Pietrele lui Solomon

În Parcul Central din stațiunea Covasna se află o construcție cu un acoperiș care evocă silueta unui brad și care adăpostește una dintre cele mai apreciate ape minerale din România. Inițial, la inaugurare, în 2005, țigla avea culoarea verde dar la reabilitarea din 2023 aceasta a fost înlocuită cu una de culoare cărămizie iar în vârf a fost montat un element din lemn, sculptat în motive tradiționale locale. Concret, aici sunt două izvoare, folosite de mult timp de localnici și de turiști deopotrivă, atât pentru calitățile terapeutice în cure interne și externe, cât și pentru un presupus efect anti-mahmureală ☺️ În 2005 autoritățile locale au construit un foișor frumos, cu mai multe robinete, de la care apa celor două izvoare poate fi luată, gratuit, de mai mulți oameni concomitent. Inițiativa a putut fi realizată grație unei finanțări generoase asigurate de Elvira Gocz, o covăsneancă a cărei poveste de viață ar putea inspira un roman.  În 2023, izvorul a trecut prin lucrări de reparații și reabilitare, pentru a se asigura un acces facil și igienic la apele minerale, o parte din costuri fiind suportate tot de cea care a dat numele izvorului. [O siluetă ușor de recunoscut.] Conform buletinelor de analize și de indicații, apa din izvorul 1 (principal) este puternic feruginoasă, bicarbonatată, clorurată, sodică, hipotonă, carbogazoasă, fiind recomandată, după deferizare, pentru cură internă în caz de enterocolite, cure de diureză, afecţiuni care necesită cure de colereză. Mai pe „românește” are o notă pronunțată de sărat, are bule din belșug (unii o folosesc și ca apă de șpriț, alții ca apă după șpriț 😊) și este recomandată, intern, în tulburări ale tubului digestiv, tulburări de metabolism, boli ale aparatului urinar, diskinezii biliare (bila leneșă), colecistite cronice și în recuperarea postoperatorie a ficatului și a căilor biliare; de asemenea, poate stimula rinichii și poate accelera eliminarea excesului de lichide și toxine din organism. În curele prelungite, pentru a o face mai plăcută la gust, conținutul mare de fier (dovedit de rugina care se depune din belșug pe pereții izvorului) poate necesita deferizare (eliminarea excesului de fier), care cel mai simplu se poate face prin aerare - expunerea apei la aer și eliminarea precipitatului brun-roșiatic depus pe fundul vasului. Apa este recomandată și în cure externe, pentru ameliorarea reumatismului cronic, degenerativ, articular, în afecțiuni neurologice periferice și sechele musculo-articulare post-traumatice.  Cel mai bine totul cu recomandarea medicului. [Apă minerală gratuit.] La 3 minute pe jos, în fața Casei de Cultură, se află o parcare unde poți lăsa mașina dacă vrei să-ți faci plinul cu apă bună direct de la mama-natură. Iar vizavi de izvor peste râu, în fața hotelului Căprioara, este o stație de încărcare a vehiculelor electrice. Sau cel puțin, era la momentul documentării noastre. 😊 Iar povestea vieții Elvirei Gocz spune, conform relatărilor din presă că, rămasă orfană de mamă la doar 6 ani și crescută de un tată alcoolic, aceasta a plecat încă de copilă de acasă („cu doar trei cartofi în buzunare”), cu gândul să își facă un rost în lume. După mai multe slujbe (pentru care a trebuit să mintă cu privire la vârstă) și o dragoste înșelată, a ajuns în fostul URSS, unde a reușit să învețe limba și să facă o școală sanitară. După o căsătorie fără noroc s-a întors în țară unde, într-o nouă căsătorie, a avut parte de un soț gelos și violent, care a determinat-o să fugă din România, de astă dată, spre Vest. După ce trecut cu multe peripeții prin Ungaria și fosta Iugoslavie (cine a trăit timpurile comunismului știe despre ce e vorba), a reușit să ajungă în Italia, la Trieste. Unde, pentru că știa limba rusă și avea o diplomă obținută în URSS, a fost considerată spion și a fost trimisă direct în închisoare, chiar dacă avea un băiețel de doar trei ani. Eliberată după o lună, când italienii s-au convins că nici vorbă de spionaj, a făcut tot ce ținea de ea pentru o viață mai bună pentru ea și copil, recunoscând, cu regret, că a trebuit chiar să fure câteodată din magazine ca să-i ofere băiețelului câte-o ciocolată. După alte multe încercări, suișuri și coborâșuri, căile vieții au purtat-o în Franța, unde în sfârșit, norocul i-a surâs. Îmbinând ocupația de soră medicală cu pasiunea pentru muzică, a reușit cumva să ajungă în anturajul familiei generalului Charles de Gaulle, iar profesionalismul și dăruirea cu care și-a făcut meseria au făcut-o apreciată de mulți, printre pacienții pe care a ajuns să îi îngrijească numărându-se multe celebrități, de la fostul președinte al Franței, Francois Mitterand, ducesa de Windsor și celebra Sophia Loren, până la fostul secretar general al ONU, Javier Pérez de Cuéllar Guerra. A reușit să învețe șapte limbi străine, a călătorit pe toate continentele lumii, a devenit membru în Asociațiile „Médecins du monde” și „Crucea Roșie Internațională”, primind totodată numeroase distincții, precum „Aprecierea Grupului Internaţional al Femeilor” din Kuweit sau „Diploma de onoare” din Partea Crucii Roșii din România. Apoi, după ce a luptat din răsputeri pentru ca viața fiului ei, Valentin, să fie una cât mai bună, Elvira Gocz s-a întors în Covasna ca să îi ajute pe alții, să facă un azil de bătrâni și să construiască o casă pentru mult iubitul său fiu; casă pe care acesta nu a mai apucat să o vadă, murind între timp. Încercând să treacă peste durerea cumplită, a luat spre îngrijire un băiețel care îi seamănă leit lui Valentin; dar suferința și durerea surdă care o măcinau au dus-o în pragul unui accident vascular cerebral și, după o operație pe inimă, își trăiește viața mai departe în Covasna, încercând pe cât posibil să ajute pe câți mai mulți din jurul ei.

Poiana Narciselor de pe platoul Nyúlád (în română, iepurele tău) se află în apropierea orașului Odorheiu Secuiesc. Pentru a ajunge aici, trebuie să pornești spre comuna Dealu – o localitate așezată, așa cum îi spune și numele, pe un deal. După ce treci de comună și virezi la dreapta, ieși din sat și intri într-o pădure parcă desprinsă din povești. Prima parte a drumului este asfaltată, iar restul este pietruit. Ai grijă, deoarece sunt câteva gropi, însă drumul este accesibil cu mașina. Pe măsură ce urci, brazii apar ca o coroană verde deasupra pădurii. Apoi, deodată, ți se deschide în față priveliștea: pajiști montane largi, liniște și aer curat. Dacă ajungi aici în luna mai, vei vedea în stânga adevărata minune: mii și mii de narcise înflorite, ca niște stele albe presărate pe pământ. Mirosul lor puternic se simte de la distanță.  Narcisa (Narcissus poeticus) este o plantă de origine mediteraneană, iubitoare de umezeală, care pe la noi se întâlnește cu precădere în terenurile mlăștinoase și pe platouri vulcanice, cum este și această zonă ce fac parte din platoul vulcanic al Munților Gurghiu, o regiune cu o istorie geologică aparte. Florile sale, în formă de stea, au un parfum intens și pot fi observate aici de departe, albind ca zăpada întinderile line înconjurate de pâlcuri verzi de brad, alun și de mesteceni. 😍 [Albă ca zăpada 😍] Deși în unele locuri apare în masă, face parte din categoria florilor protejate, deoarece habitatul său se restrânge tot mai mult, iar florile spectaculoase sunt culese fără scrupule pentru a fi comercializate. Este important de știut că este interzisă culegerea narciselor, iar acest aspect, de minim bun simț și respect față de natură, trebuie avut în vedere atunci când vii în vizită. [Gard delimitare zonă ocrotită.] La nord de comuna Dealu, pe Vârful Láz, la o altitudine de aproximativ 950 de metri, narcisele înfloresc în luna mai pe o suprafață de peste 50 de hectare. În trecut, această zonă era numită „Grădinile înflorite”, fiind în vremuri vechi o așezare pastorală de munte, în care vara încă se cosește fânul, iar iarna animalele sunt adăpostite și hrănite cu proviziile adunate.  Pe Dealul Capelei se află și ruinele unei vechi capele, construite în anul 1073 în cinstea Sfântului Ladislau, care a fost multă vreme un renumit loc de pelerinaj al Ținutului Odorheiului. Ruinele au fost descoperite în anii 2010. Potrivit tradiției, în acest loc a campat regele Sfântul Ladislau împreună cu oștile sale. Pentru a-și vindeca soldații bolnavi, a făcut să izvorască un izvor tămăduitor lovind cu sabia în pământ, în apropiere. Izvorul este cunoscut sub numele de „Fântâna Domnească”, iar apei sale i se atribuie și astăzi puteri vindecătoare. În fiecare an, de Înălțarea Domnului, localnicii organizează la altarul construit aici o slujbă religioasă. Cei vindecați își atârnau bucăți din haine pe tufele din împrejurimi, semn că și-au lăsat boala în urmă. Așa că Poiana Narciselor nu este doar un loc frumos, ci o îmbinare între natură, tradiție și comunitate – un colț de liniște unde primăvara se simte cu adevărat. 😍 [Spectacol la șura culturală.] În fiecare an, în a treia duminică a lunii Mai, pe acest platou se organizează Festivalul Narciselor. Evenimentul dedicat acestor flori protejate are o tradiție de peste 40 de ani iar începând cu anul 1997 este organizat de Asociația Culturală și de Tineret din Oroszhegy (Dealu). Cu ocazia festivalului se organizează anual un campionat de fotbal, iar în „Kultúrcsűr” (șura culturală) și pe scenă au loc spectacole folclorice și concerte. Sfânta Liturghie se oficiază în sat, în aceeași zi. În cadrul festivalului există mai multe tipuri de programe: târg, castel gonflabil pentru copii, mâncăruri locale dintre care nu lipsesc langoșul și „Kürtös”. 😊 Este o oportunitate de relaxare pentru toată lumea, pe lângă faptul că poți admira aceste mii de flori deosebite. ✍️ contributor Unde Mergem®, Ambrus Helga-Gyöngyvér

Masivul Bucegi, asemuit de mulți cu o cetate naturală apărată de abrupturi masive, ocupă o suprafaţă de circa 300 km pătraţi, pe teritoriul judeţelor Dâmboviţa, Prahova şi Braşov, la intersecția hotarelor aflându-se portdrapelul - cel mai înalt vârf al acestora. Cu cei 2.507m ai săi, Omu se află în top 10 al vârfurilor României peste 2500 metri (al cărui lider este Vf. Moldoveanu - 2.544 m). În multe locuri e prezentat ca fiind pe teritoriul județului Dâmbovița, în altele pe cel al județului Brașov însă conform ANCPI ( Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară), Vf. Omu se află în județul Prahova, pe teritoriul administrativ al orașului Bușteni. [„Cetatea” Bucegilor, văzută dinspre Nord.] La fel ca Babele, Omu are o legendă legată de stânca antropomorfă aflată pe vârf: se pare că un cioban, amăgit de cețurile care învăluie muntele mai tot timpul anului, s-a rătăcit și a ieșit direct pe vârf, deasupra norilor. Unde, pentru că nu se dumirea încotro să se întoarcă, a început să blesteme amarnic. Atât de amarnic încât l-a supărat pe însuși Dumnezeu, care drept pedeapsă l-a transformat în stânca masivă, pe care în zilele noastre sunt montate plăcuța cu numele și tricolorul ce marchează cel mai înalt punct al muntelui. Se mai spune despre acești munți plini de taine, acoperiți doar cu mușchi și licheni, presărați cu bolovani și cu iarbă bună doar pentru hrana animalelor că dacă Dumnezeu n-ar fi interzis omului să locuiască în Bucegi, i-ar fi împodobit cu păduri și ar fi semănat plante... [Vârful Omu.] La baza stâncii se află Cabana Omu (cabana din România aflată la cea mai mare altitudine), care este deschisă doar pe durata sezonului cald (dar și atunci se mai întâmplă să fie închisă, în cursul săptămânii). Deși, grație amplasării în vecinătate a stației meteorologice, beneficiază de gaz metan și energie electrică, cea mai veche cabană din Bucegi (cu o primă „versiune” construită pe la sfârșitul anilor 1800) pare încremenită în anii de început: toaletă „turcească” (o gaură în pământ, într-o „cutie” din lemn, în care e aproape imposibil să respiri) cazare la prici (în cele mai elementare condiții), fără acces la energie electrică. Singurul lucru care mai salvează cât de cât situația este mâncarea, simplă dar gustoasă; de apreciat este efortul celor care au preluat administrarea cabanei, care, printre altele, cară tocmai de jos inclusiv apa folosită la spălatul veselei în care se gătesc și servesc cele câteva feluri de mâncare disponibile în fiecare weekend din sezonul cald.  Datorită stației meteo, unde sunt tot timpul două persoane de serviciu, Vârful Omu este considerat a fi cel mai înalt punct din Carpați locuit permanent. [Cabana și stația meteo, cu Omu privind spre cer între ele.] Și pe cât e de înalt, pe atât e de ușor de ajuns pe el. Se află la doar 2,5-3 ore de mers lejer (doar pe ultima porțiune porțiune vei avea parte de un urcuș susținut) de cabana Babele – unde se poate ajunge (și) cu telecabina. O variantă un pic mai ieftină decât telecabina, mai ales dacă sunteți mai mulți, e să mergeți cu mașina până la cabana Piatra Arsă; de aici până pe Omu veți avea de mers trei-patru ore (în funcție și de cât de mult veți poposi la Babe și Sfinx, cu care vă veți întâlni pe drum). [„Casa Omul pe vârful Omului” în anul 1926] Traseul de platou spre Vf. Omu, marcat Bandă Galbenă, e ușor, pe o cărare ce poate fi parcursă chiar și pe bicicletă. Singura treabă care poate crea niște mici probleme este durata de aprox. 7 ore și distanța de aprox. 17 kilometri (dus-întors) între Cabana Piatra Arsă și vârf. [Plecare pe Bandă Galbenă, de la Piatra Arsă.] Dar există și alte variante mai solicitante, capăt a numeroase trasee care pornesc din satele și orașele dimprejur:  Bușteni - pe Jepii Mici, marcaj bandă Albastră, 3-4 ore până la Cabana Caraiman (traseu cu grad ridicat de dificultate, închis iarna). De la Cabana Caraiman poți continua pe o variantă ușoară, cu o oră până la Cabana Babele de unde vei mai avea de mers aprox. 2,5 ore până la Vf. Omu pe traseu marcat BG (în total aprox. 7h); fie pe varianta mai grea dar și mult mai spectaculoasă, care te duce (marcaj Punct Albastru) pe ruta expusă Brâna Mare a Caraimanului, spre Crucea Eroilor, de unde pe marcaj Cruce Roșie, pe Valea Coștila (pe lângă releu) se intră pe traseul de „promenadă” Bandă Galbenă spre vârful Omu. - prin Poiana Văii Cerbului – Valea Cerbului – Vf. Omu; marcaj Bandă Galbenă, durata 6-7 ore, grad ridicat dificultate. Sinaia  – via Drumul de Vară (Cota 2000) – apoi pe marcajul Bandă Galbenă până la Piatra Arsă, Cabana Babele până pe Vârf ; depinzând de modul în care ajungi la Cota 2000 (pe jos sau cu instalațiile de cablu), traseul poate fi mai greu sau mai ușor, cu o durată de 6-8 ore. Râşnov - via Cabana Mălăieşti (alt. 1720 m), pe marcaj Bandă Albastră. Durata: 7-8 ore; până la cabana Mălăieşti 3,5-4 ore. Dificultate mediu/dificil. Bran - din Șimon (capătul drumului asfaltat) pe marcaj Triunghi Galben până la Valea Gaura apoi marcaj Cruce Roșie până pe Vf. Omu; se poate face și circuit, cu coborâre prin Șaua Bătrâna (Bandă Roșie) și Poiana Guțanu (Triunghi Roșu + Bandă Albastră); total circuit, aprox. 12 ore, 29 km, dificultate mediu/dificil (sursa: Munții Noștri). - din Valea Porții: pe Valea Gaura (marcaj Cruce Roșie), 6h 30min;  pe Culmea Ciubotea (marcaj Triunghi Galben), 6-7h; pe Culmea Clincea și refugiul Țigănești (marcaj Bandă Roșie), 7h. Toate variantele sunt de dificultate mediu/dificil. Padina - cabana Padina - Şaua Strunga – Şaua Bătrâna – Vf. Doamnele – Vf. Omu; marcaj Bandă Roșie, durata 5h; mediu, iarna recomandat doar drumeților experimentați. Peștera - Hotel Peştera – Valea Obârşiei – Vf. Omu; marcaj: Bandă Albastră, durata: 3 ore. Traseu periculos iarna. [Vedere din Valea Gaura.] Am aflat de foarte mulți turiști ajunși în plimbare la Babe și Sfinx care, păcăliți de vremea frumoasă și de reputația „ușoară” a traseului, au hotărât să urce până pe Vf. Omu, în pantaloni scurți, teniși și cu un rucsăcel în care aveau cel mult un bidonaș cu cola. Și au coborât de acolo plouați, deshidratați și la limita șocului hipotermic, sau recuperați de salvamontiști. Vremea pe platoul Bucegilor este foarte imprevizibilă, există numeroase povești despre ninsori, chiar viscolite, la sfârșitul primăverii sau la începutul toamnei; nu degeaba a apărut legenda Babei Dochia, care și-a lepădat cojoacele și a înghețat, surprinsă de iarnă. Așa că, nici să te gândești să pleci spre Omu fără un echipament adecvat (inclusiv schimburi și ceva mai gros de rezervă), fără apă și fără mâncare. Chiar dacă vara poți mânca (și bea) la Cabana Omu, pot exista momente când cabana este închisă sau mâncarea gătită s-a terminat. [Porțiunea finală de urcuș 😍] Nu uita să plătești tariful de vizitare a Parcului Natural Bucegi, cel mai facil este online – păstrează dovada de plată dacă ai de gând să revii în următoarele trei luni și nu va mai trebui să plătești 😉 

Pe dealul Golberich se află unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale Sighișoarei, care oferă o panoramă superbă asupra unei bune părți a orașului și în special, către Cetate. Pentru identificarea corectă a celor mai importante clădiri care pot fi văzute de aici, cu sprijinul mai multor asociații din zonă a fost amplasat un panou informativ. [Panou informativ și vedere către Cetate.] Pentru a ajunge aici ia ca reper strada Izvorului, din care urcă spre deal mai multe cărări de pământ. Pentru că nu sunt foarte multe locuri pe unde să îți lași mașina pe marginea străzii, îți recomandăm să vii pe jos, din zona Cetății vei face o plimbare agreabilă de cam jumătate de oră, sau cu bicicleta – caz în care să fii pregătit pentru o porțiune de urcuș susținut. Un pic mai sus de panoul informativ sunt instalate și câteva bănci din lemn, deci poți lua cu tine și ceva pentru picnic.  Dealul Golberich era cunoscut în perioada medievală de sași sub numele Galtberg, care se pare că ar proveni de la Galtvieh (junincă), ceea ce presupune faptul că în Evul Mediu aici era un loc de păşunat pentru animale, care nu produceau lapte şi care de obicei înnoptau aici. Ulterior, aici se va ridica apoi un cartier distinct al oraşului, aflat lângă una dintre cele mai liniştite zone din oraş preferată mult timp de protipendada oraşului - Lunca Poştii sau Postland. Numele acestui loc este legat în mare parte de activitatea poştei, aici aflându-se una dintre stațiile de poștă (deservite de poștalioane) din Transilvania sec. XVIII unde se făcea transferul pasagerilor, a bagajelor și coletelor poștale transportate. Zona era foarte bogată în iarbă și fân, folosite pentru hrana cailor care trăgeau poștalioanele (trăsuri mari cu spații pentru pasageri, bagaje și colete poștale) iar zona era folosită pentru obținerea de iarbă și fân cu care aceștia erau hrăniți, mai apoi funcţionarii poştei amenajându-şi mici grădini pentru uzul propriu.

Doboșeni este un mic sat din județul Covasna, aflat pe malul drept al pârâului Kormos, la Vest de satul reședință a comunei Brăduţ, o zonă renumită în vechime pentru numeroasele izvoare cu ape minerale. La recomandarea oamenilor din zonă noi am găsit și am gustat apa izvorului aflat la intrarea în sat dinspre Racoșul de Sus, unul dintre puținele care au rămas cât de cât în funcțiune. [Foișorul cu izvor văzut de la șosea...] La o primă vedere a tubului din ciment în care a fost captat izvorul, din care se scurge un firicel de apă destul de  anemic, eram un pic sceptici dacă să riscăm sau nu să bem din țeava aia plină de rugină... Dar câțiva copii veniți cu bicicletele, care își umpleau sticlele de acolo ne-au dat curaj. Și am savurat o apă minerală „ca la carte”: ușor carbogazoasă, cu un gust feruginos, în care se simte bogăția de minerale. Genul de apă valoroasă de care ne putem bucura gratis în multe locuri din țara noastră mare și frumoasă.  Înainte să o bei verifică atent în sticlă să nu fi „curs” și ceva pietricele sau nisip. 😉 [... și izvorul cu apă minerală.] Așa că, dacă te afli pe drumul de întoarcere dinspre Cheile Vârghișului, la plecarea spre casă fă un popas ca să umpli toate sticlele goale pe care le ai în mașină. Deși am căutat prin multe locuri nu am găsit niciun fel de informații despre indicațiile sau contraindicațiile acestei ape. Dar noi ne-am simțit bine după o cură de câteva zile cu ea! ☺️ P.S.: Covasna are renumele de "orașul celor 1000 de izvoare cu apă minerală" dar acceași denumire poate foarte bine caracteriza și județul care stă foarte bine la capitolul ăsta - ape cu conținut ridicat de fier, ape sărate, ape carbonatate etc.

În centrul triunghiului format de localitățile Odorheiu Secuiesc din județul Harghita, Baraolt (Covasna) și Rupea (Brașov), la aprox. 33 de km de Cheile Vârghișului, se află o rezervație naturală de tip avifaunistic unde îți recomandăm să faci un popas dacă te afli în trecere pe DJ 131. Sau dacă ești cazat în zonă și ești în căutare de răspunsuri la întrebarea „ce să fac și ce să văd pe aici / prin Harghita?”. 😊 [Vedere din DJ, venind dinspre Baraolt.] Popasul păsărilor de la Sânpaul este o zonă umedă unde prosperă specii de plante hidrofile (păpurișuri, stufărișuri), care asigură condiții de hrană și cuibărire pentru numeroase specii de păsări. Unele făcând popas în migrațiile lor către nordul sau sudul continentului, altele cuibărind și crescându-și puii aici. Și pentru că multe dintre ele sunt protejate, câteva aflându-se chiar pe lista speciilor în pericol de extincție, în anul 2000 o zonă de câteva zeci de hectare a fost declarată arie protejată, fiind inclusă în aria de protecție specială avifaunistică Dealurile Homoroadelor – la rândul ei parte a rețelei ecologice europene Natura 2000. Ce face specială această rezervație e că, în funcție de perioada anului, aici pot fi observate foarte ușor multe specii de păsări, peste 250, singura condiție fiind respectarea unui regulament strict. Cele mai bune perioade sunt martie-aprilie, la venire, respectiv octombrie, la trecerea pe aici a păsărilor călătoare aflate în exodul lor anual. E bine de știut că zona de protecție a fost instituită pe câteva dintre heleșteele unei ferme piscicole, care au fost amenajate relativ recent, în perioada 1982-1984, la Sânpaul, localitate componentă a comunei Mărtiniș. În 2003 ferma a intrat în proprietate privată însă, atât pentru pescuit sportiv cât și pentru observarea păsărilor, accesul este permis cu respectarea unui regulament, care poate fi consultat pe panourile amplasate în locul amenajat pentru parcare, marcat pe harta noastră. Sau în galeria foto a acestei recomandări. [Cabana unde trebuie să-ți anunți vizita în rezervație, unde poți și lăsa mașina.] Odată lăsată mașina aici (gratuit), având în vedere că vei traversa un teren privat, este necesar să ceri permisiunea de vizitare a rezervației la căbănuța unde se încasează taxa de pescuit pe lacul catch & release, aflată chiar lângă parcarea menționată mai sus. Dacă vrei să vizitezi rezervația în perioada 1 decembrie – 1 aprilie, când sezonul de pescuit sportiv este închis, poți încerca să ceri acordul de traversare a terenului în ferma piscicolă aflată vizavi de localizarea de pe harta noastră. Însă sunt șanse foarte mari ca în această perioadă să nu vezi prea multe păsări. Apoi, după ce traversezi drumul județean, vei intra pe traseul de vizitare care te va duce pe un dig - în dreapta căruia este o baltă care și ea găzduiește multe păsări iar în stânga, o mlaștină de vreo 35 de hectare unde se află de fapt aria naturală strict protejată. Principala regulă pe care trebuie să o respecți este să deranjezi cât mai puțin păsările, adică să mergi încet și să nu faci gălăgie. Și foarte important, mergi doar pe drum/cărare, sub nicio formă nu trece gardul! Nu uita să iei la tine un binoclu, apă și protecție solară, pălărie, șapcă... [Intrarea pe traseul de vizitare.] După ce ieși de pe dig vei merge pe un drum de pământ care te va scoate înapoi la drumul județean și în dreapta, vei ajunge din nou la parcare, pe un circuit de vreo 3 kilometri. Mergi pe drumul de pământ în liniște și vei putea vedea și aici, între el și baltă, multe păsări, în principal berze, ieșite la vânătoare. Când ieși la drumul județean, dacă faci stânga, după vreo 30 de metri o să vezi la dreapta un alt drum de pământ, pe care poți urca spre vârful dealului, bucurându-te de un view panoramic asupra întregii salbe de lacuri. Dacă mergi în liniște, e posibil să observi și aici multe berze hrănindu-se. [Cele două bălți ale rezervației, văzute de pe dealul dinspre Baraolt.] Odată întors în parcare la mașină, dacă n-ai chef de plecare poți să mai zăbovești un pic: mergi pe drumul de pământ care trece pe lângă căbănuța unde se încasează taxa de pescuit, printre cele două lacuri dedicate pescarilor. După ce treci de casa cu punct de observație a păsărilor (părăsită), vei ajunge la vestigiile unei exploatații de suprafață a sării datată în perioada post-romană (primele secole ale mileniului 1), unde încă se mai pot vedea niște grinzi rămase din perioada de funcționare...  În apropiere se află și o bornă Via Transilvanica. 

Având o suprafață de aproximativ 40 de hectare, parcul din cartierul Tractorul este unul dintre cele mai mari parcuri din Brașov. Construit în anii '80 vizavi de platforma industrială a orașului, unde se fabricau celebrele tractoare românești Universal, parcul era locul de plimbare și de dat pe gheață iarna pentru locuitorii catierului muncitoresc ridicat în apropierea uzinelor Tractorul. La începuturi singurele facilități erau niște leagăne, tobogane și o groapă cu nisip unde copiii ridicau castele, într-un un loc de joacă amplasat în spatele grădiniței (care există și în zilele noastre). Atracția principală era un lac artificial care, când îngheța, se transforma într-un patinoar, luat cu asalt de copiii din cartier. În anul 2010, pe locul lacului a fost inaugurat Patinoarul Olimpic, cel mai mare și mai modern din România la acea dată. [Lacul din parcul Tractorul, anii '80...] După ce a trecut prin mai multe faze de extindere, amenajare peisagistică și dotare cu instalații și facilități sportive și de divertisment, Parcul Tractorul a primit în 2012 denumirea de Parcul Sportiv (sau al Sportivilor) și a devenit una dintre atracțiile preferate de locuitorii și vizitatorii celui mai mare și mai modern cartier brașovean, dar și de cei care așteaptă sau schimbă un tren în gara Brașov – între aceasta și parc existând un pasaj subferoviar de aproximativ 50 metri lungime. [...aceeași zonă a parcului, în zilele noastre.] Ce poți face în Parcul Sportiv din Tractorul? Te poți plimba dar mai ales, poți face mult sport: aleargă pe pistele amenajate cu strat de tartan (lungime totală de aprox. 1,5 km), dă-te cu rolele (pe aleile parcului sau pe circuitul din incinta secției Patinaj Viteză a clubului Corona – lângă Patinoar), fitness în cele două zone cu aparatură dedicată, ping-pong, minifotbal și baschet pe terenurile dedicate, „scheme” cu rolele, bicicleta, placa sau trotineta pe rampa de lângă fântâna arteziană, patinaj pe gheață în incinta Patinoarului (în după-amiezile din weekendurile de toamnă-primăvară)... Poți cânta la „instrumente” stradale sau poți juca badminton pe peluze. Sau îți poți duce copiii la joacă în aer liber, în zona amenajată lângă grădiniță. [Panou informativ despre păsările pe care le poți vedea și auzi aici.] Cum ajungi în Parcul Sportiv din Tractorul? Dacă locuiești în zona Tractorul, cel mai bine, pe jos. 😊 Dacă nu, cu mașina, pe care o poți lăsa în unul din numeroasele locuri de parcare de pe strada Turnului sau în parcarea de la intrarea dinspre cartierul Coresi, care deservește și Patinoarul.  Sau cu autobuzul, în funcție de direcția din care vii ai mai multe stații unde poți coborî – în zona bisericii și spitalului Tractorul, respectiv, lângă Lidl Tractorul. De la acestea ai de mers două-trei sute de metri până la parc. [Parcarea de lângă Patinoar.] În zilele aglomerate se simte nevoia amplasării mai multor toalete ecologice. În sezonul cald sunt prezenți câțiva comercianți de gustări, înghețată și băuturi răcoritoare. Altfel, poți merge pe Aleea Aviatorilor care duce spre Coresi Shopping Resort, vei găsi (și) acolo cafenele, pizzerii, bistrouri și mici magazine unde-ți poți potoli aproape orice poftă! În concluzie, poate că nu este cel mai curat și mai bine întreținut parc din Brașov dar cu siguranță este cel în care poți face cele mai multe activități în aer liber. Iar dacă locuiești în partea de nord a orașului, și cel mai aproape de tine! 

Dacă te nimerești pe DN13E între județele Brașov și Covasna, în trecere prin Vâlcele, coboară din mașină sau descalecă bicicleta și profită de ocazie să faci un popas... prin istorie, atât a locurilor cât și a unei resurse considerate de mulți, pe bună dreptate, mai valoaroasă decât aurul: apa minerală! “Satul Vâlcele, localitate componentă a comunei cu același nume (care însă are reședința în satul mai mare alăturat, Araci), cunoscută mai demult ca Elepatac, (în maghiară Előpatak - în traducere, Izvoarele), este prima stațiune balneară din Transilvania și una dintre cele mai vechi din România. Din documentele pe care le-am putut consulta am aflat că pe la 1770 contele Ioan Nemeș (judele celor Trei Scaune secuiești de pe atunci) „edifica prima casă, al cărui esemplu cu încetul îl urmară toți vechii proprietari din Előpatak: contele Mikó, Béldi, Székely, Geréb, Thuri, Antos, Gidófalvy şi alţii mai mulți... iar sciențifice a devenit cunoscut prin medicul primar al Braşovului Dr. Barbenius prin broşura sa întitulată: Chemische Untersuchung einiger merkwürdiger Gesund - und Sauerbrunnen des Szekler- stuhles Háromszék, Hermannstadt 1792”... atfel că prin 1772 a început aici activitatea de balneație (băi cu ape minerale), în primele localuri special construite pentru așa ceva în Ardeal! După lucrările de extindere din anii 1836-1844, aflăm că „Elöpatacul deja era forte frecuentat nu numai de aristocrația din patria -pe atunci Imperiul Austriac n.n. -, dar și din străinătate precum: Milosch Obrenovics domnitorul Serbiei (carele a edificat aci o biserică frumósă de religia gr. or.) principii Ghica, Sturdza, Stirbei, Cantacuzino, Florescu, precum și de alte familii distinse și cu autoritate.”  Iar apoi au venit la băi multe alte capete încoronate (prințul moștenitor Iosif al II-lea, Carol I de România, regele Ferdinand al României), precum și personalități culturale și politice ale vremii: mitropolitul Neofit, Andrei Șaguna, Grigore Cantacuzino, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Anton Pann, Titu Maiorescu!” [Fântâna principală și promenada acoperită din Előpatak.] Ca în multe din localitățile din România, și de Vâlcele se leagă o legendă, ce datează încă de pe vremea vechilor daci. Se spune că după căderea capitalei Sarmisegetusa, regele Decebal împreună cu câțiva apropiați au luat-o pe firul Oltului în sus și au ajuns în zona sudică a munților Baraolt. Iar când urcușul a devenit mai abrupt, ca să le fie mai ușor, au îngropat pe aici o parte din tezaurul pe care îl purtau cu ei. După ce Decebal a fost ucis mai sus, undeva pe teritoriul actualului județ Harghita, unul dintre însoțitorii lui s-a predat romanilor și a trădat, spunându-le pe unde ar fi fost ascunsă comoara. Romanii au mers acolo și s-au apucat de săpat... și au săpat până când în loc de aur, au descoperit o altă comoară, niște izvoare de apă ale cărei calități au fost repede remarcate. Și atât de încântați au fost încât au înființat aici o colonie “Colonia Aquarium Vivarum”, unde aceeași legendă spune că veneau la cure de ape minerale oameni de pe tot întinsul Imperiului Roman! Dar de Vâlcele se mai leagă și alte povești și toate au ca element izvoarele de apă. De la ciobani care odată ajunși pe aici săpau fântâni ca să-și adape turmele și dădeau tot de apă minerală (care fiind sărată nu era deloc pe placul animalelor)... până la tot felul de aventurieri atrași aici de legenda comorii îngropate a lui Decebal. Și care, după ce au cheltuit adevărate averi răscolind prin aceste locuri, tot de apă minerală au dat până la urmă! 😊 Întorcându-ne la vremurile de după înființarea stațiunii, datorită excelentelor ei efecte terapeutice, apa minerală de la Vâlcele a început să fie valorificată din ce în ce mai mult, atât prin consum ca supliment alimentar cât și prin balneație. Iar după participarea la câteva expoziții internaționale (Expoziția Internațională de la Viena 1873, Expoziția Universală de la Bruxelles 1897, câteva Expoziții Internaționale de la Budapesta), la care a luat numai medalii de aur, apa minerală de aici a ajuns să fie cunoscută în toată Europa. În 1875 la Vâlcele se ținea cel de-al XVIII-lea congres european al medicilor balneologi, o confirmare în plus că Vâlcele devenise deja una dintre cele mai importante și vizitate stațiuni balneare europene și nu doar din fostul Imperiu Austriac.   Pe la sfârșitul secolului XIX erau deja în exploatare 3-4 izvoare iar calitățile unice ale apei de la Vâlcele au adus și un investitor, care a construit pe la 1890 cea mai modernă fabrică de îmbuteliere din Transilvania acelor vremuri. Și încă de la primele loturi, jumătate din producție mergea direct la export! 😊 După Unirea cu România și după construirea unui nou sanatoriu balnear, în anii 1930, stațiunea a devenit foarte populară, ajungând să aibă peste 2500 de pacienți care se se tratau aici în fiecare sezon – un număr deloc mic pentru acele vremuri! [Poster de promovare din perioada interbelică.] Dar vremurile bune nu au mai durat mult. În al doilea război mondial, în urma Dictatului de la Viena din 1940, timp de câțiva ani localitatea a fost împărțită în două. Granița dintre Ungaria și România trecea exact prin mijlocul satului; bătrânii încă își amintesc cum erau nevoiți să treacă dintr-o parte în alta printr-un punct de frontieră ca să-și poată lucra pământul. Bineînțeles, activitatea de balneație a încetat, singurii „turiști” care mai veneau să bea apă minerală fiind soldații încartiruiți în zonă. Dar necazurile abia începeau. După războiul civil din Grecia, în anii `50, la Vâlcele au fost aduși refugiați politic greci care au fost cazați în ceea ce mai rămăsese din vilele și pavilioanele balneare. Grecii, aduși de la soare și mare direct în Siberia românească, să supraviețuiască frigului de aici au pus pe foc până și parchetul din camere. Astfel încât, după plecarea lor, din stațiunea înfloritoare de altădată nu au mai rămas decât ruine. În anii ce au urmat activitatea de balneație nu a mai fost reluată, singura modalitate prin care a fost pusă în valoare apa minerală fiind îmbutelierea și vânzarea, preponderent pe piețe externe... inclusiv în Franța (o adevărată performanță, să vinzi apă minerală celui mai mare producător de apă minerală din Europa!) 😉 Dar după Revoluție a fost închisă și această activitate. ☹ Actualul proprietar al fabricii de îmbuteliere a cumpărat-o în 1998, când devenise o ruină, fiind pusă în conservare de mulți ani. Inginer de industrie alimentară la bază, a analizat din nou apa de aici și după ce s-a convins încă o dată de calitățile ei extraordinare, a riscat să cumpere „putregaiul de la Vâlcele” (după cum râdeau unii de el) și după o investiție deloc mică, a construit o linie de îmbuteliere și a reușit să facă apa din nou accesibilă oamenilor din toată lumea, care o pot fie comanda online fie o pot cumpăra din câteva rețele de hipermarketuri... În discuția de documentare pe care am avut-o cu dl. Silviu Manole, extrem de agreabilă, ne-am convins că e vorba de multă pasiune și de o mare dorință de a ajuta pe cât mai mulți oameni să se bucure de calitățile terapeutice ale apei de la Vâlcele!    E bine de știut că apele medicinale/terapeutice (spre deosebire de apa plată sau acidulată „pentru băut”) se îmbuteliază fără prelucrare, pentru a-i fi păstrați cât mai mulți din factorii naturali care le conferă calitățile. Iar după cum ne-a spus dl. Manole, atunci când îmbuteliezi o apă fără prelucrare apare depunerea în sticlă. În funcție de condițiile de păstrare și transport, în câteva zile de la îmbuteliere începe să apară la baza sticlei un depozit fin de praf maro... un proces normal dar care pentru mulți oameni ce au încercat (și) apa de la Vâlcele a fost o „barieră” greu de trecut. O tehnologie inovatoare de îmbuteliere ar ajuta la păstrarea îndelungată a structurii moleculare și a concentrațiilor naturale de minerale din apă. Ne-am bucurat să mai aflăm că întreprinderea care îmbuteliază și comercializează în prezent apa Vâlcele a reușit să reia tradiția participării la Expozițiile Mondiale în 2022, când împreună cu alte câteva ape minerale românești, a reprezentat România la EXPO DUBAI. [Pe rafturile unui hipermarket, noiembrie 2024.] Ce face unică apa minerală de la Vâlcele este conținutul ridicat de magneziu (cel mai mare între apele minerale din România!) într-o formă care îl face ușor de asimilat în organism. Este și o sursă de fier natural, recomandată în special femeilor gravide. Analizele spun că are în jur de 50mg/l de siliciu – care are beneficii atât în osteoporoză cât și în eliminarea aluminiului din organism pe cale renală. Are seleniu – un aliat important în lupta cu afecțiunile canceroase. Are și carbonați naturali, care reglează echilibrul acido-bazic din organism... Mulțumită compoziției sale chimice speciale, apa medicinală de aici este recomandată pentru o serie de afecțiuni și cure de întărire a organismului, în dispepsii și atonii gastrice, constipații cronice, colita mucomembranoasă, sechele dupa hepatită, hepatită cronică, litiază biliară, cură de repaus a căilor biliare sau anumeii... Site-urile de specialitate recomandă Vâlcele și pentru astm sau bronșite.    Iar apa asta minune poate fi luată și gratuit, de la cele două cișmele din centrul localității. Una, aflată într-o curbă, pe partea stângă a drumului când se merge spre Sfântu Gheorghe, e amplasată într-un pavilion din lemn ușor de observat. Pentru că e un pic mai departe de izvorul-sursă, sunt multe momente când apa nu curge aici. Iar dacă se întâmplă asta, poți merge la cealaltă cișmea, aflată peste drum, unde din ce am aflat de la localnici, apa curge tot timpul - ca să o găsești folosește localizarea de pe harta noastră! [Cișmeaua de la drum.] La fel ca apa ce se îmbuteliază, apa de la cișmele provine dintr-un izvor forat la 50m adâncime – care din ce ne-a povestit dl. Manole e un adevărat „muzeu” al apelor minerale românești: izvorul este cel original, făcut prin anii 1890 de un inginer austriac, căptușit cu doage din brad roșu (care între timp s-au pietrificat), fiind unul din cele mai vechi izvoare din Europa aflat încă în exploatare. Cișmeaua localizată de noi pe hartă (cunoscută și sub numele, foarte sugestiv, Izvorul Roșu) este amplasată pe locul Izvorului Elisabeta, de unde își luau porția de sănătate toți cei veniți la Băi în perioada de glorie a stațiunii. În apropierea lui se mai pot vedea câteva ruine ale construcțiilor balneare iar pe micul parc-alee din fața cișmelei poți vedea cu ochii minții conți, prințese, regi și împărați ieșiți la promenadă! 😊 [Izvorul Elisabeta, pe la începutul secolului trecut...] Din păcate, în zilele noastre locul e doar o amintire a vremurilor trecute. Noi l-am găsit plin de gunoaie și noroi, în zilele ploioase trebuie să îți asumi murdărirea încălțămintei. De cele mai multe ori așteaptă-te să găsești mulți oameni care stau la coadă să ia apă dar dacă vrei doar să-ți umpli un bidon mic, îi poți ruga să te lase în față. [...și ce a mai rămas din el, în zilele noastre.]

Când ai drum prin Zărnești, rezervă-ți măcar o jumătate de zi pentru a vizita și Plaiul Foii. Zona se află la 12 km de oraș și este împânzită din toate colțurile de natură, iar Piatra Craiului completează acest tablou pitoresc cu imaginea sa unică.  Localnicii susțin că există câteva legende legate de numele pe care zona îl poartă.  Una dintre acestea spune că într-un timp necunoscut și îndepărtat, exista o pădure vastă și bogată în viață sălbatică la poalele Munților Piatra Craiului, loc perfect pentru organizarea de vânători regale, de care nobilimea nu se mai sătura. În timpul unei astfel de partide vânătorești, un cerb nobil sau poate un urs imens a fost ucis de către un castelan. Întâmplarea a făcut ca fix în același timp, dintr-un copac a să cadă o frunză (sau foaie) pe care omul curții a ridicat-o de jos și a dus-o în fața celorlalți nobili pentru a da de veste că prada a fost capturată. Astfel, o simplă frunză a unui copac a devenit un simbol al victoriilor vânătorești și al abilităților celor ce erau pasionați de arta vânătorii. În urma acestui eveniment, locul a primit numele de Plaiul Foii pentru a reaminti de fiecare dată acel moment solemn și pentru a ține vie însemnătatea acelei foi căzute.    O altă legendă a numelui este legată de perioada în care Munții Piatra Craiului erau casa multor ciobani care-și creșteau oile prin pășunile înalte și împădurite și locul unde pădurarii vegheau asupra pădurilor zi și noapte. Zonele de lângă râul care străbate Plaiul Foii erau locul de popas și de întâlnire pentru pădurari și ciobani, unde adunau frunze uscate (sau foi) pentru a aprinde focuri cu care se încălzeau și la care-și găteau hrana. Când acești oameni ai muntelui, ce aveau în spate obiceiuri păstrate de-a lungul generațiilor, aruncau frunzele în foc, flăcările dansau și lumina lor le înconjura și îmbujora fețele, moment în care începeau să cânte sau să povestească despre munte și libertate. Se spune că numele s-ar fi păstrat în urma acestor practici străvechi ale ciobanilor și pădurarilor, de a aduna și folosi frunzele pentru foc, dând viață unei atmosfere calde și prietenoase, în mijlocul naturii. Povestea redă imaginea unei legături strânse între oameni, mediu și tradiții, creând astfel un simbol al ospitalității și căldurii umane chiar și-n mijlocul sălbăticiei montane. [Plaiul Foii - zonă a Parcului Național Piatra Craiului.] Plaiul Foii îți poate oferi liniștea de care ai nevoie. Pentru o noapte la cort sau cu rulota există locuri special amenajate în acest sens, administrate privat, cu toate facilitățile necesare (după ce le documentăm, promitem să le prezentăm aici). Având în vedere că te afli într-un Parc Național, camparea în alte zone decât cele amenajate special este interzisă. Chiar și intinderea unei pături pentru un picnic în afara acestor zone îți poate aduce o amendă!   Iar dacă ai de gând să pedalezi și să ai muntele alături de tine, Plaiul Foii îmbină aceste două aspecte cât se poate de plăcut, orașul Zărnești având câteva trasee de cicloturism, cu diferite niveluri de dificultate. Cel mai frecventat și poate cel mai ușor este Traseul 1 –  care pornește din Zărnești și se oprește la Cabana Plaiul Foii, marcat cu albastru, culoarea indicând nivelul scăzut al dificultății. Traseul are o lungime de 22 km, calculând ruta dus-întors, se desfășoară integral pe asfalt și oferă o vedere către partea nord-vestică a masivului Piatra Craiului.    [Domuri pierdute în culorile naturii 😍] Plaiul Foii, care se întinde de-a lungul râului Bârsa, este cămin pentru turiștii care caută liniște și relaxare, dar și pentru cei activi, care preferă traseele montane. Locul este punct de acces către impresionantele trasee din Piatra Craiului, dar și pentru cele din Munții Făgăraș. Tot de aici poți porni spre Schitul Colțul Chiliilor.  Având un potențial turistic imens, zona Plaiul Foii a beneficiat în trecut de îmbunătățirea infrastructurii rutiere, lucru care a bucurat atât localnicii, cât și turiștii, acestora din urmă facilitându-le accesul la poalele Craiului, iar pentru proprietarii de unități de cazare (care nu sunt puțini) asfaltarea drumului a venit ca un sprijin pentru afacerile lor. Un alt demers făcut de autoritățile locale a fost cel de a păstra o uniformitate a zonei. Vei observa că majoritatea terenurilor sunt împrejmuite cu un gard tipic, comun, din lemn și că se păstrează o distanță egală între gospodării.   Valea străbătută de râul Bârsa este înconjurată de unități de cazare. Vei găsi locuri în care poți privi Piatra Craiului dintr-un ciubăr (sau chiar jacuzzi), dar și locuri în care vei admira masivul dintr-un hamac. Ceea ce vrem noi să spunem este că în zonă vei găsi cazare pentru fiecare buget. Atâta timp cât scopul vizitei tale în Plaiul Foii este de a te deconecta de stresul cotidian, de a respira aerul curat de munte și de a te minuna de crestele Pietrei Craiului, este irelevant locul în care te-ai cazat. Dar pentru confortul unei vizite plăcute, caută din timp informațiile care te-ar interesa la pensiunile și cabanele aflate în Plai. Până vom documenta și vom recomanda primele locuri #undemergem, poți arunca aici o privire pe cazările din zonă.   [Vedere de pe drumul Plaiul Foii. 😍] În funcție de perioada anului, în zona Plaiul Foii au loc diverse evenimente, ocazii binevenite dacă vrei să te integrezi în comunitatea locală. Ultimul weekend al primei luni de vară aduce la poalele Craiului concursul de motocross Hard Enduro Piatra Craiului. În lunile de august poți participa la cel mai verde festival de muzică rock, indie și folk, Folk Rock Fest Piatra Craiului, dar și la Trofeul Piatra Craiului, unde se prezintă meserii montane și parade ale celor mai frumoși cai din zonă. De 18 ani, la începutul toamnei (în 2024, 27-29 septembrie) se organizează Maratonul Pietrei Craiului care cuprinde în traseul său câteva puncte-cheie în zona Plaiul Foii.  Iar dacă te gândești că o să vii aici și o să găsești locuri în care să mănânci mâncare tradițională, chiar o să găsești. Poți opta pentru restaurantele din zonă sau pentru pensiunile care pun la dispoziția clienților și servicii culinare.   Muntele e impresionant atât în sezonul cald, cât și în cel rece, iar Plaiul Foii susține această remarcă prin numărul mare de turiști care vizitează zona pe tot parcursul anului. Vara te poți bucura de mersul pe bicicletă, de potecile deschise ale Craiului, de nopțile calde cu cortul și poate, (de ce nu?) de o bere rece. Dar asta nu înseamnă că iarna te împiedică să organizezi un traseu montan în Crai, sau să te bucuri de o plimbare cu sania ori să înlocuiești berea cu un vin fiert sau cu un ceai fierbinte. Natura nu are program de vizitare, așa că momentul în care te decizi să vii în Plaiul Foii consideră-l momentul potrivit.    Poți ajunge în Plaiul Foii pe bicicletă, folosindu-te de propria mașină sau de serviciile de taximetrie din zonă. În funcție de ce vrei să faci pe parcursul vizitei tale aici, pe lungimea celor 12 km ai zonei, vei găsi și câteva locuri amenajate pentru a-ți parca mașina în condiții sigure și fără plată. Ca să ajungi în Plai din orașul Zărnești urmărește str. Toplița și deplasează-te înainte pentru următorii kilometri. Iar dacă nu ești posesor al unui autovehicul, trenul sau linia 140 a RATBV-ului cu destinația Zărnești sunt cele mai la îndemână opțiuni de a ajunge în orașul care se află la poalele Munților Piatra Craiului. Iar pentru turiștii care nu vin din zona orașului Brașov, firmele private de transport în comun au rute din Moieciu de Jos, Bran, Poiana Mărului, Șimon sau Șinca Nouă spre Zărnești.  Plaiul Foii este o zonă care rămâne aproape de iubitorii de natură și munte, ce poate oferi momente de liniște  în mijlocul unor peisaje muntoase deosebite. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ionuț Șmicăl