foarte interesante nişele ca nişte capsule ale timpului, cu mici vizoare prin care priveşti... înapoi în timp: de la rechizite şcolare până la pachete de ţigări şi cosmetice din era comunistă! [Mâna sus cine a avut aşa ceva! 😀] Sala Fântânii. În mod neobișnuit, fântâna, adâncă de aproximativ 11 m, nu se afla în curtea ci în interiorul cetății. Conservată in situ, este singura zonă din vechea cetate care mai păstrează elemente autentice. Construcția a început în jurul anului 1620, la inițiativa conducătorului militar din Ciuc, un căpitan cu origini nobile din zona Covasnei, Ferenc Mikó (de unde și numele castelului). Căpitanul nu a locuit în castel ci la Alba-Iulia și pentru că nu a avut decât un fiu care a murit fără a avea urmași, proprietatea a ajuns pe mâna unor rude ce nu au avut potențialul financiar de a o întreține. În 1661 a avut loc o campanie militară turco-tătară împotriva secuilor din Ciuc, în urma căreia orașul a fost distrus, castelul ocupat și incendiat. Ruină timp de 40 de ani, este reconstruit de administrația militară austriacă instalată în Transilvania, devine cazarmă. Până în 1970, când, după fondarea Muzeului Județean, devine sediul acestuia. [Obiecte descoperite pe fundul fântânii.] Fântâna a fost descoperită abia în 2010 când au fost dezgropate gălețile utilizate pentru a scoate apa și alte câteva obiecte, expuse pentru a contura viața de zi cu zi a fortificației de secol 17-18. [Cămara cetăţii. Replici, dar arată apetisant!😀] Mica bucătărie a garnizoanei a fost reconstruită pe baza amprentelor sobei și cuptorului găsite la săpături, și îmbogățită cu obiecte din colecția de etnografie a muzeului. Cel mai probabil era folosită în secolul 18 pentru a se găti ofițerilor iar cămara învecinată te invită la o incursiune în gastronomia timpului. Un scurt-metraj proiectat în sală prezintă imaginativ momente din viața bucătăriei de odinioară. O interesantă colecție de pipe, de proveniență austriacă, transilvăneană și turcească a fost găsită în săpăturile făcute la cetate, împreună cu câteva vase (inclusiv o oală de noapte). [Proiecţie în gastronomia medievală.] Sala armelor sau bastionul face o incursiune în istoria militară. Multe dintre obiectele expuse nu se leagă de istoria cetății ci provin dintr-o colecție personală a unui preot, adunate într-o serie de misiuni în Orient. Pentru că o perioadă cetatea a fost centrul infanteriei grănicerești ce apăra granița dintre Transilvania și Moldova (aprox. 1764), sunt expuse și câteva arme dintre cele folosite atunci, alături de uniforma de grănicer secuiesc. Împreună cu o pictură care comemorează masacrul secuilor de la Siculeni. Dar și o carte de bucate (reconstituită) cu rețete de secol 17.  După 1848 cazarma și-a pierdut importanța militară și se produc modificări constructive – zidul exterior este demolat aproape integral, șanțul de apărare este acoperit, se deschid ferestre mari, se înalță tavane, se pun grinzi. [Scut de ceremonie, superb ornamentat.] O poveste de 400 de ani, cercetată și dezvăluită de arheologi, istorici și expusă spre a fi înțeleasă, cu ajutorul tehnologiei moderne.  Ultima intrare este la 15:30 iar muzeul se închide la ora 16, dar vino mai pe la prânz, pentru că merită să-ţi faci timp zăbavă măcar 2-3 ore aici! Preţ bilete: 15 lei/adulţi; 10 lei/pensionari, studenţi, grupuri mai mari de 15 pers.; 5 lei/elevi, studenţi în grup mai mare de 20 pers. Reţine şi că muzeul este închis în zilele de sărbătoare naţionale şi religioase, singura excepţie fiind sărbătoarea Rusaliilor catolice.

Peştera Şugău, aflată la doar câţiva kilometri de DN 12 (care face legătura între Miercurea Ciuc şi Gheorgheni, apoi merge mai departe spre Cheile Bicazului), este o adevărată comoară cu care comuna Voşlobeni te aşteaptă, una dintre puţinele peşteri din Carpaţii Orientali. Până şi drumul de la DN până în pădurea unde se află peştera este foarte pitoresc, cei aprox. 6 km pot şi făcuţi şi cu bicicleta sau pe jos, într-o agreabilă plimbare. Dacă mergi cu maşina, mergi cu atenţie, chiar dacă drumul este ok în mare parte, sunt unele porţiuni fooarte înguste! [Drumul de la Voşlobeni spre peşteră.] Există mai multe locuri unde se poate parca maşina, noi îţi recomandăm să o laşi un pic înaintea parcării de la foişor (care este foarte mică), în intersecţia de trei drumuri din poza de mai jos; de aici până la foişorul de pe pârâu vei avea foarte puţin de mers. [Locul unde ar bine să laşi maşina.] Deşi la prima vedere, în afară de cadrul natural extraordinar în care este amplasată nu pare să îţi ofere prea multe motive să o vizitezi („deh, e doar o peşteră ca multe altele din România"), peştera Şugău ascunde o grămadă de suprize. Plăcute. [Foişorul de pe pârâu.] În primul rând, traseul care urcă prin pădure de la micul foişor din lemn construit chiar pe un pârâu, până la cabana speologică şi apoi până la peşteră - te vei bucura de un aer ozonat, pe o cărare foarte bine amenajată şi vei fi însoţit permanent de cântecul păsărelelor (mai ales în sezonul cald). Din loc în loc vei găsi şi panouri informative care îţi vor face cunoştinţă cu flora şi fauna din zonă.👌 [Urcarea spre cabana de cercetare speologică.] Apoi, oamenii - voluntari şi speologi - care în cadrul Asociaţiei Gyilkostó Adventure au reuşit să protejeze peştera de intervenţiile distructive ale vizitatorilor (care în trecut au lăsat urme adânci), să o cerceteze atent, să amenajeze un traseu de vizitare şi să pună astfel în valoare o atracţie naturală deosebită din judeţul Harghita. Bună treabă! Abel, ghidul-voluntar care ne-a însoţit a reuşit să ne introducă foarte bine în atmosferă, şi cu mici dificultăţi de exprimare, a răspuns la toate întrebările şi a prezentat excelent ce vedeam. [Primul popas - cabana speologică.] Şi în final, peştera în sine: deşi nu se poate vizita decât pe o porţiune de aprox. 150m (pe nivelul 1, superior), traseul este foarte palpitant şi te vei bucura să vezi în cele 7 săli, de foarte aproape, multe stalagmite, stalactite şi coloane, hornuri şi... lilieci (noi nu ne-am „intersectat” decât cu vreo doi) - nu sunt deloc agresivi şi te vor evita mai mult ca sigur în zborul lor. [Poteca care duce la peşteră.] Peştera este impresionantă, şi în bine, şi în rău... În bine pentru că ai ocazia să vezi o grămadă de stalactite (cele care se formează din tavan 🙂) în formare - le ai la nivelul ochilor şi poţi observa picăturile de apă încărcate cu elemente care le „construiesc” - aprox. 1 cm într-o sută de ani! 😮 [Stalactite în formare. 😍] Ne-a plăcut foarte mult sala în care ne-a întâmpinat „Fecioara Maria” şi un mic ansamblu de „pagode”; interesante şi hornurile care fac legătura între cele 4 niveluri ale peşterii (am înţeles de ce nu am văzut nicun speolog supraponderal până acum 😀) unele formate prin eroziune, altele prin coroziune. Interesant. [Hornuri care duc spre alte niveluri...] Ne-a mai plăcut că ghizii de aici pun la dispoziţie fiecărui vizitator lanterne (nu sunt multe peşteri în România unde te poţi bucura de aşa ceva) destul de puternice, cu care poţi „explora” toate ungherele 😍 ...Iar în rău pentru că din când în când sunt vizibile urmele umanoizilor care au vandalizat peştera în anii 1970-1980: o grămadă de formaţiuni sparte sau pur şi simplu, tăiate... oare ce-or fi făcut cu ele?! 😬 [Urme ale trecerii "oamenilor"...] Numele peşterii se pare că vine din limba maghiară Súgó = şoapte/şoptire, cu referire la apele pârâului care izvorăşte în nivelul inferior şi care se face auzit suav în nivelurile superioare ale peşterii.  Şi încă ceva foarte interesant: de la cabana speologică poţi ajunge uşor pe o potecă până la o altă „poartă” a peşterii prin care pârâul şoptitor iese la lumină; aici un ochi avizat poate observa o zonă de contact geologic - intersecţia dintre calcarele cristaline ale muntelui în care s-a format peştera şi şisturile cristaline din care sunt formaţi cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali - o explicaţie pentru care în aceştia nu vei găsi prea multe peşteri... vei găsi câteva informaţii pe panoul de pe potecă, poate nu ar fi stricat să fie totuşi mai multe, şi în limba română! [Zonă de contact geologic.] Ce mai trebuie să ştii: peştera Şugău poate fi vizitată doar însoţit de unul dintre ghizii-voluntari pe care îi găseşti la cabana speologică între orele 10-16 (cu ultima urcare spre peşteră la ora 15), în sezonul de vară în fiecare zi iar în extrasezon doar în zilele de weekend. Pentru mai multă siguranţă, sună înainte de a te porni spre peşteră la unul dintre telefoanele de contact afişate în această pagină şi vezi dacă peştera poate fi vizitată. Şi atenţie la cap, mai ales dacă eşti mai înalt(ă), din experienţă putem spune că stalactitele pot să zgârâie rău scalpul! 🤭 [Atenţie la cap!] Tariful de vizitare (10 lei/persoană) poate fi considerat o donaţie către Asociaţia care administrează peştera şi e meritat cu prisosinţă. Îţi recomandăm să fii echipat pentru drumeţie (încălţăminte adecvată, în niciun caz şlapi sau tenişi), să ai şi ceva mai grosuţ în rucsac (în miezul verii, în peşteră sunt aprox. 10 grade); ţine cont şi de faptul că în peşteră sunt multe porţiuni alunecoase, umede, unde însă sunt montate balustrade şi funii de sprijin, foarte de ajutor.

Muntele Hășmașul Mare lasă de multă vreme impresii profunde în amintirile celor care îl văd. Geo Bogza îl descria ca pe o operă simfonică ale cărei acorduri țâșnesc “unul din altul, tot mai sus, spre a culmina într-o torențială cunună de sunete” ori drept un ocean cu valuri zbuciumate de piatră, care “se adună, se întretaie și se întrec, trimițându-și clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăștie în spumoase jerbe de calcar”. Cât de frumos!!! Cel mai vizitat loc al muntelui este stânca spectaculoasă a Pietrei Singuratice, care este alcătuită din roci sedimentare, precum șisturi cristaline, dolomită și dolomită calcaroasă. Prozaică descriere … Ne place mai mult cea a lui Geo Bogza – “stâncă greoaie, într-o singurătate acută, ivită parcă din vid și existând în vid ... halucinație a geologiei, bizară apariție a marilor înălțimi – pare crescută din gingia unei guri de balaur.” Ca să ajungi la Piatra Singuratică sunt mai multe trasee, cele mai frecventate fiind cele cu plecare din oraşul Bălan: bandă albastră (cel mai popular, un pic mai scurt dar și mai abrubt) și triunghi roşu - găseşti prezentarea traseului în aplicaţia noastră, caută în secţiunea Descoperă: 🔍 Bălan-Piatra Singuratică; sau doar Piatra Singuratică şi alege dintre rezultatele afişate traseul.

În centrul triunghiului format de localitățile Odorheiu Secuiesc din județul Harghita, Baraolt (Covasna) și Rupea (Brașov), la aprox. 33 de km de Cheile Vârghișului, se află o rezervație naturală de tip avifaunistic unde îți recomandăm să faci un popas dacă te afli în trecere pe DJ 131. Sau dacă ești cazat în zonă și ești în căutare de răspunsuri la întrebarea „ce să fac și ce să văd pe aici / prin Harghita?”. 😊 [Vedere din DJ, venind dinspre Baraolt.] Popasul păsărilor de la Sânpaul este o zonă umedă unde prosperă specii de plante hidrofile (păpurișuri, stufărișuri), care asigură condiții de hrană și cuibărire pentru numeroase specii de păsări. Unele făcând popas în migrațiile lor către nordul sau sudul continentului, altele cuibărind și crescându-și puii aici. Și pentru că multe dintre ele sunt protejate, câteva aflându-se chiar pe lista speciilor în pericol de extincție, în anul 2000 o zonă de câteva zeci de hectare a fost declarată arie protejată, fiind inclusă în aria de protecție specială avifaunistică Dealurile Homoroadelor – la rândul ei parte a rețelei ecologice europene Natura 2000. Ce face specială această rezervație e că, în funcție de perioada anului, aici pot fi observate foarte ușor multe specii de păsări, peste 250, singura condiție fiind respectarea unui regulament strict. Cele mai bune perioade sunt martie-aprilie, la venire, respectiv octombrie, la trecerea pe aici a păsărilor călătoare aflate în exodul lor anual. E bine de știut că zona de protecție a fost instituită pe câteva dintre heleșteele unei ferme piscicole, care au fost amenajate relativ recent, în perioada 1982-1984, la Sânpaul, localitate componentă a comunei Mărtiniș. În 2003 ferma a intrat în proprietate privată însă, atât pentru pescuit sportiv cât și pentru observarea păsărilor, accesul este permis cu respectarea unui regulament, care poate fi consultat pe panourile amplasate în locul amenajat pentru parcare, marcat pe harta noastră. Sau în galeria foto a acestei recomandări. [Cabana unde trebuie să-ți anunți vizita în rezervație, unde poți și lăsa mașina.] Odată lăsată mașina aici (gratuit), având în vedere că vei traversa un teren privat, este necesar să ceri permisiunea de vizitare a rezervației la căbănuța unde se încasează taxa de pescuit pe lacul catch & release, aflată chiar lângă parcarea menționată mai sus. Dacă vrei să vizitezi rezervația în perioada 1 decembrie – 1 aprilie, când sezonul de pescuit sportiv este închis, poți încerca să ceri acordul de traversare a terenului în ferma piscicolă aflată vizavi de localizarea de pe harta noastră. Însă sunt șanse foarte mari ca în această perioadă să nu vezi prea multe păsări. Apoi, după ce traversezi drumul județean, vei intra pe traseul de vizitare care te va duce pe un dig - în dreapta căruia este o baltă care și ea găzduiește multe păsări iar în stânga, o mlaștină de vreo 35 de hectare unde se află de fapt aria naturală strict protejată. Principala regulă pe care trebuie să o respecți este să deranjezi cât mai puțin păsările, adică să mergi încet și să nu faci gălăgie. Și foarte important, mergi doar pe drum/cărare, sub nicio formă nu trece gardul! Nu uita să iei la tine un binoclu, apă și protecție solară, pălărie, șapcă... [Intrarea pe traseul de vizitare.] După ce ieși de pe dig vei merge pe un drum de pământ care te va scoate înapoi la drumul județean și în dreapta, vei ajunge din nou la parcare, pe un circuit de vreo 3 kilometri. Mergi pe drumul de pământ în liniște și vei putea vedea și aici, între el și baltă, multe păsări, în principal berze, ieșite la vânătoare. Când ieși la drumul județean, dacă faci stânga, după vreo 30 de metri o să vezi la dreapta un alt drum de pământ, pe care poți urca spre vârful dealului, bucurându-te de un view panoramic asupra întregii salbe de lacuri. Dacă mergi în liniște, e posibil să observi și aici multe berze hrănindu-se. [Cele două bălți ale rezervației, văzute de pe dealul dinspre Baraolt.] Odată întors în parcare la mașină, dacă n-ai chef de plecare poți să mai zăbovești un pic: mergi pe drumul de pământ care trece pe lângă căbănuța unde se încasează taxa de pescuit, printre cele două lacuri dedicate pescarilor. După ce treci de casa cu punct de observație a păsărilor (părăsită), vei ajunge la vestigiile unei exploatații de suprafață a sării datată în perioada post-romană (primele secole ale mileniului 1), unde încă se mai pot vedea niște grinzi rămase din perioada de funcționare...  În apropiere se află și o bornă Via Transilvanica. 

În satul Siculeni, pe DE 578, există un monument pe lângă care s-ar putea să treci fără să-l observi în viteza mașinii. Ar putea fi totuși interesant de știut că el comemorează masacrul săvârșit de trupele armatei austriece asupra secuilor din regiune – de unde și denumirea: SICULICIDIUM. Construit din bazalt, în anul 1899, monumentul amintește moartea a peste 200 de secui (177 conform autorităților habsburgice). Într-o traducere adaptată la limbajul actual (pentru că în original este într-un stil mai arhaic, al anilor 1700), pe placa de pe monument este următorul text: “<< Siculicidium – „Masacrul de la Siculeni” 7 ianuarie 1764 În memoria celor 200 de martiri secui din Scaunul Ciuc și Trei Scaune, care fiind fără protecție, au fost masacrați în zori la 7 ianuarie 1764 de către armata imperială la granița satului Siculeni, în timpul organizării violente a frontierei. Cei care au sângerat pentru libertate. Ridicat prin harul recunoscător al descendenților în 1899. Popor secui, sângele strămoșilor tăi, care se aflau pe brațul răzbunării arbitrare a tiranului. a căzut aici, când libertatea ta constituțională a fost apărată, s-a stins o imagine teribilă, multe vieți inocente, dar, deși sunt pierdute sub o armă feroce, memoria lor nu va fi pierdută, pentru că va dura pentru totdeauna. Acesta este modul în care memoria lor va trăi pentru un timp atemporal.>>” Pe granița dintre Imperiul Habsburgic și Moldova existau mai multe treceri: Pasul Buzăului, Pasul Oituz, Valea Trotușului. Austriecii au inființat un sistem de apărare a graniței, alcătuit din mai multe centre, fiecare centru având alocată o zonă; îm acest scop au fost adunați și înrolați bărbații localnici. În Transilvania au fost trei asemenea centre – unul în zona Sibiului (Orlat, Săliște; păzeau Valea Oltului); unul secuiesc, care avea în pază pasurile de la Vama Buzăului, Oituz şi Valea Trotușului, până la Borsec; unul în Năsăud, pe partea nordică a Transilvaniei, responsabil de zona Bistrița-Iacobeni. Secuii au refuzat să facă parte din acest sistem în lipsa unor libertăți și privilegii, acordate anterior pentru asemenea servicii dar suspendate acum de autoritățile habsburgice. În 1764 ei s-au adunat la Siculeni și au scris câteva scrisori de protest ofițerilor austrieci din cetatea-garnizoană de la Miercurea Ciuc. În scurt timp, în seara zilei de 7 ianuarie, la ordinul Curții Imperiale de la Viena, sub comanda generalului conte Joseph von Siskovics, trupe austriece cu un efectiv de aproximativ 1.300 de soldați s-au deplasat la Siculeni, au atacat cu artileria și au măcelărit mare parte din secuii rebeli, neînarmați, adunați acolo; și sistemul a fost implementat.  A urmat o refugiere în masă a secuilor în Moldova; o parte au primit amnistie după câțiva ani și au revenit acasă iar restul au fondat în zona dintre Rădăuți și Botoșani patru sate, comunitatea purtând denumirea de „ceangăi bucovineni” (relocată apoi, la debutul secolului 20 înapoi în Imperiul Austro-Ungar, parțial în Ungaria de astăzi, parțial în zona Huedin-jud. Cluj).

“Tinovul este un tip special de mlaștină, o turbărie. Tinovul Mohoș este vecinul mai puțin faimos dar pe măsură de spectaculos al lacului Sf. Ana. Amândoi împart muntele Ciomatu, pe care împreună îl fac un loc unic în lume - cu ale lui cratere gemene, unul adăpostind un lac iar celălalt un colț de taiga, elemente fascinante și care parcă sfidează legile obișnuite ale geografiei.” Ciomatu este cel mai tânăr vulcan al munților Carpați și conform unor date științifice relativ recent publicate, este considerat activ, camera de magmă de sub munte fiind într-o stare semi-topită. În ultimul din cele 5 stagii de erupții pe care le-a avut, a devenit exploziv formând cele două cratere vizibile astăzi. Mohoș e craterul mai bătrân al vulcanului Ciomatu și s-a format în urma unei erupții acum 50.000 de ani. Craterul a acumulat apa din precipitații (la fel cum avea să facă și Sf. Ana mult mai târziu) și astfel s-a format un lac vulcanic. În urma erupțiilor ulterioare și sub impactul erei glaciare și al sfârșitului ei, lacul (la vremea respectivă) Mohoș a fost acoperit de 13 specii de mușchi de turbă, care în mii de ani l-au închis de sus în jos, l-au băut, l-au absorbit. Straturile din adâncime s-au transformat treptat în turbă - rămășițe de plante și mușchi semi-descompuse iar la suprafață cresc astăzi în continuare mușchiul și restul plantelor din habitat, specii relicte din era glaciară; relicte, nu relicve, pentru că au supraviețuit 😉 În prezent turbăria Mohoș este un colț de taiga, care se întinde pe o suprafață de 80 ha, pe care microclima locului a permis ca plantele adaptate la condiții mai puțin prietenoase, de aciditate și frig, să supraviețuiască. [O plimbare relaxantă pe un munte-vulcan activ 😊] Vizitarea unei mici părți din această lume „din altă lume” se poate face printr-un singur punct de acces (orice altă abordare poate fi periculoasă și este interzisă), doar în intervalul programului de vizitare, pe un traseu bine stabilit și doar însoțit de ghid. Intrarea te va duce pe un ponton care te poartă șerpuit printre ochiuri de lac și plante „ciudate”, neobișnuite pentru climatul nostru. Plecarea spre tinov se face din parcarea care deservește atracția principală, lacul Sf. Ana; la intrarea în parcare este și chioșcul unde se poate plăti taxa de acces în rezervație, de 40 lei/zi/persoană pentru cei care vin fără mașină, respectiv parcare de 50 de lei/autoturism, preț care acoperă accesul pentru 3 ore al tuturor ocupanților mașinii. În banii ăștia poți vizita și lacul Sf. Ana. Ce depășește 3h se taxează cu 2 lei pentru fiecare 30 de minute. Aceste taxe contribuie la întreținerea rezervației. [Din parcare, în stânga cobori spre lac, la dreapta mergi spre tinov.] Tinovul Mohoș poate fi vizitat doar între 1 aprilie și 30 octombrie (toamna, în funcție de condițiile meteo intervalul se poate prelungi dacă există solicitări), în intervalul orar 10-19 (prima intrare 10:15, ultima intrare 18:15). Tururile, exclusiv ghidate, se fac din oră în oră, la fiecare :15 (intrarea este corelată cu circulația microbuzului care asigură gratuit deplasarea persoanelor cu nevoi fizice speciale: persoane cu dizabilități cu un însoțitor, persoane în vârstă peste 65 ani, doamne vizibil gravide, copii sub 5 ani cu un însoțitor), iar orele de începere sunt respectate cu strictețe. Un tur durează 45-50 minute. De însoțire sunt responsabili doi ghizi, multilingvi (engleză, maghiară, română, italiană). [Turul începe cu o prezentare a florei și faunei.] Deplasarea pe ponton este necesară deoarece „pământul” dintre cele două ochiuri de lac ce pot fi vizitate e ud și moale, ca un burete. Lacul inițial avea 60 m adâncime, acum are 22. Ochiurile de lac sunt locurile unde în prezent se mai poate vedea apa lacului inițial. Apa este pe toată suprafața turbăriei dar nu se vede din cauza turbei și a vegetației crescute deasupra. În 1864, când locul a fost introdus în lumea științei, erau peste 220 ochiuri de lac; astăzi mai sunt doar vreo 20, din care 15 sunt cartate. Dacă o mlaștină obișnuită se formează de la fundul lacului spre suprafață, prin depuneri și aluviuni, cu turbăria este invers: mușchiul de turbă crește deasupra apei, ani la rând se îngroașă și, strat cu strat, avansează de sus în jos, spre fundul lacului. În același timp absoarbe apa lacului. Apa nu este eliminată, ci rămâne în turbă, ca într-un burete. Dacă nu crezi, poți să faci câteva sărituri, și o să vezi cum se formează valuri pe suprafața apei. Apa din lacuri este acidă, cu un pH cuprins între 3.1 - 6.5, are culoare aproape neagră și vizibilitate zero. Nu trăiesc pești. În schimb, zona le place și urșilor, căci pe tinov găsesc afine, merișoare; dar evită prezența omului. 😊 [Pontonul de acces pe tinov.] În mijlocul turbăriei/lacului stratul de turbă este subțire, de doar câțiva centimetri; la margine însă devine mai compact și ajunge până la cel puțin 10 m. De accea, la un moment dat pontonul se termină iar vizita se desfășoară în continuare „cu picioarele pe pământ”. Solul este sărac în minerale; de fapt el reprezintă sub 1% în turbă; parte din nutrienți plantele și-i iau din aer, prin intermediul vaporilor de apă, prin frunze. Spre marginile turbăriei însă proporția crește, sunt prezente mineralele și nutrienții necesari creșterii arborilor la dimensiuni normale. Toate aceste detalii speciale nu au ferit însă arborii de boli, pinii fiind (la data documentării) afectați de un dăunător imposibil de îndepărtat, fapt care face ca peisajul să pară pe alocuri apocaliptic (insecta a atacat multe păduri de pin din Europa și singura soluție a fost incendierea controlată a zonelor; asta nu se poate face însă aici, fiind vorba de o rezervație). [Cel mai mare lac care (încă) poate fi văzut în tinov.] Deși în trecut s-a încercat exploatarea turbei, tinovul a scăpat de distrugere (datorită faptului că apa din turbă se evaporă foarte greu), rămânând cel mai sudic loc cu specii de plante și microclimă tundriană, asemănătoare tundrei siberiene, printre puținele tinovuri din Europa centrală și de est dar unic prin prisma formării lui. [Vedere aeriană a tinovului.] Privește cu atenție dealurile din jurul tinovului. Ele sunt pereții craterului! Se poate observa o porțiune lipsă; aceea s-a dizlocat și a alunecat în lac când a avut loc erupția de la Sf. Ana. Merge un mic exercițiu de imaginație? 😉 Dintre curiozitățile locului:  • rozmarinul de tundră – plantă atât de otrăvitoare încât până și mierea produsă de albine din florile ei conține andrometoxină;  • afinul negru – renumit pentru conținutul de luteină, care îl face o plantă foarte bună pentru vedere; • roua cerului – plantă care și-a dezvoltat un mecanism de apărare împotriva înghețului: toamna seva se retrage în rădăcină (astfel nu îngheață), planta se usucă în totalitate, iar primăvara seva urcă din nou în plantă și aceeași frunză/plantă înverzește și își continuă viața; • aproape de baza versantului s-a format un “inel umed” - un cerc de pini care înconjoară tinovul și reține căldura acumulată în timpul zilei; noaptea, când vine aerul rece, se formează condens, care udă suprafața turbăriei, asigurând umiditatea necesară între ploi.  [Vegetație de tundră, unică în Europa centrală și de est. 😍] Dacă ți se face foame și nu ai venit cu nimic în rucsac, găsești în zona parcării minuturi sau langoși; și ceva băuturi. Și ca să ții minte excursia, poți să-ți găsești și un suvenir drăguț la magazinul dedicat. Și dacă vrei, poți înnopta în mașină cau camper, în parcarea cu program de noapte. În ceea ce privește comerțul, s-a pus la dispoziție strictul necesar, din raționamente de protejare a mediului.

Recomandări de trasee turistice, drumeţie şi plimbare în judeţul Harghita. 🧭🥾🚶🏾🌲☀️⛰️ Vrei să ne sugerezi şi tu unul? Devino contribuitor Unde Mergem®!