Pietrele lui Solomon

Masivul Bucegi, asemuit de mulți cu o cetate naturală apărată de abrupturi masive, ocupă o suprafaţă de circa 300 km pătraţi, pe teritoriul judeţelor Dâmboviţa, Prahova şi Braşov, la intersecția hotarelor aflându-se portdrapelul - cel mai înalt vârf al acestora. Cu cei 2.507m ai săi, Omu se află în top 10 al vârfurilor României peste 2500 metri (al cărui lider este Vf. Moldoveanu - 2.544 m). În multe locuri e prezentat ca fiind pe teritoriul județului Dâmbovița, în altele pe cel al județului Brașov însă conform ANCPI ( Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară), Vf. Omu se află în județul Prahova, pe teritoriul administrativ al orașului Bușteni. [„Cetatea” Bucegilor, văzută dinspre Nord.] La fel ca Babele, Omu are o legendă legată de stânca antropomorfă aflată pe vârf: se pare că un cioban, amăgit de cețurile care învăluie muntele mai tot timpul anului, s-a rătăcit și a ieșit direct pe vârf, deasupra norilor. Unde, pentru că nu se dumirea încotro să se întoarcă, a început să blesteme amarnic. Atât de amarnic încât l-a supărat pe însuși Dumnezeu, care drept pedeapsă l-a transformat în stânca masivă, pe care în zilele noastre sunt montate plăcuța cu numele și tricolorul ce marchează cel mai înalt punct al muntelui. Se mai spune despre acești munți plini de taine, acoperiți doar cu mușchi și licheni, presărați cu bolovani și cu iarbă bună doar pentru hrana animalelor că dacă Dumnezeu n-ar fi interzis omului să locuiască în Bucegi, i-ar fi împodobit cu păduri și ar fi semănat plante... [Vârful Omu.] La baza stâncii se află Cabana Omu (cabana din România aflată la cea mai mare altitudine), care este deschisă doar pe durata sezonului cald (dar și atunci se mai întâmplă să fie închisă, în cursul săptămânii). Deși, grație amplasării în vecinătate a stației meteorologice, beneficiază de gaz metan și energie electrică, cea mai veche cabană din Bucegi (cu o primă „versiune” construită pe la sfârșitul anilor 1800) pare încremenită în anii de început: toaletă „turcească” (o gaură în pământ, într-o „cutie” din lemn, în care e aproape imposibil să respiri) cazare la prici (în cele mai elementare condiții), fără acces la energie electrică. Singurul lucru care mai salvează cât de cât situația este mâncarea, simplă dar gustoasă; de apreciat este efortul celor care au preluat administrarea cabanei, care, printre altele, cară tocmai de jos inclusiv apa folosită la spălatul veselei în care se gătesc și servesc cele câteva feluri de mâncare disponibile în fiecare weekend din sezonul cald.  Datorită stației meteo, unde sunt tot timpul două persoane de serviciu, Vârful Omu este considerat a fi cel mai înalt punct din Carpați locuit permanent. [Cabana și stația meteo, cu Omu privind spre cer între ele.] Și pe cât e de înalt, pe atât e de ușor de ajuns pe el. Se află la doar 2,5-3 ore de mers lejer (doar pe ultima porțiune porțiune vei avea parte de un urcuș susținut) de cabana Babele – unde se poate ajunge (și) cu telecabina. O variantă un pic mai ieftină decât telecabina, mai ales dacă sunteți mai mulți, e să mergeți cu mașina până la cabana Piatra Arsă; de aici până pe Omu veți avea de mers trei-patru ore (în funcție și de cât de mult veți poposi la Babe și Sfinx, cu care vă veți întâlni pe drum). [„Casa Omul pe vârful Omului” în anul 1926] Traseul de platou spre Vf. Omu, marcat Bandă Galbenă, e ușor, pe o cărare ce poate fi parcursă chiar și pe bicicletă. Singura treabă care poate crea niște mici probleme este durata de aprox. 7 ore și distanța de aprox. 17 kilometri (dus-întors) între Cabana Piatra Arsă și vârf. [Plecare pe Bandă Galbenă, de la Piatra Arsă.] Dar există și alte variante mai solicitante, capăt a numeroase trasee care pornesc din satele și orașele dimprejur:  Bușteni - pe Jepii Mici, marcaj bandă Albastră, 3-4 ore până la Cabana Caraiman (traseu cu grad ridicat de dificultate, închis iarna). De la Cabana Caraiman poți continua pe o variantă ușoară, cu o oră până la Cabana Babele de unde vei mai avea de mers aprox. 2,5 ore până la Vf. Omu pe traseu marcat BG (în total aprox. 7h); fie pe varianta mai grea dar și mult mai spectaculoasă, care te duce (marcaj Punct Albastru) pe ruta expusă Brâna Mare a Caraimanului, spre Crucea Eroilor, de unde pe marcaj Cruce Roșie, pe Valea Coștila (pe lângă releu) se intră pe traseul de „promenadă” Bandă Galbenă spre vârful Omu. - prin Poiana Văii Cerbului – Valea Cerbului – Vf. Omu; marcaj Bandă Galbenă, durata 6-7 ore, grad ridicat dificultate. Sinaia  – via Drumul de Vară (Cota 2000) – apoi pe marcajul Bandă Galbenă până la Piatra Arsă, Cabana Babele până pe Vârf ; depinzând de modul în care ajungi la Cota 2000 (pe jos sau cu instalațiile de cablu), traseul poate fi mai greu sau mai ușor, cu o durată de 6-8 ore. Râşnov - via Cabana Mălăieşti (alt. 1720 m), pe marcaj Bandă Albastră. Durata: 7-8 ore; până la cabana Mălăieşti 3,5-4 ore. Dificultate mediu/dificil. Bran - din Șimon (capătul drumului asfaltat) pe marcaj Triunghi Galben până la Valea Gaura apoi marcaj Cruce Roșie până pe Vf. Omu; se poate face și circuit, cu coborâre prin Șaua Bătrâna (Bandă Roșie) și Poiana Guțanu (Triunghi Roșu + Bandă Albastră); total circuit, aprox. 12 ore, 29 km, dificultate mediu/dificil (sursa: Munții Noștri). - din Valea Porții: pe Valea Gaura (marcaj Cruce Roșie), 6h 30min;  pe Culmea Ciubotea (marcaj Triunghi Galben), 6-7h; pe Culmea Clincea și refugiul Țigănești (marcaj Bandă Roșie), 7h. Toate variantele sunt de dificultate mediu/dificil. Padina - cabana Padina - Şaua Strunga – Şaua Bătrâna – Vf. Doamnele – Vf. Omu; marcaj Bandă Roșie, durata 5h; mediu, iarna recomandat doar drumeților experimentați. Peștera - Hotel Peştera – Valea Obârşiei – Vf. Omu; marcaj: Bandă Albastră, durata: 3 ore. Traseu periculos iarna. [Vedere din Valea Gaura.] Am aflat de foarte mulți turiști ajunși în plimbare la Babe și Sfinx care, păcăliți de vremea frumoasă și de reputația „ușoară” a traseului, au hotărât să urce până pe Vf. Omu, în pantaloni scurți, teniși și cu un rucsăcel în care aveau cel mult un bidonaș cu cola. Și au coborât de acolo plouați, deshidratați și la limita șocului hipotermic, sau recuperați de salvamontiști. Vremea pe platoul Bucegilor este foarte imprevizibilă, există numeroase povești despre ninsori, chiar viscolite, la sfârșitul primăverii sau la începutul toamnei; nu degeaba a apărut legenda Babei Dochia, care și-a lepădat cojoacele și a înghețat, surprinsă de iarnă. Așa că, nici să te gândești să pleci spre Omu fără un echipament adecvat (inclusiv schimburi și ceva mai gros de rezervă), fără apă și fără mâncare. Chiar dacă vara poți mânca (și bea) la Cabana Omu, pot exista momente când cabana este închisă sau mâncarea gătită s-a terminat. [Porțiunea finală de urcuș 😍] Nu uita să plătești tariful de vizitare a Parcului Natural Bucegi, cel mai facil este online – păstrează dovada de plată dacă ai de gând să revii în următoarele trei luni și nu va mai trebui să plătești 😉 

Pe dealul Golberich se află unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale Sighișoarei, care oferă o panoramă superbă asupra unei bune părți a orașului și în special, către Cetate. Pentru identificarea corectă a celor mai importante clădiri care pot fi văzute de aici, cu sprijinul mai multor asociații din zonă a fost amplasat un panou informativ. [Panou informativ și vedere către Cetate.] Pentru a ajunge aici ia ca reper strada Izvorului, din care urcă spre deal mai multe cărări de pământ. Pentru că nu sunt foarte multe locuri pe unde să îți lași mașina pe marginea străzii, îți recomandăm să vii pe jos, din zona Cetății vei face o plimbare agreabilă de cam jumătate de oră, sau cu bicicleta – caz în care să fii pregătit pentru o porțiune de urcuș susținut. Un pic mai sus de panoul informativ sunt instalate și câteva bănci din lemn, deci poți lua cu tine și ceva pentru picnic.  Dealul Golberich era cunoscut în perioada medievală de sași sub numele Galtberg, care se pare că ar proveni de la Galtvieh (junincă), ceea ce presupune faptul că în Evul Mediu aici era un loc de păşunat pentru animale, care nu produceau lapte şi care de obicei înnoptau aici. Ulterior, aici se va ridica apoi un cartier distinct al oraşului, aflat lângă una dintre cele mai liniştite zone din oraş preferată mult timp de protipendada oraşului - Lunca Poştii sau Postland. Numele acestui loc este legat în mare parte de activitatea poştei, aici aflându-se una dintre stațiile de poștă (deservite de poștalioane) din Transilvania sec. XVIII unde se făcea transferul pasagerilor, a bagajelor și coletelor poștale transportate. Zona era foarte bogată în iarbă și fân, folosite pentru hrana cailor care trăgeau poștalioanele (trăsuri mari cu spații pentru pasageri, bagaje și colete poștale) iar zona era folosită pentru obținerea de iarbă și fân cu care aceștia erau hrăniți, mai apoi funcţionarii poştei amenajându-şi mici grădini pentru uzul propriu.

Doboșeni este un mic sat din județul Covasna, aflat pe malul drept al pârâului Kormos, la Vest de satul reședință a comunei Brăduţ, o zonă renumită în vechime pentru numeroasele izvoare cu ape minerale. La recomandarea oamenilor din zonă noi am găsit și am gustat apa izvorului aflat la intrarea în sat dinspre Racoșul de Sus, unul dintre puținele care au rămas cât de cât în funcțiune. [Foișorul cu izvor văzut de la șosea...] La o primă vedere a tubului din ciment în care a fost captat izvorul, din care se scurge un firicel de apă destul de  anemic, eram un pic sceptici dacă să riscăm sau nu să bem din țeava aia plină de rugină... Dar câțiva copii veniți cu bicicletele, care își umpleau sticlele de acolo ne-au dat curaj. Și am savurat o apă minerală „ca la carte”: ușor carbogazoasă, cu un gust feruginos, în care se simte bogăția de minerale. Genul de apă valoroasă de care ne putem bucura gratis în multe locuri din țara noastră mare și frumoasă.  Înainte să o bei verifică atent în sticlă să nu fi „curs” și ceva pietricele sau nisip. 😉 [... și izvorul cu apă minerală.] Așa că, dacă te afli pe drumul de întoarcere dinspre Cheile Vârghișului, la plecarea spre casă fă un popas ca să umpli toate sticlele goale pe care le ai în mașină. Deși am căutat prin multe locuri nu am găsit niciun fel de informații despre indicațiile sau contraindicațiile acestei ape. Dar noi ne-am simțit bine după o cură de câteva zile cu ea! ☺️ P.S.: Covasna are renumele de "orașul celor 1000 de izvoare cu apă minerală" dar acceași denumire poate foarte bine caracteriza și județul care stă foarte bine la capitolul ăsta - ape cu conținut ridicat de fier, ape sărate, ape carbonatate etc.

În centrul triunghiului format de localitățile Odorheiu Secuiesc din județul Harghita, Baraolt (Covasna) și Rupea (Brașov), la aprox. 33 de km de Cheile Vârghișului, se află o rezervație naturală de tip avifaunistic unde îți recomandăm să faci un popas dacă te afli în trecere pe DJ 131. Sau dacă ești cazat în zonă și ești în căutare de răspunsuri la întrebarea „ce să fac și ce să văd pe aici / prin Harghita?”. 😊 [Vedere din DJ, venind dinspre Baraolt.] Popasul păsărilor de la Sânpaul este o zonă umedă unde prosperă specii de plante hidrofile (păpurișuri, stufărișuri), care asigură condiții de hrană și cuibărire pentru numeroase specii de păsări. Unele făcând popas în migrațiile lor către nordul sau sudul continentului, altele cuibărind și crescându-și puii aici. Și pentru că multe dintre ele sunt protejate, câteva aflându-se chiar pe lista speciilor în pericol de extincție, în anul 2000 o zonă de câteva zeci de hectare a fost declarată arie protejată, fiind inclusă în aria de protecție specială avifaunistică Dealurile Homoroadelor – la rândul ei parte a rețelei ecologice europene Natura 2000. Ce face specială această rezervație e că, în funcție de perioada anului, aici pot fi observate foarte ușor multe specii de păsări, peste 250, singura condiție fiind respectarea unui regulament strict. Cele mai bune perioade sunt martie-aprilie, la venire, respectiv octombrie, la trecerea pe aici a păsărilor călătoare aflate în exodul lor anual. E bine de știut că zona de protecție a fost instituită pe câteva dintre heleșteele unei ferme piscicole, care au fost amenajate relativ recent, în perioada 1982-1984, la Sânpaul, localitate componentă a comunei Mărtiniș. În 2003 ferma a intrat în proprietate privată însă, atât pentru pescuit sportiv cât și pentru observarea păsărilor, accesul este permis cu respectarea unui regulament, care poate fi consultat pe panourile amplasate în locul amenajat pentru parcare, marcat pe harta noastră. Sau în galeria foto a acestei recomandări. [Cabana unde trebuie să-ți anunți vizita în rezervație, unde poți și lăsa mașina.] Odată lăsată mașina aici (gratuit), având în vedere că vei traversa un teren privat, este necesar să ceri permisiunea de vizitare a rezervației la căbănuța unde se încasează taxa de pescuit pe lacul catch & release, aflată chiar lângă parcarea menționată mai sus. Dacă vrei să vizitezi rezervația în perioada 1 decembrie – 1 aprilie, când sezonul de pescuit sportiv este închis, poți încerca să ceri acordul de traversare a terenului în ferma piscicolă aflată vizavi de localizarea de pe harta noastră. Însă sunt șanse foarte mari ca în această perioadă să nu vezi prea multe păsări. Apoi, după ce traversezi drumul județean, vei intra pe traseul de vizitare care te va duce pe un dig - în dreapta căruia este o baltă care și ea găzduiește multe păsări iar în stânga, o mlaștină de vreo 35 de hectare unde se află de fapt aria naturală strict protejată. Principala regulă pe care trebuie să o respecți este să deranjezi cât mai puțin păsările, adică să mergi încet și să nu faci gălăgie. Și foarte important, mergi doar pe drum/cărare, sub nicio formă nu trece gardul! Nu uita să iei la tine un binoclu, apă și protecție solară, pălărie, șapcă... [Intrarea pe traseul de vizitare.] După ce ieși de pe dig vei merge pe un drum de pământ care te va scoate înapoi la drumul județean și în dreapta, vei ajunge din nou la parcare, pe un circuit de vreo 3 kilometri. Mergi pe drumul de pământ în liniște și vei putea vedea și aici, între el și baltă, multe păsări, în principal berze, ieșite la vânătoare. Când ieși la drumul județean, dacă faci stânga, după vreo 30 de metri o să vezi la dreapta un alt drum de pământ, pe care poți urca spre vârful dealului, bucurându-te de un view panoramic asupra întregii salbe de lacuri. Dacă mergi în liniște, e posibil să observi și aici multe berze hrănindu-se. [Cele două bălți ale rezervației, văzute de pe dealul dinspre Baraolt.] Odată întors în parcare la mașină, dacă n-ai chef de plecare poți să mai zăbovești un pic: mergi pe drumul de pământ care trece pe lângă căbănuța unde se încasează taxa de pescuit, printre cele două lacuri dedicate pescarilor. După ce treci de casa cu punct de observație a păsărilor (părăsită), vei ajunge la vestigiile unei exploatații de suprafață a sării datată în perioada post-romană (primele secole ale mileniului 1), unde încă se mai pot vedea niște grinzi rămase din perioada de funcționare...  În apropiere se află și o bornă Via Transilvanica. 

Având o suprafață de aproximativ 40 de hectare, parcul din cartierul Tractorul este unul dintre cele mai mari parcuri din Brașov. Construit în anii '80 vizavi de platforma industrială a orașului, unde se fabricau celebrele tractoare românești Universal, parcul era locul de plimbare și de dat pe gheață iarna pentru locuitorii catierului muncitoresc ridicat în apropierea uzinelor Tractorul. La începuturi singurele facilități erau niște leagăne, tobogane și o groapă cu nisip unde copiii ridicau castele, într-un un loc de joacă amplasat în spatele grădiniței (care există și în zilele noastre). Atracția principală era un lac artificial care, când îngheța, se transforma într-un patinoar, luat cu asalt de copiii din cartier. În anul 2010, pe locul lacului a fost inaugurat Patinoarul Olimpic, cel mai mare și mai modern din România la acea dată. [Lacul din parcul Tractorul, anii '80...] După ce a trecut prin mai multe faze de extindere, amenajare peisagistică și dotare cu instalații și facilități sportive și de divertisment, Parcul Tractorul a primit în 2012 denumirea de Parcul Sportiv (sau al Sportivilor) și a devenit una dintre atracțiile preferate de locuitorii și vizitatorii celui mai mare și mai modern cartier brașovean, dar și de cei care așteaptă sau schimbă un tren în gara Brașov – între aceasta și parc existând un pasaj subferoviar de aproximativ 50 metri lungime. [...aceeași zonă a parcului, în zilele noastre.] Ce poți face în Parcul Sportiv din Tractorul? Te poți plimba dar mai ales, poți face mult sport: aleargă pe pistele amenajate cu strat de tartan (lungime totală de aprox. 1,5 km), dă-te cu rolele (pe aleile parcului sau pe circuitul din incinta secției Patinaj Viteză a clubului Corona – lângă Patinoar), fitness în cele două zone cu aparatură dedicată, ping-pong, minifotbal și baschet pe terenurile dedicate, „scheme” cu rolele, bicicleta, placa sau trotineta pe rampa de lângă fântâna arteziană, patinaj pe gheață în incinta Patinoarului (în după-amiezile din weekendurile de toamnă-primăvară)... Poți cânta la „instrumente” stradale sau poți juca badminton pe peluze. Sau îți poți duce copiii la joacă în aer liber, în zona amenajată lângă grădiniță. [Panou informativ despre păsările pe care le poți vedea și auzi aici.] Cum ajungi în Parcul Sportiv din Tractorul? Dacă locuiești în zona Tractorul, cel mai bine, pe jos. 😊 Dacă nu, cu mașina, pe care o poți lăsa în unul din numeroasele locuri de parcare de pe strada Turnului sau în parcarea de la intrarea dinspre cartierul Coresi, care deservește și Patinoarul.  Sau cu autobuzul, în funcție de direcția din care vii ai mai multe stații unde poți coborî – în zona bisericii și spitalului Tractorul, respectiv, lângă Lidl Tractorul. De la acestea ai de mers două-trei sute de metri până la parc. [Parcarea de lângă Patinoar.] În zilele aglomerate se simte nevoia amplasării mai multor toalete ecologice. În sezonul cald sunt prezenți câțiva comercianți de gustări, înghețată și băuturi răcoritoare. Altfel, poți merge pe Aleea Aviatorilor care duce spre Coresi Shopping Resort, vei găsi (și) acolo cafenele, pizzerii, bistrouri și mici magazine unde-ți poți potoli aproape orice poftă! În concluzie, poate că nu este cel mai curat și mai bine întreținut parc din Brașov dar cu siguranță este cel în care poți face cele mai multe activități în aer liber. Iar dacă locuiești în partea de nord a orașului, și cel mai aproape de tine! 

Dacă te nimerești pe DN13E între județele Brașov și Covasna, în trecere prin Vâlcele, coboară din mașină sau descalecă bicicleta și profită de ocazie să faci un popas... prin istorie, atât a locurilor cât și a unei resurse considerate de mulți, pe bună dreptate, mai valoaroasă decât aurul: apa minerală! “Satul Vâlcele, localitate componentă a comunei cu același nume (care însă are reședința în satul mai mare alăturat, Araci), cunoscută mai demult ca Elepatac, (în maghiară Előpatak - în traducere, Izvoarele), este prima stațiune balneară din Transilvania și una dintre cele mai vechi din România. Din documentele pe care le-am putut consulta am aflat că pe la 1770 contele Ioan Nemeș (judele celor Trei Scaune secuiești de pe atunci) „edifica prima casă, al cărui esemplu cu încetul îl urmară toți vechii proprietari din Előpatak: contele Mikó, Béldi, Székely, Geréb, Thuri, Antos, Gidófalvy şi alţii mai mulți... iar sciențifice a devenit cunoscut prin medicul primar al Braşovului Dr. Barbenius prin broşura sa întitulată: Chemische Untersuchung einiger merkwürdiger Gesund - und Sauerbrunnen des Szekler- stuhles Háromszék, Hermannstadt 1792”... atfel că prin 1772 a început aici activitatea de balneație (băi cu ape minerale), în primele localuri special construite pentru așa ceva în Ardeal! După lucrările de extindere din anii 1836-1844, aflăm că „Elöpatacul deja era forte frecuentat nu numai de aristocrația din patria -pe atunci Imperiul Austriac n.n. -, dar și din străinătate precum: Milosch Obrenovics domnitorul Serbiei (carele a edificat aci o biserică frumósă de religia gr. or.) principii Ghica, Sturdza, Stirbei, Cantacuzino, Florescu, precum și de alte familii distinse și cu autoritate.”  Iar apoi au venit la băi multe alte capete încoronate (prințul moștenitor Iosif al II-lea, Carol I de România, regele Ferdinand al României), precum și personalități culturale și politice ale vremii: mitropolitul Neofit, Andrei Șaguna, Grigore Cantacuzino, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Anton Pann, Titu Maiorescu!” [Fântâna principală și promenada acoperită din Előpatak.] Ca în multe din localitățile din România, și de Vâlcele se leagă o legendă, ce datează încă de pe vremea vechilor daci. Se spune că după căderea capitalei Sarmisegetusa, regele Decebal împreună cu câțiva apropiați au luat-o pe firul Oltului în sus și au ajuns în zona sudică a munților Baraolt. Iar când urcușul a devenit mai abrupt, ca să le fie mai ușor, au îngropat pe aici o parte din tezaurul pe care îl purtau cu ei. După ce Decebal a fost ucis mai sus, undeva pe teritoriul actualului județ Harghita, unul dintre însoțitorii lui s-a predat romanilor și a trădat, spunându-le pe unde ar fi fost ascunsă comoara. Romanii au mers acolo și s-au apucat de săpat... și au săpat până când în loc de aur, au descoperit o altă comoară, niște izvoare de apă ale cărei calități au fost repede remarcate. Și atât de încântați au fost încât au înființat aici o colonie “Colonia Aquarium Vivarum”, unde aceeași legendă spune că veneau la cure de ape minerale oameni de pe tot întinsul Imperiului Roman! Dar de Vâlcele se mai leagă și alte povești și toate au ca element izvoarele de apă. De la ciobani care odată ajunși pe aici săpau fântâni ca să-și adape turmele și dădeau tot de apă minerală (care fiind sărată nu era deloc pe placul animalelor)... până la tot felul de aventurieri atrași aici de legenda comorii îngropate a lui Decebal. Și care, după ce au cheltuit adevărate averi răscolind prin aceste locuri, tot de apă minerală au dat până la urmă! 😊 Întorcându-ne la vremurile de după înființarea stațiunii, datorită excelentelor ei efecte terapeutice, apa minerală de la Vâlcele a început să fie valorificată din ce în ce mai mult, atât prin consum ca supliment alimentar cât și prin balneație. Iar după participarea la câteva expoziții internaționale (Expoziția Internațională de la Viena 1873, Expoziția Universală de la Bruxelles 1897, câteva Expoziții Internaționale de la Budapesta), la care a luat numai medalii de aur, apa minerală de aici a ajuns să fie cunoscută în toată Europa. În 1875 la Vâlcele se ținea cel de-al XVIII-lea congres european al medicilor balneologi, o confirmare în plus că Vâlcele devenise deja una dintre cele mai importante și vizitate stațiuni balneare europene și nu doar din fostul Imperiu Austriac.   Pe la sfârșitul secolului XIX erau deja în exploatare 3-4 izvoare iar calitățile unice ale apei de la Vâlcele au adus și un investitor, care a construit pe la 1890 cea mai modernă fabrică de îmbuteliere din Transilvania acelor vremuri. Și încă de la primele loturi, jumătate din producție mergea direct la export! 😊 După Unirea cu România și după construirea unui nou sanatoriu balnear, în anii 1930, stațiunea a devenit foarte populară, ajungând să aibă peste 2500 de pacienți care se se tratau aici în fiecare sezon – un număr deloc mic pentru acele vremuri! [Poster de promovare din perioada interbelică.] Dar vremurile bune nu au mai durat mult. În al doilea război mondial, în urma Dictatului de la Viena din 1940, timp de câțiva ani localitatea a fost împărțită în două. Granița dintre Ungaria și România trecea exact prin mijlocul satului; bătrânii încă își amintesc cum erau nevoiți să treacă dintr-o parte în alta printr-un punct de frontieră ca să-și poată lucra pământul. Bineînțeles, activitatea de balneație a încetat, singurii „turiști” care mai veneau să bea apă minerală fiind soldații încartiruiți în zonă. Dar necazurile abia începeau. După războiul civil din Grecia, în anii `50, la Vâlcele au fost aduși refugiați politic greci care au fost cazați în ceea ce mai rămăsese din vilele și pavilioanele balneare. Grecii, aduși de la soare și mare direct în Siberia românească, să supraviețuiască frigului de aici au pus pe foc până și parchetul din camere. Astfel încât, după plecarea lor, din stațiunea înfloritoare de altădată nu au mai rămas decât ruine. În anii ce au urmat activitatea de balneație nu a mai fost reluată, singura modalitate prin care a fost pusă în valoare apa minerală fiind îmbutelierea și vânzarea, preponderent pe piețe externe... inclusiv în Franța (o adevărată performanță, să vinzi apă minerală celui mai mare producător de apă minerală din Europa!) 😉 Dar după Revoluție a fost închisă și această activitate. ☹ Actualul proprietar al fabricii de îmbuteliere a cumpărat-o în 1998, când devenise o ruină, fiind pusă în conservare de mulți ani. Inginer de industrie alimentară la bază, a analizat din nou apa de aici și după ce s-a convins încă o dată de calitățile ei extraordinare, a riscat să cumpere „putregaiul de la Vâlcele” (după cum râdeau unii de el) și după o investiție deloc mică, a construit o linie de îmbuteliere și a reușit să facă apa din nou accesibilă oamenilor din toată lumea, care o pot fie comanda online fie o pot cumpăra din câteva rețele de hipermarketuri... În discuția de documentare pe care am avut-o cu dl. Silviu Manole, extrem de agreabilă, ne-am convins că e vorba de multă pasiune și de o mare dorință de a ajuta pe cât mai mulți oameni să se bucure de calitățile terapeutice ale apei de la Vâlcele!    E bine de știut că apele medicinale/terapeutice (spre deosebire de apa plată sau acidulată „pentru băut”) se îmbuteliază fără prelucrare, pentru a-i fi păstrați cât mai mulți din factorii naturali care le conferă calitățile. Iar după cum ne-a spus dl. Manole, atunci când îmbuteliezi o apă fără prelucrare apare depunerea în sticlă. În funcție de condițiile de păstrare și transport, în câteva zile de la îmbuteliere începe să apară la baza sticlei un depozit fin de praf maro... un proces normal dar care pentru mulți oameni ce au încercat (și) apa de la Vâlcele a fost o „barieră” greu de trecut. O tehnologie inovatoare de îmbuteliere ar ajuta la păstrarea îndelungată a structurii moleculare și a concentrațiilor naturale de minerale din apă. Ne-am bucurat să mai aflăm că întreprinderea care îmbuteliază și comercializează în prezent apa Vâlcele a reușit să reia tradiția participării la Expozițiile Mondiale în 2022, când împreună cu alte câteva ape minerale românești, a reprezentat România la EXPO DUBAI. [Pe rafturile unui hipermarket, noiembrie 2024.] Ce face unică apa minerală de la Vâlcele este conținutul ridicat de magneziu (cel mai mare între apele minerale din România!) într-o formă care îl face ușor de asimilat în organism. Este și o sursă de fier natural, recomandată în special femeilor gravide. Analizele spun că are în jur de 50mg/l de siliciu – care are beneficii atât în osteoporoză cât și în eliminarea aluminiului din organism pe cale renală. Are seleniu – un aliat important în lupta cu afecțiunile canceroase. Are și carbonați naturali, care reglează echilibrul acido-bazic din organism... Mulțumită compoziției sale chimice speciale, apa medicinală de aici este recomandată pentru o serie de afecțiuni și cure de întărire a organismului, în dispepsii și atonii gastrice, constipații cronice, colita mucomembranoasă, sechele dupa hepatită, hepatită cronică, litiază biliară, cură de repaus a căilor biliare sau anumeii... Site-urile de specialitate recomandă Vâlcele și pentru astm sau bronșite.    Iar apa asta minune poate fi luată și gratuit, de la cele două cișmele din centrul localității. Una, aflată într-o curbă, pe partea stângă a drumului când se merge spre Sfântu Gheorghe, e amplasată într-un pavilion din lemn ușor de observat. Pentru că e un pic mai departe de izvorul-sursă, sunt multe momente când apa nu curge aici. Iar dacă se întâmplă asta, poți merge la cealaltă cișmea, aflată peste drum, unde din ce am aflat de la localnici, apa curge tot timpul - ca să o găsești folosește localizarea de pe harta noastră! [Cișmeaua de la drum.] La fel ca apa ce se îmbuteliază, apa de la cișmele provine dintr-un izvor forat la 50m adâncime – care din ce ne-a povestit dl. Manole e un adevărat „muzeu” al apelor minerale românești: izvorul este cel original, făcut prin anii 1890 de un inginer austriac, căptușit cu doage din brad roșu (care între timp s-au pietrificat), fiind unul din cele mai vechi izvoare din Europa aflat încă în exploatare. Cișmeaua localizată de noi pe hartă (cunoscută și sub numele, foarte sugestiv, Izvorul Roșu) este amplasată pe locul Izvorului Elisabeta, de unde își luau porția de sănătate toți cei veniți la Băi în perioada de glorie a stațiunii. În apropierea lui se mai pot vedea câteva ruine ale construcțiilor balneare iar pe micul parc-alee din fața cișmelei poți vedea cu ochii minții conți, prințese, regi și împărați ieșiți la promenadă! 😊 [Izvorul Elisabeta, pe la începutul secolului trecut...] Din păcate, în zilele noastre locul e doar o amintire a vremurilor trecute. Noi l-am găsit plin de gunoaie și noroi, în zilele ploioase trebuie să îți asumi murdărirea încălțămintei. De cele mai multe ori așteaptă-te să găsești mulți oameni care stau la coadă să ia apă dar dacă vrei doar să-ți umpli un bidon mic, îi poți ruga să te lase în față. [...și ce a mai rămas din el, în zilele noastre.]

Când ai drum prin Zărnești, rezervă-ți măcar o jumătate de zi pentru a vizita și Plaiul Foii. Zona se află la 12 km de oraș și este împânzită din toate colțurile de natură, iar Piatra Craiului completează acest tablou pitoresc cu imaginea sa unică.  Localnicii susțin că există câteva legende legate de numele pe care zona îl poartă.  Una dintre acestea spune că într-un timp necunoscut și îndepărtat, exista o pădure vastă și bogată în viață sălbatică la poalele Munților Piatra Craiului, loc perfect pentru organizarea de vânători regale, de care nobilimea nu se mai sătura. În timpul unei astfel de partide vânătorești, un cerb nobil sau poate un urs imens a fost ucis de către un castelan. Întâmplarea a făcut ca fix în același timp, dintr-un copac a să cadă o frunză (sau foaie) pe care omul curții a ridicat-o de jos și a dus-o în fața celorlalți nobili pentru a da de veste că prada a fost capturată. Astfel, o simplă frunză a unui copac a devenit un simbol al victoriilor vânătorești și al abilităților celor ce erau pasionați de arta vânătorii. În urma acestui eveniment, locul a primit numele de Plaiul Foii pentru a reaminti de fiecare dată acel moment solemn și pentru a ține vie însemnătatea acelei foi căzute.    O altă legendă a numelui este legată de perioada în care Munții Piatra Craiului erau casa multor ciobani care-și creșteau oile prin pășunile înalte și împădurite și locul unde pădurarii vegheau asupra pădurilor zi și noapte. Zonele de lângă râul care străbate Plaiul Foii erau locul de popas și de întâlnire pentru pădurari și ciobani, unde adunau frunze uscate (sau foi) pentru a aprinde focuri cu care se încălzeau și la care-și găteau hrana. Când acești oameni ai muntelui, ce aveau în spate obiceiuri păstrate de-a lungul generațiilor, aruncau frunzele în foc, flăcările dansau și lumina lor le înconjura și îmbujora fețele, moment în care începeau să cânte sau să povestească despre munte și libertate. Se spune că numele s-ar fi păstrat în urma acestor practici străvechi ale ciobanilor și pădurarilor, de a aduna și folosi frunzele pentru foc, dând viață unei atmosfere calde și prietenoase, în mijlocul naturii. Povestea redă imaginea unei legături strânse între oameni, mediu și tradiții, creând astfel un simbol al ospitalității și căldurii umane chiar și-n mijlocul sălbăticiei montane. [Plaiul Foii - zonă a Parcului Național Piatra Craiului.] Plaiul Foii îți poate oferi liniștea de care ai nevoie. Pentru o noapte la cort sau cu rulota există locuri special amenajate în acest sens, administrate privat, cu toate facilitățile necesare (după ce le documentăm, promitem să le prezentăm aici). Având în vedere că te afli într-un Parc Național, camparea în alte zone decât cele amenajate special este interzisă. Chiar și intinderea unei pături pentru un picnic în afara acestor zone îți poate aduce o amendă!   Iar dacă ai de gând să pedalezi și să ai muntele alături de tine, Plaiul Foii îmbină aceste două aspecte cât se poate de plăcut, orașul Zărnești având câteva trasee de cicloturism, cu diferite niveluri de dificultate. Cel mai frecventat și poate cel mai ușor este Traseul 1 –  care pornește din Zărnești și se oprește la Cabana Plaiul Foii, marcat cu albastru, culoarea indicând nivelul scăzut al dificultății. Traseul are o lungime de 22 km, calculând ruta dus-întors, se desfășoară integral pe asfalt și oferă o vedere către partea nord-vestică a masivului Piatra Craiului.    [Domuri pierdute în culorile naturii 😍] Plaiul Foii, care se întinde de-a lungul râului Bârsa, este cămin pentru turiștii care caută liniște și relaxare, dar și pentru cei activi, care preferă traseele montane. Locul este punct de acces către impresionantele trasee din Piatra Craiului, dar și pentru cele din Munții Făgăraș. Tot de aici poți porni spre Schitul Colțul Chiliilor.  Având un potențial turistic imens, zona Plaiul Foii a beneficiat în trecut de îmbunătățirea infrastructurii rutiere, lucru care a bucurat atât localnicii, cât și turiștii, acestora din urmă facilitându-le accesul la poalele Craiului, iar pentru proprietarii de unități de cazare (care nu sunt puțini) asfaltarea drumului a venit ca un sprijin pentru afacerile lor. Un alt demers făcut de autoritățile locale a fost cel de a păstra o uniformitate a zonei. Vei observa că majoritatea terenurilor sunt împrejmuite cu un gard tipic, comun, din lemn și că se păstrează o distanță egală între gospodării.   Valea străbătută de râul Bârsa este înconjurată de unități de cazare. Vei găsi locuri în care poți privi Piatra Craiului dintr-un ciubăr (sau chiar jacuzzi), dar și locuri în care vei admira masivul dintr-un hamac. Ceea ce vrem noi să spunem este că în zonă vei găsi cazare pentru fiecare buget. Atâta timp cât scopul vizitei tale în Plaiul Foii este de a te deconecta de stresul cotidian, de a respira aerul curat de munte și de a te minuna de crestele Pietrei Craiului, este irelevant locul în care te-ai cazat. Dar pentru confortul unei vizite plăcute, caută din timp informațiile care te-ar interesa la pensiunile și cabanele aflate în Plai. Până vom documenta și vom recomanda primele locuri #undemergem, poți arunca aici o privire pe cazările din zonă.   [Vedere de pe drumul Plaiul Foii. 😍] În funcție de perioada anului, în zona Plaiul Foii au loc diverse evenimente, ocazii binevenite dacă vrei să te integrezi în comunitatea locală. Ultimul weekend al primei luni de vară aduce la poalele Craiului concursul de motocross Hard Enduro Piatra Craiului. În lunile de august poți participa la cel mai verde festival de muzică rock, indie și folk, Folk Rock Fest Piatra Craiului, dar și la Trofeul Piatra Craiului, unde se prezintă meserii montane și parade ale celor mai frumoși cai din zonă. De 18 ani, la începutul toamnei (în 2024, 27-29 septembrie) se organizează Maratonul Pietrei Craiului care cuprinde în traseul său câteva puncte-cheie în zona Plaiul Foii.  Iar dacă te gândești că o să vii aici și o să găsești locuri în care să mănânci mâncare tradițională, chiar o să găsești. Poți opta pentru restaurantele din zonă sau pentru pensiunile care pun la dispoziția clienților și servicii culinare.   Muntele e impresionant atât în sezonul cald, cât și în cel rece, iar Plaiul Foii susține această remarcă prin numărul mare de turiști care vizitează zona pe tot parcursul anului. Vara te poți bucura de mersul pe bicicletă, de potecile deschise ale Craiului, de nopțile calde cu cortul și poate, (de ce nu?) de o bere rece. Dar asta nu înseamnă că iarna te împiedică să organizezi un traseu montan în Crai, sau să te bucuri de o plimbare cu sania ori să înlocuiești berea cu un vin fiert sau cu un ceai fierbinte. Natura nu are program de vizitare, așa că momentul în care te decizi să vii în Plaiul Foii consideră-l momentul potrivit.    Poți ajunge în Plaiul Foii pe bicicletă, folosindu-te de propria mașină sau de serviciile de taximetrie din zonă. În funcție de ce vrei să faci pe parcursul vizitei tale aici, pe lungimea celor 12 km ai zonei, vei găsi și câteva locuri amenajate pentru a-ți parca mașina în condiții sigure și fără plată. Ca să ajungi în Plai din orașul Zărnești urmărește str. Toplița și deplasează-te înainte pentru următorii kilometri. Iar dacă nu ești posesor al unui autovehicul, trenul sau linia 140 a RATBV-ului cu destinația Zărnești sunt cele mai la îndemână opțiuni de a ajunge în orașul care se află la poalele Munților Piatra Craiului. Iar pentru turiștii care nu vin din zona orașului Brașov, firmele private de transport în comun au rute din Moieciu de Jos, Bran, Poiana Mărului, Șimon sau Șinca Nouă spre Zărnești.  Plaiul Foii este o zonă care rămâne aproape de iubitorii de natură și munte, ce poate oferi momente de liniște  în mijlocul unor peisaje muntoase deosebite. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ionuț Șmicăl

Sigur știi deja că lacul Sfânta Ana este singurul lac vulcanic din România. Și că este situat în județul Harghita. Și că e o zonă extraordinar de frumoasă. Și unde ai șanse mari să te întâlnești cu ursul. Hai să mai nuanțăm puțin, cu ce am mai aflat la fața locului și de la specialiști. [Tărâm de poveste 😍] Cel mai probabil lacul și-a luat numele "Sfânta Ana" de la capela omonimă, aflată pe malul apei și sfințită contemporan cu numele mamei Fecioarei Maria. Locul era considerat sfânt și primea pelerini încă din Evul Mediu. Dar o altă capelă ar fi existat aici, încă din anii 1300, iar povestea numelui are rădăcini la fel de vechi. Cu nivelul cunoștințelor de atunci, oamenii nu înțelegeau cum poate să existe în mijlocul munților un lac, cu apa neobișnuit de limpede, care nu e alimentat de niciun pârâu și nu are nicio ieșire; era ceva misterios; așa că a apărut legenda... Iar ea este legată de cetatea Bálványos. Se spune că pe vremea când pe locul lacului exista încă muntele, pe acel munte era o cetate, a fratelui mai tânăr al nobilului de la Bálványos. Cei doi erau într-o continuă competiție. Într-o zi la Bálványos a venit un vizitator de peste mări și țări, cu o caleașcă nemaipomenit de frumoasă. Baronul de la Bálványos a măsluit un joc de cărți și a câștigat caleașca de la musafirul lui. Și apoi a mers la fratele mai tânăr să se laude cu noua achiziție. Acesta a jurat că va construi o caleașcă și mai și. A adunat meșteri mari din toate zările și i-a pus să construiască o caleașcă bătută cu aur și pietre prețioase. Nu i-a fost însă de ajuns; în locul cailor a decis să înhame pe cele mai frumoase 12 fete din ținut. Iar cea mai frumoasă și mai evlavioasă dintre ele era Ana; ea a fost înhămată în frunte. Acest alai urma să pornească spre Bálványos dar fetele nu au reușit să urnească trăsura. Groful a început să le biciuiască; iar atunci când a lovit-o pe Ana, ea a început să se roage la Dumnezeu să le scape din acea situație grea. Dumnezeu i-a ascultat ruga și a trimis o furtună imensă, cu tunete și fulgere, care a înghițit întreg muntele, cu baron, caleașcă, cetate și fete cu tot. Când s-a terminat urgia, în locul muntelui rămăsese o gaură, pe fundul căreia era un lac frumos, pe care pluteau 12 lebede. Când lebedele au ajuns la mal și au ieșit din apă s-au transformat înapoi în fete iar Ana, în semn de mulțumire față de Dumnezeu pentru ajutorul acordat, a ridicat o capelă și a dus acolo o viață sfântă. [Capela Sf. Ana.] Documentar, prima menționare a unei capele în zona lacului datează din 1349. Construită cel mai probabil din lemn, a fost distrusă de invazii și reconstruită din piatră cam 200 de ani mai târziu. Dar astăzi se știe cu certitudine că nu de-atunci datează și lacul. [Vulcanul Ciomatu, în craterul căruia s-a format lacul.] Lacul s-a format la sfârșitul erei glaciare. Inițial a fost o mlaștină pe fundul craterului. Dar odată cu topirea zăpezilor și ghețurilor prinse în crater, a apărut lacul. S-au adăugat precipitațiile anuale și astfel am ajuns să ne bucurăm până astăzi de această raritate creată de natură, fără modificări semnificative de-a lungul timpului. Microclima specifică a craterului a făcut ca volumul de precipitații să fie egal cu volumul de evapotranspirații. Craterul nu are nici cea mai mică crăpătură care să lase să iasă apa, deci toată cantitatea de apă prinsă acolo rămâne pe loc. Ploaia și zăpada cad de-a lungul anului, iar pe timpul verii lacul evaporă cam aceeași cantitate de apă cât primște din precipitații. Lacul are o fluctuație naturală a nivelului de apă de 20-25 cm – acumulează până la sfârșitul primăverii, apoi pierde prin evaporare până toamna. Au mai fost ani mai secetoși, când apa s-a retras semnificativ dar situația a revenit spre normal. [Vulcanul Ciomatu, văzut din depărtare.] Problemele mari ale lacului nu vin însă din debit, ci din procesul de eutrofizare; adică îmbogățirea apei cu nutrienți; respectiv cu material organic, care transformă apa din una „moartă”, oligotrofă, în una „vie”, care susține viața. Sursa acestei probleme este omul și modul în care el se raportează la natură; mai exact turismul de masă și modul în care acesta a fost practicat în deceniile trecute.  Dacă pentru orice alt lac prezența vieții e un lucru bun, pentru lacul Sfânta Ana înseamnă degradare. Scăldatul în apa lacului, picnicurile pe marginea lui, cu toate „urmele” și urmările... încă de prin anii ‘50 de când a început turismul de masă... totul a dus la acumularea de material organic în apă. Acesta este hrană pentru alge. Pe lângă alge, o minte „încețoșată” a decis să introducă și pești, care au catalizat retenția materialelor organice. Lacul, oligotrof inițial, cu o apă 99% pură, de o transparență ireală, risca să devină o baltă tulbure. [Apa începe ușor-ușor să-și recapete limpezimea.] Norocul e că procesul este reversibil. Dacă înmulțirea algelor se va stopa se speră că procesul de regenerare și autocurățare a lacului va reveni.  În lipsa peștilor și a materialului organic, lacul a avut o capacitate de regenerare echilibrată. Acest echilibru este asigurat de două categorii de microorganisme -  zooplanctonii și speciile de bentos (totalitatea organismelor care trăiesc pe fundul apei). Ele se ocupă de evacuarea materialelor organice. Iar treaba lor trebuie facilitată de factori de decizie. Din fericire s-a reușit, prin intermediul asociației care administrează domeniul din 2019, interzicerea scăldatului și a picnicului. Iar în vara 2023, pentru prima oară după foarte mulți ani, s-a observat o mică scădere a cantitatății de material organic în apă. S-au mai luat și alte măsuri, tot în speranța de a se conserva cât mai bine locul – s-a limitat accesul prin pădure, prin amenajarea unei poteci; s-a interzis accesul mașinilor în crater; s-a limitat timpul de petrecut pe malul lacului. [”Plaja” de la Sf. Ana, din fericire azi doar un punct de belevedere!] Locul este rezervație botanică, geologică și peisagistică; toate elementele sunt protejate - topografie, habitat, priveliște. Pe lângă protejarea ecosistemului ai garanția că vei respira aer curat, fără arome de grătar, și vei asculta doar cântecele naturii. Și, nu în ultimul rând, mai e și aspectul siguranței – zona este habitat al urșilor iar prezența hranei aduse de om reprezenta o tentație greu de refuzat - ursul nu e dornic să întâlnească oameni, dar el vrea hrană cât mai multă, cu economie cât mai mare de energie – hrana oferită de om este atracția maximă – ușor accesibilă, bună, bogată în calorii; în plus, dispare teama. Aceste este motivul pentru care pe lac nu există tomberoane. Iar toate interdicțiile au dus la reducerea considerabilă a întâlnirilor – lucru bun pentru ambele părți implicate. [Te poți plimba pe aleea care înconjoară lacul...] Totuși, interzicerea picnincului nu înseamnă că  nu poți mânca un sandviș sau o gustare. Poți să vii cu ele de-acasă sau poți cumpăra un produs tradițional sau ceva de băut de la unicul stand comercial de pe malul lacului.  Ce mai poți face acolo e o plimbare în jurul lacului, ca să-l admiri și fotografiezi din toate unghiurile, căci nu e deloc modest la capitolul ăsta – fiecare pas pe care îl faci pare că îți oferă o imagine și mai frumoasă. Accesul este permis aproape tot timpul anului, așa poți obține imagini de-a dreptul spectaculoase toamna de exemplu, când pădurea se colorează mirific iar apele limpezi reflectă halucinant paleta de nuanțe și siluetele copacilor. [...și pe cărăruile „săpate” în covorul de mușchi de pe maluri.] Să ai doar un pic de grijă cum gestionezi timpul, eventual. Accesul în rezervație se face pe baza unei taxe de parcare de 50 de lei/autoturism, care acoperă 3 ore, și intră toți ocupanții mașinii. În banii ăștia poți vizita și tinovul Mohoș din apropiere. Ce depășește 3h se taxează cu 2 lei pentru fiecare 30 de minute (nu-i mult, așa că... relax...; ți-am spus doar ca să știi...). Utilizarea toaletelor este inclusă în preț. Acces gratuit în rezervație au doar drumeții care vin pe jos pe vreunul din traseele dinspre Tușnad, Bálványos ori Bixad (stabilite de salvamont, acreditate, marcate). Și persoanele cu dizabilități au gratuitate (deci mașina cu care sunt transportate va avea gratuitate). [Mici ecosisteme, la fiecare pas 😍] Taxa de parcare contribuie la întreținerea domeniului (în caz ca te întrebi cum ajunge apa la toaletă într-o zonă fără infrastructură primară sau cum se face curățenie într-o zonă unde serviciile publice de salubritate nu ajung). Altfel, zona nu primește niciun fel de finanțare ori subvenție, de nicăieri; supraviețuiește dor din această taxă, din sponsorizări și donații (care sunt puține față de necesar). Dacă ți se face foame și nu ai venit cu nimic în rucsac, poți rezolva problema – găsești în zona parcării minuturi sau langoși iar la lac kürtőskalács (despre care ni s-a spus că sunt cei mai buni din țară; nu i-am testat, dar data viitoare nu mai ratăm ocazia 🙂). Și ca să ții minte excursia, poți sa-ți găsești și un suvenir drăguț la magazinul dedicat. În ceea ce privește comerțul, s-a pus la dispoziție strictul necesar, din raționamente de protejare a mediului. [În zona debarcaderului și a chioșcului.] Tot în aceeași linie de conservare a sitului, regula de bază este vizitarea obiectivelor pe jos. Excepție fac persoanele cu nevoi speciale - persoane cu dizabilități, persoane peste 65 ani, gravide vizibil (trim. III), copii (cu un singur însoțitor), pentru care se pune la dispoziție transport auto până la debarcaderul de pe lac (nu chiar până pe mal, totuși) – un microbuz care coboară din oră în oră, la fiecare :30 și urcă la fiecare :00. De la debarcader se poate pleca în plimbare pe lac cu un mic catamaran (o cursă de 30 min costă 25 lei/copil, respectiv 50/lei pe adult) sau se pot închiria bărci cu vâsle, capacitate de max. 3 pers., 25 lei/30 min sau 35 lei/60 min. [De încercat! 🤩] Programul de vizitare a lacului este 9:00-19:00 (vara) cu ultima intrare la 18:30, respectiv 10:00-18:00 în sezonul rece (1 noiembrie-30 aprilie). Din zona parcării ai două variante în care poți coborî spre lac: pe drumul asfaltat care te scoate la debarcaderul de pe malul lacului sau pe poteca amenajată șerpuit prin pădure, care se termină în poienița unde e construită capela; în caz că vei fi tentat să „tai” serpentinele trecând pe sub balustradele din lemn, abține-te, ele nu sunt puse chiar degeaba! 😉 [Îți recomandăm să părăsești asfaltul și să cobori prin pădure 😉] Iarna, când ninge bine, drumul se transformă într-una dintre cele mai apreciate pârtii de săniuș din România; săniile pot fi închiriate la fața locului, în preț este inclusă și remorcarea spre „vârf”, cu auto 4x4! 🤩 [De neratat! 🤩] Dacă vrei să petreci mai mult timp în zonă, în natură, ai și posibilitatea de a instala un cort, sau de a veni cu rulota, tot în zona parcării, în porțiunea dedicată acestui scop - parcare de noapte, singura modalitate de a oferi această posibilitate turiștilor dar de a proteja în același timp ecosistemul. Ți se asigură facilități minime și siguranță – loc de cort, toaletă, duș, coș de gunoi, loc de foc și o roabă de lemne, primești 5l de apă de băut Perla Harghitei. Plus intrarea în rezervație. Iar zona e împrejmuită cu gard electric. Totul pentru 100 lei/24h/mașină (indiferent de nr. de pasageri, conform capacității mașinii); pentru motocicletă - 50 lei. Accesul este permis în limita spațiului și a înțelegerii cu vecinii; și pe mai tot timpul anului, cu excepția perioadei de îngheț când trebuie închisă apa; dacă îți asumi asta, poți sta oricând. [Zona de înnoptare.] A! Dacă îți trece prin cap să „fentezi sistemul”, să lași mașina mai la distanță și să vii pe jos, ia în calcul două aspecte: 1. genul ăsta de comportament e descurajat activ și te va costa 30 lei dacă ești „prins cu mâța-n sac” și 2. posibilitatea de a da nas în bot cu ursul. Și, în plus, trebuie să înțelegem că pentru a ne putea bucura cu toții și cât mai mult timp de asemenea locuri este nevoie de administrare, organizare și conservare, ca să nu fim în paradigma „după mine potopul”... Iar 10 lei (dacă vin 4 oameni într-un autoturism) pentru 3 ore e o sumă pe care o putem da, dacă ne permitem mașină...

“Tinovul este un tip special de mlaștină, o turbărie. Tinovul Mohoș este vecinul mai puțin faimos dar pe măsură de spectaculos al lacului Sf. Ana. Amândoi împart muntele Ciomatu, pe care împreună îl fac un loc unic în lume - cu ale lui cratere gemene, unul adăpostind un lac iar celălalt un colț de taiga, elemente fascinante și care parcă sfidează legile obișnuite ale geografiei.” Ciomatu este cel mai tânăr vulcan al munților Carpați și conform unor date științifice relativ recent publicate, este considerat activ, camera de magmă de sub munte fiind într-o stare semi-topită. În ultimul din cele 5 stagii de erupții pe care le-a avut, a devenit exploziv formând cele două cratere vizibile astăzi. Mohoș e craterul mai bătrân al vulcanului Ciomatu și s-a format în urma unei erupții acum 50.000 de ani. Craterul a acumulat apa din precipitații (la fel cum avea să facă și Sf. Ana mult mai târziu) și astfel s-a format un lac vulcanic. În urma erupțiilor ulterioare și sub impactul erei glaciare și al sfârșitului ei, lacul (la vremea respectivă) Mohoș a fost acoperit de 13 specii de mușchi de turbă, care în mii de ani l-au închis de sus în jos, l-au băut, l-au absorbit. Straturile din adâncime s-au transformat treptat în turbă - rămășițe de plante și mușchi semi-descompuse iar la suprafață cresc astăzi în continuare mușchiul și restul plantelor din habitat, specii relicte din era glaciară; relicte, nu relicve, pentru că au supraviețuit 😉 În prezent turbăria Mohoș este un colț de taiga, care se întinde pe o suprafață de 80 ha, pe care microclima locului a permis ca plantele adaptate la condiții mai puțin prietenoase, de aciditate și frig, să supraviețuiască. [O plimbare relaxantă pe un munte-vulcan activ 😊] Vizitarea unei mici părți din această lume „din altă lume” se poate face printr-un singur punct de acces (orice altă abordare poate fi periculoasă și este interzisă), doar în intervalul programului de vizitare, pe un traseu bine stabilit și doar însoțit de ghid. Intrarea te va duce pe un ponton care te poartă șerpuit printre ochiuri de lac și plante „ciudate”, neobișnuite pentru climatul nostru. Plecarea spre tinov se face din parcarea care deservește atracția principală, lacul Sf. Ana; la intrarea în parcare este și chioșcul unde se poate plăti taxa de acces în rezervație, de 40 lei/zi/persoană pentru cei care vin fără mașină, respectiv parcare de 50 de lei/autoturism, preț care acoperă accesul pentru 3 ore al tuturor ocupanților mașinii. În banii ăștia poți vizita și lacul Sf. Ana. Ce depășește 3h se taxează cu 2 lei pentru fiecare 30 de minute. Aceste taxe contribuie la întreținerea rezervației. [Din parcare, în stânga cobori spre lac, la dreapta mergi spre tinov.] Tinovul Mohoș poate fi vizitat doar între 1 aprilie și 30 octombrie (toamna, în funcție de condițiile meteo intervalul se poate prelungi dacă există solicitări), în intervalul orar 10-19 (prima intrare 10:15, ultima intrare 18:15). Tururile, exclusiv ghidate, se fac din oră în oră, la fiecare :15 (intrarea este corelată cu circulația microbuzului care asigură gratuit deplasarea persoanelor cu nevoi fizice speciale: persoane cu dizabilități cu un însoțitor, persoane în vârstă peste 65 ani, doamne vizibil gravide, copii sub 5 ani cu un însoțitor), iar orele de începere sunt respectate cu strictețe. Un tur durează 45-50 minute. De însoțire sunt responsabili doi ghizi, multilingvi (engleză, maghiară, română, italiană). [Turul începe cu o prezentare a florei și faunei.] Deplasarea pe ponton este necesară deoarece „pământul” dintre cele două ochiuri de lac ce pot fi vizitate e ud și moale, ca un burete. Lacul inițial avea 60 m adâncime, acum are 22. Ochiurile de lac sunt locurile unde în prezent se mai poate vedea apa lacului inițial. Apa este pe toată suprafața turbăriei dar nu se vede din cauza turbei și a vegetației crescute deasupra. În 1864, când locul a fost introdus în lumea științei, erau peste 220 ochiuri de lac; astăzi mai sunt doar vreo 20, din care 15 sunt cartate. Dacă o mlaștină obișnuită se formează de la fundul lacului spre suprafață, prin depuneri și aluviuni, cu turbăria este invers: mușchiul de turbă crește deasupra apei, ani la rând se îngroașă și, strat cu strat, avansează de sus în jos, spre fundul lacului. În același timp absoarbe apa lacului. Apa nu este eliminată, ci rămâne în turbă, ca într-un burete. Dacă nu crezi, poți să faci câteva sărituri, și o să vezi cum se formează valuri pe suprafața apei. Apa din lacuri este acidă, cu un pH cuprins între 3.1 - 6.5, are culoare aproape neagră și vizibilitate zero. Nu trăiesc pești. În schimb, zona le place și urșilor, căci pe tinov găsesc afine, merișoare; dar evită prezența omului. 😊 [Pontonul de acces pe tinov.] În mijlocul turbăriei/lacului stratul de turbă este subțire, de doar câțiva centimetri; la margine însă devine mai compact și ajunge până la cel puțin 10 m. De accea, la un moment dat pontonul se termină iar vizita se desfășoară în continuare „cu picioarele pe pământ”. Solul este sărac în minerale; de fapt el reprezintă sub 1% în turbă; parte din nutrienți plantele și-i iau din aer, prin intermediul vaporilor de apă, prin frunze. Spre marginile turbăriei însă proporția crește, sunt prezente mineralele și nutrienții necesari creșterii arborilor la dimensiuni normale. Toate aceste detalii speciale nu au ferit însă arborii de boli, pinii fiind (la data documentării) afectați de un dăunător imposibil de îndepărtat, fapt care face ca peisajul să pară pe alocuri apocaliptic (insecta a atacat multe păduri de pin din Europa și singura soluție a fost incendierea controlată a zonelor; asta nu se poate face însă aici, fiind vorba de o rezervație). [Cel mai mare lac care (încă) poate fi văzut în tinov.] Deși în trecut s-a încercat exploatarea turbei, tinovul a scăpat de distrugere (datorită faptului că apa din turbă se evaporă foarte greu), rămânând cel mai sudic loc cu specii de plante și microclimă tundriană, asemănătoare tundrei siberiene, printre puținele tinovuri din Europa centrală și de est dar unic prin prisma formării lui. [Vedere aeriană a tinovului.] Privește cu atenție dealurile din jurul tinovului. Ele sunt pereții craterului! Se poate observa o porțiune lipsă; aceea s-a dizlocat și a alunecat în lac când a avut loc erupția de la Sf. Ana. Merge un mic exercițiu de imaginație? 😉 Dintre curiozitățile locului:  • rozmarinul de tundră – plantă atât de otrăvitoare încât până și mierea produsă de albine din florile ei conține andrometoxină;  • afinul negru – renumit pentru conținutul de luteină, care îl face o plantă foarte bună pentru vedere; • roua cerului – plantă care și-a dezvoltat un mecanism de apărare împotriva înghețului: toamna seva se retrage în rădăcină (astfel nu îngheață), planta se usucă în totalitate, iar primăvara seva urcă din nou în plantă și aceeași frunză/plantă înverzește și își continuă viața; • aproape de baza versantului s-a format un “inel umed” - un cerc de pini care înconjoară tinovul și reține căldura acumulată în timpul zilei; noaptea, când vine aerul rece, se formează condens, care udă suprafața turbăriei, asigurând umiditatea necesară între ploi.  [Vegetație de tundră, unică în Europa centrală și de est. 😍] Dacă ți se face foame și nu ai venit cu nimic în rucsac, găsești în zona parcării minuturi sau langoși; și ceva băuturi. Și ca să ții minte excursia, poți să-ți găsești și un suvenir drăguț la magazinul dedicat. Și dacă vrei, poți înnopta în mașină cau camper, în parcarea cu program de noapte. În ceea ce privește comerțul, s-a pus la dispoziție strictul necesar, din raționamente de protejare a mediului.