În satul Cârța, pe drumul dintre Sibiu și Făgăraș, se află singura abație (mănăstire) cisterciană din România rămasă în picioare. O mare parte din acest complex este în ruine dar capela este folosită și azi pentru slujbe, de către comunitatea evanghelică săsească. Călugării cistercieni, cunoscuți și sub numele de „călugării albi” sau „călugării țărani”, duceau o viață simplă, erau vegetarieni, dormeau în camere neîncălzite și trăiau după dictonul „Ora et Labora” (roagă-te și muncește) al lui Benedict. Erau renumiți pentru hărnicie și pricepere, iar între secolele XI-XIV au înființat peste 1400 de mănăstiri răspândite în întreaga Europă, în Anglia, Portugalia, Austria, Germania și până la Cârța, aceasta din urmă fiind și cea mai estică abație a ordinului. Poarta cu rozetă, zidurile înalte și arcadele în stil gotic, impresionează de cum ajungi în apropierea abației, care este foarte diferită de tot ce am văzut până acum în România. După ce treci de poartă, înainte de a intra in biserică, pe partea dreapta se află un mic cimitir al soldaților germani căzuți în Primul Război Mondial la Porumbacu, iar în spatele lor, ca un străjer, stă statuia lui Ronald, erou german, considerat un simbol al libertății și dreptății.   [Statuia lui Ronald.] În interiorul bisericii, atmosfera este primitoare, ca și cum ești așteptat aici la rugăciune. Pe fiecare bancă sunt așezate cărți cu imnuri, pregătite pentru slujbă, iar lumina invadează fiecare colțișor al bisericii, lăsându-ne să observăm în detaliu lăcașul. Pe prima bancă de rugăciune, de lângă altar, am putut observa o superbă reconstrucție în miniatură a abației, care te lasă să vezi „ce a fost și ce a rămas”. Altarul baroc străjuit de Sf. Petru și Sf. Pavel, orga mecanică din anul 1777 și bolțile ce se unesc cu chipul Fecioarei Maria, sunt elemente ce dau unicitate acestui loc. [Macheta vechii abaţii.] Ce se mai poate vedea aici?  • Ruinele fostei biblioteci cisterciene (Reflectorium) și ale dormitoarelor, care impresionează prin îmbinarea stilului romanic cu cel gotic (ferestre gotice -cu arc frânt și coloane romanice)  • Casa parohială – una din cele mai vechi clădiri locuite din Transilvania, aflată pe locul fostei bucătării (doar din exterior)  • Casa învățătorului – o casă săsească ce servește drept muzeu și în care putem observa veștminte săsești, lăzi de zestre din 1948, dar și schițe cu abația de-a lungul timpului. Alăturat casei se află și biroul de informații al locației și casa de bilete. Preț bilete : 10 lei pentru adulți și 5 lei copii. Pentru grupuri este necesar un telefon înainte, se poate programa ghidaj în limbile română, germană și engleză la numărul de telefonul din pagină.

Într-o plimbare pe străduțele din vechea Peninsulă a Constanței, printre multele (prea multele ☹) comori arhitecturale ce stau în paragină, uitate și de oameni și de timp, pe strada Nicolae Titulescu se face remarcată o clădire care pare dintr-un alt film. Bazilica Romano-Catolică, ale cărei stil romanic de sec. XIII (specific bisericilor din nordul Italiei) și construcție din cărămidă aparentă, fără tencuială (atât în exterior cât și în interior) îți dau impresia că e foarte veche, chiar dintr-o altă epocă. Dar nu e. Zidită în anul 1938 după planurile arhitectului Enzo Canella, e pe cât de nouă raportat la scara istoriei, pe atât de impresionantă. Din 1955, monument de arhitectură. [Vedere din spate, de pe strada Arhiepiscopiei.] Dacă poți, încearcă să ajungi în preajma orelor 7:55, 12:00, 19:30, când “clopotele” redau imnul „Ave Maria de la Fatima”; chiar dacă e o înregistrare fonică, difuzoarele amplasate în „campanila” (turn) înaltă de 32 m și clădirile din jur asigură o rezonanță uimitoare. Dacă ai vizitat bazilica „San Lorenzo” din Roma (una dintre cele șapte bazilici de pelerinaj din Cetatea Eternă), s-ar putea să îți pară familiară ahitectura, mai ales cea a turnului; nu te vei înșela, de acolo s-a inspirat arhitectul 😉 [„Campanila” din Peninsula... Constanței. 😍] Deși am ajuns la o oră după sfârșitul liturghiei de seară, am avut noroc să o găsim deschisă și am putut să admirăm construcția de cărămidă aparentă și în interior. Ni s-a părut și mai impresionantă decât în exterior, pereții netencuiți dându-i un ton solemn, sobru... sacru. Dă-ți timp și admiră pe îndelete tot: de la candelabre la vitralii și tablouri din mozaic, de la arhitectură la Stella Maris (în urma multor interpretări etimologice Stea Călăuzitoare), icoana Fecioarei Maria, protectoare a navigatorilor, aflată și aici la loc de cinste la fel ca în toate bisericile catolice construite prin porturile din lumea întreagă. [Stella Maris, ocrotitoarea navigatorilor.] Iar cei care știu și apreciază semnificația Calvarului (Calea Sfintei Cruci) pot admira tablourile, foarte frumoase și foarte sugestive, ce reprezintă cele 14 Stații (sau Stațiuni), înșiruite pe pe pereții laterali. Cu amabilitatea celor două doamne care ne-au primit (deși se pregăteau să plece când am ajuns, nu numai că ne-au așteptat dar ne-au și răspuns, atât cât s-au priceput, la întrebări) am aflat și noi ce reprezintă fiecare. Și vă împărtășim, ca să știți și voi, dacă ajungeți pe aici și vă interesează: - stațiunea I – Isus este osândit la moarte. - stațiunea a II-a – Isus ia crucea pe umeri. - stațiunea a III-a – Isus cade întâia oară sub povara crucii. - stațiunea a IV-a – Isus întâlnește pe Maica sa mâhnită. - stațiunea a V-a – Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-și ducă crucea. - stațiunea a VI-a – Veronica șterge fața lui Isus cu o maramă. - stațiunea a VII-a – Isus cade a doua oară sub povara crucii. - stațiunea a VIII-a – Isus le mângâie pe femeile din Ierusalim care plâng. - stațiunea a IX-a – Isus cade a treia oară sub povara crucii. - stațiunea a X-a – Isus este dezbrăcat de hainele sale. - stațiunea a XI-a – Isus este răstignit pe cruce. - stațiunea a XII-a – Isus moare pe cruce. - stațiunea a XIII-a – Isus este luat jos de pe cruce. - stațiunea a XIV-a – Isus este înmormântat.   Am mai aflat că dacă parcurg în Biserică Calea Sfintei Cruci, credincioșii obțin INDULGENȚĂ PLENARĂ, adică „eliberarea în totalitate de pedeapsa vremelnică cauzată de păcatele comise până în acel moment”. (aviz amatorilor 😇) [O parte din Calea Sfintei Cruci.] Bazilica are hramul Sfântului Anton de Padova, sărbătorit la 13 iunie. Programul Sfintelor Liturghii este Luni – Sâmbătă 8:00, 18:00, cu recitarea Sfântului Rozariu (sau Calea Crucii) la orele 17:20; Duminica orele 09:00; 10:30; 12:00; 18:00. Marțea și Vinerea se rostesc rugăciuni (Devoțiuni) către patronul bisericii, Sf. Anton de Padova.

Biserica reformată fortificată este cel mai important monument arhitectural al municipiului Sfântu Gheorghe, fiind și singura construcție din oraș care s-a păstrat din perioada medievală.  Construită undeva prin sec. XIII, menționată pentru prima dată într-un document din 1332, a căpătat forma și aspectul din prezent pe la jumătatea secolului XVI și după câteva reconstrucții și reconsolidări majore, în 1658 (când a fost aproape distrusă de turci și tătari), apoi după cutremurul din 1802. Cea mai recentă și complexă renovare s-a realizat în perioada 2018-2021, după finalizarea căreia a fost și resfințită.  Din fortificațiile complexe care o apărau în perioada medievală s-a mai păstrat în zilele noastre doar zidul interior, care impresionează și el prin masivitate, tehnică de construcție și elementele defensive care încă se mai pot observa: unul dintre cele două turnuri originale, creneluri, bastioane, drumuri de strajă și guri de smoală. Zidul exterior a fost demolat în anul 1786 iar din pietrele acestuia a fost construită clădirea „școlii germane“, care în prezent funcționează ca sală de rugăciune și ca locuință pentru clopotar. Turnul-clopotniță de deasupra intrării este relativ nou, fiind construit în 1829. [Vedere dinspre strada Cetății.] Biserica este de confesiune reformată și servește unei comunități destul de mari, foarte active social și spiritual, cu multe activități dedicate în special familiilor tinere și copiilor. Se țin slujbe duminica și în toate zilele de sărbătoare și destul de des sunt organizate tot felul de evenimente, atât religioase cât și sociale, de binefacere, educative. De aceea, vizitarea se poate face doar cu programare prealabilă, la telefon (te rugăm să suni doar în orele de program prezentate) sau mesaj pe pagina de Facebook a parohiei; iar dacă vrei să mergi cu un grup mai mare, poți organiza vizita scriindu-le în prealabil un e-mail – ai toate datele de contact în această pagină.  Nu se percepe o taxă de vizitare dar bineînțeles, la fel ca în cazul oricărui locaș de cult, o donație simbolică va fi bine primită, utilă pentru lucrări de întreținere, curățenie. [Intrarea în cetate.] Odată intrat în biserică, observă elemente originale păstrate din perioada medievală: bolta, coastele de susținere, piatra consolă și cheile de boltă dinspre răsărit, de deasupra și din spatele orgii; ferestrele ogivale care au păstrat forma lor originală; ușa principală a bisericii, sculptată cu ornamente renascentiste având un ancadrament sculptat din piatră (1512); masa Domnului (care în bisericile reformate are rol de altar), făcută în 1856; piatra de mormânt a ctitorului Daczó Ferenc, zidită în peretele de sub galeria orgii, datată 1602. Pe ziduri, din loc în loc, se pot observa diverse inscripții. Lemnăria este vopsită în culorile specifice culturii secuiești – albastru turcoaz și corai. Ca element de fapt divers: ușa originală a fost construită astfel încât să se deschidă spre interior și fiind deosebit de valoroasă datorită vechimii și realizării artistice, nu se poate modifica astfel încât să fie conformă normelor actuale de securitate la incendii. Așa că biserica nu a primit autorizație de la pompieri. 😮   [Ușa bisericii, originală, din anul 1512.] Orga, făcută de către maestrul de orgă Angster József din Pécs (Ungaria) în 1894, a fost modernizată la renovarea bisericii din 2021; dacă te nimerești în timpul slujbelor religioase o poți asculta, sună impresionant. Apropo, ca în orice alte biserici, ești binevenit(ă) la slujbele de duminică (de la 10:00 și de la 12:00), cu rugămintea să vii înainte să înceapă și să pleci după ce se termină (slujba durează cam o oră), astfel încât să nu-i deranjezi pe ceilalți participanți.  În curtea bisericii pot fi observate câteva morminte ale unor conducători ai orașului, oameni de cultură, preoți ai bisericii. [Vedere strategică asupra orașului.] În partea de nord-vest a bisericii, în afara fortificației și înspre cimitir, am profitat de ziua frumoasă și ne-am bucurat de o plimbare agreabilă pe aleea străjuită de o mulțime de stâlpi tradiționali secuiești, în timp ce doamna pastor, ghidul nostru, ne povestea despre semnificația lor. Am aflat și îți împărtășim că fiecare stâlp reprezintă câte o promoție de elevi ai școlilor din oraș iar pe ei pot fi observate niște plăcuțe cu numele fiecăruia dintre care au absolvit în anii respectivi; pe fața stâlpilor sunt plăcuțe cu numele celor care sunt în viață iar pe lateral sau în spate, cu numele celor care nu mai trăiesc. În fiecare an, în aceeași zi și la aceeași oră, stabilite în ziua absolvirii, cei care trăiesc din fiecare promoție vin aici, de oriunde s-ar afla prin lume, ca să actualizeze numele de pe plăcuțe, să îi comemoreze pe cei care nu mai sunt iar apoi merg la câte un restaurant din oraș unde beau un pahar de vin în amintirea vremurilor trecute. Frumos obicei! Tradiția nu e chiar foarte veche, ci datează doar din primii ani de după Revoluție; chiar dacă vei vedea și câțiva stâlpi care sunt „datați” mult înainte de 1989, cei mai mulți dintre ei au fost instalați după anii 1990. Fiecare stâlp este unicat, sculptat cu elemente și simboluri diferite și fiecare are un număr, pe lângă anul promoției. Iar în spatele lor, pe un panou, sunt prezentați toți cu o legendă, astfel încât urmașii să găsească ușor stâlpul promoției părinților sau bunicilor lor. [Stâlpi secuiești și panoul cu legenda.] Am mai aflat că tradiția instalării stâlpilor secuiești comemorativi la mormânt este mult mai veche, fiind adusă din Asia de către primii unguri, mongoli și tătari ajunși pe meleagurile noastre. Și în cimitirul de lângă cetate pot fi văzute o sumedenie de morminte care au acești stâlpi funerari puși în loc de cruce sau pe lângă ea, o tradiție încă păstrată și de popoarele din jurul munților Ural. La fel ca și în cazul porților tradiționale secuiești (poți vedea una în partea stângă a bisericii, pe unde se află intrarea în cimitir), și stâlpii funerari au sculptate tot felul de elemente și simboluri iar cine știe să le „citească” poate afla profilul celui înmormântat: vârsta, sexul, clasa socială, starea materială la momentul decesului. [Poartă și stâlpi tradiționali secuiești.] În concluzie, poți avea parte de o incursiune în istoria orașului și te poți bucura de o priveliște panoramică frumoasă. 

La fel ca mai tot ce există astăzi în Eșelnița, și biserica ortodoxă din sat, ce poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului", a fost construită după strămutările din 1968-1973. Însă nu este complet nouă, pentru că a fost ridicată cu materialele provenind de la vechea biserică (ce data din 1850); cu efortul, fizic și financiar, al sătenilor, care au fost nevoiţi să suporte şi costurile demolării 🙁; autoritățile nu au permis să se facă o biserică mai mare, deși fuseseră demolate patru biserici – din Ogradena, Eșelnița, Tisovița și Plavișevița.  Turnul exterior a fost adus de la biserica veche și pus cu macaraua după finalizarea construcției. Ni s-a spus că încă se mai văd pe turn urme de gloanțe de pe vremea Primului Război Mondial (dacă are cine să ți le arate și este suficientă lumină), trase de pe malul sârbesc, din convingerea că în turn e ascuns un observator. [Turla originală de la 1905.] Clopotele din turlă sunt confecționate din bronzul țevilor de tun ale armatei austriece. După Marea Unire, s-a găsit în corespondența din 1920 dintre preotul de-atunci (Mihail Costescu) și generalul Ioan Rășcan (ministru de război) un răspuns al celui din urmă care afirma că a „luat glas de tânguirea enoriașilor... după clopot și am decis turnarea unui nou clopot din țevile de tun ale armatei vrăjmașe, clopot care de-acum să cheme pe români de-a pururi la rugăciune și la unitate” (după cum ne-a citat Sever Negrescu, preotul de la Eșelnița. paroh din 1987). În biserică se află jețul arhieresc de la 1750 iar stranele sunt cele din biserica veche. [Jeţ (jilţ) arhieresc - vechi de peste 250 ani.] Cum regimul comunist făcea toate eforturile pentru a interzice religia și bisericile, oamenii din sat nu au găsit lemn de calitate iar icoanele din catapeteasmă au fost pictate pe p.a.l. (prefabricat din lemn) 😮 [Icoane pictate pe p.a.l.] Din vatra vechii Eșelnițe n-a mai rămas decât cimitirul, unde este îngropat primul episcop bănățean român de după reînființarea episcopiei, Iosif Traian Bădescu; Episcop al Caransebeșului între 1920-1933, fiu al celui care a fost timp de 50 de ani preot și învățător la Eșelnița și legat astfel de sat, a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat fără fast, într-un cimitir la țară (pentru detalii caută în aplicaţie Dealul Bisericii Eşelniţa). [Biserica din Eşelniţa veche, înainte de demolare.] În curtea bisericii, în spatele lăcașului, din inițiativa și cu efortul preotului paroh, a luat naștere „Muzeul Strămutaților”, cu denumirea oficială Muzeul Parohial Episcop Iosif Bădescu. Dumnealui, mergând prin casele oamenilor din sat, a observat că unii dintre aceștia țineau la icoane fotografii ale satelor vechi, cu ulița unde locuiseră, cu biserica, părăsite și apoi inundate de ape. Din vechea biserică mulți dintre eșelnițeni au luat câte o cărămidă, pe care au pus-o în fundația noii case. Așa a apărut ideea muzeului. Care acum adăpostește o colecție impresionantă de obiecte ce au aparținut satelor inundate de pe Clisură - fotografii vechi (cu episcopul Bădescu, străzi din fosta Ogradena, vechea Eșelnița, biserica din Eșelnița demolată în toamna 1970 – pe spatele acestei fotografii e notat, cu semnătura Maişeşcu Toma, consilier: „Mare întristare!Plângere și jale mare!... Înainte de demolare s-au tras clopotele o oră neîntrerupt... Am plătit suma de 30.000 lei pentru demolare şi transport.”), acte, sigilii din vremea Imperiului, baionete tocmai din Războiul de Independență, un livret militar de la 1877. [Ce "ocupaţii" aveau deputaţii din perioada interbelică... 😍] Printre exponatele mai rar întâlnite se numără câteva icoane pictate pe metal, provenind de la o veche școală de iconografie din Craiova. De mare valoare este manuscrisul ce conține Rânduiala Sfintei Liturghii, de la 1783 😮 [Manuscris de la 1783.] Tot aici se păstrează ușile împărătești de la altarele fostelor biserici din Eșelnița și Ogradena dar și de la fosta mânăstire Mraconia, icoanele de pe tâmpla altarului din biserica de la Eșelnița Veche, de la 1796 dar și colecția completă de mineie (cărți bisericești care cuprind slujbele pe o lună de zile) a lui Andrei Șaguna. Plus multe cărți bisericești provenind dintr-o arie vastă de centre tipografice, de la Budapesta la Sibiu și Atena. [Icoană veche cu pruncul Isus în ie.] Și multe alte obiecte cu povești vechi și interesante – o icoană a Fecioarei cu Pruncul, în care Isus este îmbrăcat în ie românească; tomuri din arhiva protopopiatului din Mehadia, în care sunt abordate o mulțime de probleme ale societății (după slujbă preoții aveau datoria să le citească oamenilor ordinele autorităților); un antimis (unul din cel mai important obiecte de cult, în lipsa căruia nu se poate săvârși liturghia; fără biserică se poate, dar fără antimis nu – vezi slujbele ținute în afara bisericii) al Sfântului Calinic, din 1851; un pumnal ce a aparținut ultimului agă de pe insula Ada Kaleh, obiecte de port popular și altele și altele... Mai din contemporaneitate, aici se află prima medalie (bronz la mondialele de la Indianapolis) obținută de campioana la gimnastică Lavinia Miloșovici (cu origini în Eșelnița), pe care sportiva a donat-o muzeului. [Antimis de la 1851.] Biserica are și o școală parohială de vară, ce a început cu 8 și a ajuns la 143 de copii, care sunt duși să cunoască bătrânii comunității și poveștile lor, în drumeții, joacă fotbal, descoperă natura și istoria locală. Cei mari, ce au ajuns studenți, profesioniști (chiar și un fotbalist de Liga I), vin în continuare și își pun abilitățile în slujba noilor „școlari”. Biserica și muzeul (un loc ce ar merita să fie mult mai mult decât este) pot fi oricând vizitate; dacă nu e deschis, ori nu e nimeni la biserică, încearcă la casa parohială (o să te îndrume oricine din sat). Iar pe preotul Negrescu să tot stai și să-l asculți; are o mulțime de povești de spus și le spune tare frumos, cu umor și foarte bine documentat și dedicat. Mulțumim și noi din suflet pentru timpul acordat!

Ansamblul fortificat din Codlea este tipic localităţilor cu populaţie predominant săsească din Transilvania, găzduind în centrul lui biserica evanghelică (aici luterană de confesiune augustană). Casele de locuit, chiar şi în oraşe şi târguri, au fost construite preponderent din lemn şi acoperite cu şindrilă până târziu, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Abia în perioada habsburgică oamenii au început să îşi permită să construiască folosind cărămidă arsă şi să îşi acopere casele cu ţiglă de ceramică.  Prin secolele XIII-XIV, când năvălirile din ce în ce mai dese ale mongolilor şi tătarilor au făcut necesară adăpostirea populaţiei, cei din Zeiden (numele sub care a fost atestată Codlea în 1377), la fel ca mai toţi din teritoriile locuite de saşi, s-au concentrat pe cea mai importantă clădire din localitate şi singura care era construită din piatră - biserica. Au fortificat-o cu o construcţie defensivă cu turnuri şi chiar şi cu un şanţ cu apă, la fel ca la majoritatea bisericilor fortificate din Ţara Bârsei, unde relieful relativ plat a permis (şi chiar a impus) această opţiune. [Cămări de depozitare în cetatea de la Codlea.] Cei care locuiau în Zeiden şi în satele din jur au avut astfel un loc de adăpost pentru agoniseala şi vieţile lor; după fiecare treierat îşi aduceau grânele în incintă, fiecare în cămăruţa lui; pe la 1460 erau în jur de 200 de gospodării în localitate, tot cam atâtea camere de depozitare fiind şi în cetate.  Este remarcabilă masivitatea zidurilor, la construcţia cărora ghidul nostru - simpaticul Horst - ne spunea că s-ar fi folosit cel puţin 7000 de metri cubi de piatră (fără să punem la socoteală piatra folosită la biserică)! Cu siguranţă a fost de ajutor faptul că piatra nu a trebuit să fie cărată de la mare distanţă (în imediata apropiere a Codlei au fost atestate încă din vechime mai multe cariere care au funcţionat până în perioada comunistă) dar e de apreciat efortul de a căra atâtea mii de tone de piatră, chiar şi câţiva kilometri, cu ceea ce aveau la îndemână oamenii din sec. XV - care din lemn trase de boi. [Ziduri ridicate de ţărani prin sec. XV! 😮] Pe lângă motivele practice legate de siguranţă, ridicarea cetăţii este şi o dovadă a aspiraţiilor vechilor locuitori ai Zeidenului, târg care prin anii 1430 concura serios cu Kronstadt (Braşovul de azi)  pentru supremaţie în Ţara Bârsei. Mai mult, a fost realizată nu de nişte constructori de cetăţi ci de ţărani (în mare parte), meşteşugari, ţesători, dogari ... care, după ce s-au „specializat” prin alte părţi (unii ar spune „au furat meserie”) participând la construirea de fortificaţii, s-au întors aici şi au aplicat principiile şi cunoştinţele dobândite! [Cetatea Codlea, machetă scara 1:200.] Ca în multe alte aşezări din perioada medievală, şi aici au avut loc incendii iar cel mai mare dintre ele (prin 1685) a distrus mare parte din cetate. Locuitorii au reconstruit-o, folosind aceleaşi materiale (mai ales piatra din vechea fortificaţie) şi respectând planurile vechi. Au terminat pe la 1700 şi au făcut-o atât de bine încât mare parte din ceea ce vedem acum s-a păstrat de atunci, cu foarte mici retuşuri de întreţinere; şi dovada cea mai bună se află în faţa rândului de cămări din stânga intrării, unde printre grinzile din lemn ce susţin acoperişul vei găsi (dacă te uiţi cu atenţie) una inscripţionată: 1781! [Grinzi vechi de peste 200 ani!] După ce Transilvania a intrat sub stăpânire austriacă, dar mai ales după anii 1700, sistemele de apărare contra eventualelor năvăliri au fost îmbunătăţite prin înfiinţarea unor garnizoane de graniţă (unul dintre ele fiind chiar în apropiere, la Hălchiu) iar importanţa defensivă a bisericilor fortificate a scăzut semnificativ. La fel ca în majoritatea așezărilor din zonă, şi la Codlea biserica a devenit mai mult un loc de adunare, exclusiv pentru saşi și în care celelalte comunităţi (inclusiv, românii, care începuseră să fie din în ce mai numeroși) nu aveau deloc acces.  Pentru că erau mai sigure decât şurile din sat, camerele de depozitare din cetate au fost folosite până prin anii 1900 iar asta a făcut să fie bine întreţinute, fiind în mare parte păstrate până azi, şi ele şi fortificaţia! Ne povestea Horst că erau la aşa mare căutare încât se vindeau la licitaţie iar oamenii cu stare le foloseau ca să depoziteze în ele bunuri mai de preţ decât grânele, fiind un fel de seifuri ale acelor vremuri! 😉 [Portalul romanic, cea mai veche parte din biserică!] Dar bijuteria acestei fortificaţii este exact ceea ce ea înconjoară și protejează: biserica! La origini, a fost o biserică romanică de sec. XIII, în partea vestică fiind încă păstrat un zid şi un portal (datat de specialişti la 1260) cu elemente specifice: capiteluri, decoraţiuni cu motive antropomorfe, vegetale.  În anii 1400, când saşii au început să ridice zidurile cetăţii, cu turnuri şi şanţ de apărare, au dărâmat mare parte din vechea biserică romanică şi au construit una în stil gotic, mult mai mare, mai potrivită pentru comunitatea aflată în creştere. Şi a rămas biserică gotică până în sec. XVII, când, după marele incendiu care a lovit Codlea (1685), a fost refăcută aşa cum o vedem şi astăzi. Interesant este că atunci s-au construit pe exteriorul navelor laterale ale bisericii cămăruţe de depozitare la care se ajungea pe nişte scări, cum se pot vedea încă la biserica din cetatea Hărman; însă prin anii 1900 aici s-a considerat că nu se cade ca biserica să aibă asemenea „accesorii” iar codlenii le-au dărâmat. [Turnul Codlei, desen din 1872.] Acoperişul marelui turn este vizibil de la mare depărtare, acesta fiind încă cea mai înaltă construcţie din Codlea. Iniţial cu scop de apărare, prin sec. XVIII a fost înălţat şi transformat în clopotniţă iar în sec. XIX i-a fost instalat un ceas şi a primit înfăţişarea pe care o vedem şi azi. În Muzeul Codlei este expus proiectul original şi pot fi văzute şi reproduceri ale felului cum arăta înainte de „face-lift” 😀 cu turla barocă în formă de bulb care te duce cu gândul mai mult la bisericile catolice decât la cele reformate.  Intrarea în turn, foarte elaborată, pretenţioasă chiar, i-a făcut pe unii cercetători să afirme că Turnul de la Codlea, spre deosebire de majoritatea turnurilor de cetăţi din Ţara Bârsei, a avut un rol mai complex decât doar de apărare, poate chiar ceremonial.  [Planurile de "face-lift" ale turnului, sec. XIX.] Dacă ai văzut deja multe dintre cetăţile ţărăneşti din Ţara Bârsei, poate o să te întrebi de ce ar trebui să o mai vezi şi pe cea din Codlea... şi în mare pe bună dreptate, căci toate sunt cam la fel făcute. 😀 Ei bine, motivul pentru care trebuie să vii şi aici este biserica; e una dintre cele mai frumoase biserici evanghelice văzute de noi, cu decoraţiuni originale care încă mai sunt vizibile, de o amploare şi calitate rar întâlnite.  [Detalii decoraţiuni în interiorul bisericii. 😍] Foarte frumos decorată este şi orga, de care se leagă o veritabilă poveste de capă şi spadă despre un conte al saşilor ce îşi avea reşedinţa la Sibiu, decapitat pe la 1703; văduva lui a vândut orga codlenilor care au instalat-o în biserică iar 80 de ani mai târziu au angajat un meşter de orgi renumit din Slovacia care a mărit-o, i-a adăugat mai multe tuburi şi i-a dat aspectul baroc de astăzi. Interesant este că până pe la 1800 orga era amplasată în altar; apoi, din motive practice şi estetice, a tot fost mutată, în stânga, în dreapta, până a ajuns în locul actual. Iar asta a venit cu un cost: acustica a avut de suferit, mai ales din cauza tavanului din lemn casetat şi a podelei din scândură (spre deosebire de piatră, lemnul absoarbe mare parte din sunet în loc să-l amplifice). În 2013 orga a trecut printr-un amplu proces de restaurare care i-a redat tot farmecul iniţial ce se asortează minunat cu interiorul navei, cu stranele laterale, băncile, tavanul, nuanţele de roşu şi gri... totul se îmbină foarte armonios! 😍 [O bijuterie de orgă!] Iar tavanul casetat este cireaşa de pe tort: unic în bisericile evanghelice săseşti din Transilvania, s-a dorit a fi o dovadă a bogăţiei şi puterii comunităţii din Codlea. S-a început lucrul la el tot după marele incendiu din 1685 şi a fost finalizat în 1702 de un sas care se pare că s-a specializat la o şcoală de pictură maghiară, de aceea şi seamănă cu ceea ce se poate vedea în multe biserici reformate din secuime. Deşi la prima vedere par identice, dacă priveşti cu atenţie cele 252 de casete vei observa că sunt pictate diferit, cu mici detalii şi culori schimbate; iar dacă priveşti şi mai atent, vei vedea că nu sunt toate pictate cu elemente florale şi vei descoperi într-o casetă din margine o figură cu nas roşu 😀 (se pare, autoportret al autorului) iar în spatele orgii una pe care este reprezentată stema cu soare şi lună a secuilor. Toate casetele au fost restaurate prin anii 1960 cu excepţia uneia dintr-un colţ - aşa poţi să îţi dai seama cum arătau ele la origini şi cât de bine s-au păstrat stilul şi culorile. Frumos! 😍 Pe balcoane erau expuse steaguri ale breslelor din oraş care din păcate nu s-au păstrat. Acum pot fi văzute în schimb câteva steaguri, destul de vechi, ale unor asociaţii din diferite domenii: corul bărbătesc, asociaţia femeilor, a pompierilor civil etc. Pentru că am fost cuminţi, Horst ne-a arătat şi unul dintre “secretele” bisericii - o piatră mortuară încastrată în peretele navei nordice care sigilează mormântul unui preot ce păstorea comunitatea de aici prin sec. XVIII; felul în care este reprezentat ne face să credem că era bine apreciat şi că la rândul, lui aprecia micile bucurii ale vieţii! 😊 [Un preot care pare să-şi fi trăit bine viaţa.] Biserica este încă funcţională, se oficiază încă slujbe - comunitatea evanghelică de aici fiind destul de mare (371 de membri la 1 ianuarie 2023) - la care poţi participa dacă vii duminica de la ora 10, când începe liturghia presărată cu pasaje cântate de cor și orgă şi 5-7 piese interpretate la orgă. [Concert de orgă.] Programul afişat în această pagină este orientativ pentru că Horst, omul care te va ghida şi îţi va povesti cu multă pasiune istoria bisericii, este implicat în multe activităţi ale comunităţii şi câteodată nu poate fi prezent. Cel mai bine este să suni înainte dacă vrei să vizitezi biserica şi să fii ghidat de el, o să merite! Dar dacă nu o să-l găseşti, atunci când vei vizita Muzeul Codlei roagă-i pe cei de acolo să îţi permită accesul în curtea bisericii şi vei putea vedea fortificaţiile şi biserica pe dinafară.  Taxa de vizitare a bisericii este 15 lei/adulți, 10 lei/elevi, studenți, pensionari, respectiv 5 lei/copii +6 ani. Deși a fost destul de bine renovat pe exterior, turnul tot nu poate fi vizitat în interior și va trebui să te mulțumești doar cu câteva poze de jos. 

Biserica - cetate de rit evanghelic luteran din Cristian este închinată Sfântului Nicolae și impresionează prin dimensiuni și monumentalitate. Parte dintre elementele de construcție și arhitectură au supraviețuit timpului – turnurile bisericii și sala de la intrare, care ar fi fost construite în jurul anilor 1250-1270. [Turnurile şi vitraliul-rozetă de la intrare.] Un eveniment important a avut loc între zidurile acestei biserici, în 1690 – încoronarea principelui Ardealului (Emeric Tököly), ceremonie la care a participat și voievodul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu.  Lucrurile nu au fost întotdeauna ca azi. Biserica a trecut prin mai multe etape de refacere și reconstrucție. Un cutremur în 1838 a dus la refacerea integrală. S-a construit clopotnița, căreia ulterior i-au fost adăugate etaj și turnulețe, s-au instalat ceasuri şi clopote turnate din oţel, în anii 1904, respectiv 1926. Sala de la intrare are un frumos vitraliu rozetă iar în interior se pot admira câteva exponate care vorbesc despre istoria și obiceiurile comunității – cufere, Roainea (un obiect „de cult” alocat unui ritual popular de la sfârșitul primăverii), un pian donat de un enoriaș dar și două panouri ce enumeră localnici ce au murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care au fost deportaţi după terminarea acestuia; pe lângă nume şi anul naşterii, la fiecare este trecut numărul casei în care locuia. [Panou cu cei căzuţi în război.] Biserica în forma ei actuală este una impunătoare, cu coloane maiestuoase, bolți decorate, arcade cu citate din biblie (în limba germană). Nu este bogat împodobită dar cuprinde reprezentări ale simbolurilor evangheliste – mielul, potirul cu spice, cei patru apostoli. Altarul datează din 1890 și a fost creat din lemn de către un meșter din Râșnov și pictat după o operă mai celebră a unui artist danez (Thorwaldsen). Este impresionant prin statuia dominantă, supradimensionată a lui Cristos binecuvântând, încadrată de două perechi de coloane în stil corintic și vitralii înalte, care filtrează frumos lumina și în care sunt reprezentați Petru și Pavel (1904) dar și reformatorii Martin Luther și Johannes Honterus (toate vitraliile reprezintă donații ale unor enoriași cu stare). [Altarul bisericii.] Pe bolta de deasupra altarului se regăsesc simbolurile lui Cristos – elementele comuniunii și ochiul lui Dumnezeu încadrat în triunghi iar în colţurile acesteia poţi observa simboluri ce îi reprezintă pe cei patru apostoli. [Bolta de deasupra altarului.] Orga a fost achiziționată în 1710 și fusese inițial instalată în partea dreaptă iar în 1757 a fost încorporată în altar. Una nouă a fost construită în 1841/1842 de un meșter din Berlin și ulterior a fost mărită și modificată pe sistem pneumatic în 1909/1910 de un constructor din Brașov. Pentru că avea câteva „note” care nu sunau corect, aspect insesizabil pentru profani dar deranjant pentru maeştrii ce susţineau concerte aici, orga a fost reparată în anul 2018 cu un sprijin de câteva zeci de mii de euro primit de la Primăria din Cristian. Un element foarte original și special în această biserică este candelabrul eroilor, care îi onorează pe localnicii căzuți în Primul Război Mondial. Pentru fiecare erou este o lumânare sub care există o mică plachetă cu numele acestuia. În duminica ce urmează zilei nașterii eroului căzut, lumânarea ce-i corespunde se aprinde. 🙏🏻 [Candelabrul eroilor.] Se observă o diferență între rândurile de bănci de pe drepta și cele de pe stânga – pe dreapta cu pupitru și spătar, pe stânga simple scânduri. Previzibil, unele erau alocate bărbaților și celelalte femeilor. Mai puțin previzibil motivul acestor separații și diferențe – costumele de sărbătoare ale doamnelor erau unele foarte elaborate și bogat împodobite și includeau o fundă mare și frumoasă la spate; care, evident, era incompatibilă cu un spătar. În partea din față stăteau femeile mai în vârstă și spre spatele sălii vârsta scădea; fiecare dintre doamne îi aranja funda celei din față iar cele mai tinere, de pe ultimul rând, se descurcau singure, fără ajutor 😀.  [Băncile din biserică.] Interesant la această confesiune este că există și preotese iar această practică datează din timpuri străvechi, cel puțin din jurul anilor 1600. De altfel, în spatele altarului este zidită o piatră funerară a preotesei Anna May, decedată în 1631, reprezentată în portul obişnuit acelor vremuri. Fortificația a fost construită în secolele 15 și 16. Zidurile cetății formează două cercuri concentrice și au fost la început înălțate pe palisadă întărită cu pământ iar din secolul 15 pe curtine de piatră. La început au fost nouă turnuri, fiecare păzit și îngrijit de una din cele nouă vecinătăți în care erau organizați sașii. Astăzi se păstrează însă doar opt dintre ele, turnul porții fiind demolat și înlocuit în 1907 cu o altă construcție ce cuprindea casa îngrijitorului, trezoreria și camere pentru localnici la parter. [Turn din zidul fortificat.] O parte a vechii fortificații a fost sacrificată pentru a se amenaja în 1792 un cimitir. Până în 1899 au existat în interiorul primei incinte și cămările de provizii, ce serveau și ca locuințe provizorii pentru vremurile de restriște când familiile se adăposteau în cetate pentru a scăpa de invadatori. Am înţeles că la apropiata restaurare a bisericii şi a fortificaţiilor, vor fi reconstruite şi aceste adăposturi. Abia aşteptăm! Punct principal de atracție al Cristianului, cetatea a trecut printr-o restaurare în 1960-1961, care a reușit să pună în valoare ansamblul. În 1983 s-a mai realizat o renovare majoră, în mare parte realizată prin voluntariat. Dar trecerea timpului lasă urme iar nevoia unei noi intervenții este destul de vizibilă. Ni s-a spus că e „pe listă”. Actualmente comunitatea evanghelică este destul de restrânsă, motiv pentru care slujbele se organizează în comun cu alte sate. În prezent vizitele în cetate se pot realiza în urma unei discuții cu actualul îngrijitor, al cărui numar de telefon este afișat la intrare (dar şi aici). Dacă te oprești în Cristian, cetatea e un loc ce musai trebuie văzut. Intrarea este liberă dar o mică donaţie va fi apreciată şi va fi folosită la întreţinerea acestei minunate atracţii. În afara complexului cetății dar aflată în apropiere și conectată prin destinație și de interes pentru eventualii admiratori de arhitectură este Casa Parohială, construită (după un concurs de proiecte organizat în 1890!!!) în stil neoclasic, cu portic monumental și coloane cu capitel.

Construită de coloniştii saşi în anii 1280 şi închinată Sfintei Maria, Biserica evanghelică din Feldioara este menţionată documentar în 1447 într-un document în care se spune că voievodul Transilvaniei Iancu de Hundeoara donase acesteia veniturile unei mori de pe râul Homorod. Prima construcție datează de pe vremea Cavalerilor Teutoni, din anii 1200, care au ridicat o capelă și spații de locuit. În 1225 au plecat, în urma neînțelegerilor apărute cu nobilimea maghiară. Tot ce le-a aparținut la Feldioara a fost preluat de călugării cistercieni de la Cârța iar în 1247 a început transformarea în lăcaș de cult, inițial catolic, apoi protestant. [Sculptură încastrată în zidul bisericii, din perioada cisterciană.] De-a lungul vremurilor Biserica Fortificată a suferit numeroase distrugeri şi a fost reconstruită de multe ori. Deasupra ușii este inscripționată stema Feldioarei, alături de anul 1713, an al uneia dintre renovări.  Cutremurul de la 1838 a distrus mare parte din biserică iar reparațiile au adus o serie de modificări constructive – intrarea, localizarea orgii. În 1970-1971 a avut loc ultima mare renovare, cu ajutor din Germania. [Încuietoare din fier forjat, mostră de tehnologie săsească veche de sute de ani.] În interiorul tipic pentru o biserică evanghelică, mai pot fi văzute câteva basoreliefuri decorative în stil cistercian. Altarul datează din 1904 iar pictura din 1908. Altarul original, din anii 1400, cu motive catolice, a fost dus la Biserica Neagră din Brașov. [Altarul triptic păstrat la Biserica Neagră.] Orga e din 1799 și funcționează și în prezent. Există și două panouri comemorative cu eroii căzuți în cele două războaie mondiale. [Sf. Gheorghe răpunând balaurul, unul dintre basoreliefurile cisterciene care se mai păstrează deasupra altarului.] Slujbe nu se mai țin din cauza numărului foarte mic de enoriași. Rar mai au loc concerte de orgă. Nu există un program de vizitare a bisericii dar dacă vrei totuși să o vezi poți suna la 0722506613 iar dl. Frederic Taus, cel care se ocupă de îngrijirea clădirii, o poate deschide și povesti despre ea. Nu se plăteşte taxă de intrare dar donațiile sunt binevenite.

Biserica fortificată de la Hărman este de fapt ditamai cetatea 😉 Sătui de raidurile şi jafurile mongolilor, tătarilor, turcilor, care deveniseră deja obişnuinţă, prin secolul 15 hărmănenii s-au hotărât să îşi construiască o fortăreaţă de refugiu în jurul bisericii din sat. Şi au făcut-o atât de bine încât se pare că nu a fost cucerită niciodată, cel puţin nu există niciun izvor scris care să spună contrariul. Istoria cetăţii este bogată, există tot felul de legende care fac referire la ea, iar Isabelle şi Dan, cei doi oameni pasionaţi de ceea ce fac pe care îi vei întâlni aici, abia aşteaptă să ţi le spună. Ai grijă mai ales cu Dan, dacă-l „stârneşti”, cu greu îl mai opreşti din a-ţi povesti despre biserică, turnuri, asedii şi poveşti 😀 [Coridorul străjerilor.] Cetatea de la Hărman e foarte faină (altfel nici nu am fi recomandat-o aici 😉), şi cel mai mult ne-a plăcut că se poate vizita drumul de strajă din interiorul zidurilor... nu sunt multe biserici fortificate în Transilvania unde să se fi păstrat (şi renovat) atât de bine. Este impresionant să observi cât de groase sunt zidurile, masivitatea turnurilor, capcanele şi gurile de tragere şi vei înţelege de ce a fost atât de greu de cucerit. Dar nu uita că ceea ce există acum este doar o mică parte a fortificaţiilor existente în vremea de glorie a cetăţii, care mai cuprindeau un zid exterior circular, un şanţ cu apă adânc de 4 m şi cu o lăţime 15-20 metri, deasupra căruia era un pod mobil... Pe la 1814, şanţul a fost drenat, porţiunea de sub pod a fost umplută cu pământ şi s-a construit pasajul acoperit prin care se face şi în prezent accesul în cetate. Dar mai exista o centură de ziduri care încadra exteriorul şanţului cu apă, cam pe zona în care acum sunt tei, castani şi un gard din lemn... ca să îţi faci o idee despre dimensiunile cetăţii! [Gardul din lemn, pe limita de odinioară a cetăţii.] Întorcându-ne la cetate, după ce vei coborî din coridorul străjerilor, o să găseşti Turnul capelei, numit aşa pentru că în el este încastrată o capelă existentă înainte de construirea zidurilor, încă de prin sec. 14. Urcă cele câteva trepte şi bucură-te că încă se mai pot vedea picturile murale din interior, probabil este cea mai mare bogăţie a cetăţii în prezent! 😍 Realizate în stil gotic târziu, frescele sunt printre puţinele păstrate în Transilvania şi prezintă trei teme iconografice principale: Glorificarea Sfintei Fecioarei Maria, Răstignirea, Judecata de Apoi. [Pictură murală de sec. 14.] Lângă turn s-au mai păstrat câteva camere de refugiu şi de depozitare, înşiruite pe lângă zidul cetăţii, în care au fost amenajate câteva expoziţii - cu unelte agricole, cu obiecte de inventar gospodăresc din epoca medievală şi până pe la perioada interbelică, adunate de prin sat, o colecţie de hărţi care prezintă Europa în diferite perioade (se pot şi cumpăra reproduceri ale acestora). În alte camere, la parter şi la etaj, mai sunt amenajate o veche sală de clasă, camere de locuit cu mobiler şi obiecte de uz personal, o mică expoziţie de port popular săsesc, o cămăruţă cu mobilă pictată şi încă una unde sunt expuse câteva instrumente muzicale de fanfară şi chiar o orgă, în Hărman fiind de altfel în funcţiune un atelier de reparaţii orgi, singurul din România! [Certificat de căsătorie de la 1906.] Aceste camere în care sunt amenajate acum expoziţiile erau de fapt camere de refugiu pentru oamenii din sat, fiecare familie având „rezervată” o cameră în cetate, inscripţionată cu acelaşi număr ca şi casa unde aceasta locuia. Hărmănenii nu au vrut să construiască casele din cetate pe trei niveluri (aşa cum s-a întâmplat în alte cetăţi ţărăneşti, la Prejmer, de exemplu) ci doar pe parter şi un etaj, iar aşa a rezultat un acoperiş mult mai înclinat care nu mai reţinea făclii sau alte materiale aprinse ale asediatorilor. Smart, nu? 😀 [Acoperiş anti-incendiu.] Singurul inconvenient al acestei decizii a fost că numărul de camere rezultat nu a fost de ajuns pentru toate familiile din sat şi au fost nevoiţi să mai construiască şi pe lângă zidurile bisericii, pe navele laterale. De aceea, biserica din cetatea Hărman se pare că este singura din Transilvania care are asemenea apendice. [Camere de refugiu lipite de biserică.] Şi dacă tot am ajuns la biserică, trebuie să ştii că pe la începuturile ei (a doua jumătate a sec. 13) era o bazilică romanică, construită de ordinul călugărilor cistercieni, cărora li se dăduse „în administrare” întreg satul Honigberg (denumirea în limba germană, de unde se trage numele de astăzi Hărman).  Pe la 1572, după ce în Conciliul de la Mediaş s-a hotărât trecerea la biserica reformată luterană a majorităţii comunităţilor săseşti din Transilvania, şi cea din Hărman a făcut acest pas, atrasă de avantajele aduse de Reformă. Şi ce i-a atras cel mai mult, în afară de reîntoarcerea la cumpătare şi simplitatea, a fost introducerea obligativităţii şcolii şi accesul gratuit la educaţie, indiferent de statut social sau sex. Iar asta a făcut ca la sfârşitul sec. XVI în satele săseşti să nu mai existe analfabeţi! Faptul că ştiau carte i-a ajutat pe saşi să transmită mai bine cunoştinţele şi abilităţile meşteşugăreşti, au apărut din ce în ce mai mulţi negustori, oameni învăţaţi...ceea ce adus la dezvoltarea extraordinară a comunităţilor şi la apariţia marilor burguri transilvănene Braşov, Sibiu, Mediaş, Sighişoara... probabil atunci a apărut zicala "ai carte, ai parte"! 🤩  După ce au trecut la religia evanghelică şi, „stimulaţi” şi de un incendiu care a devastat-o în 1593, hărmănenii au reconstruit biserica în 1595 înglobând în ea şi turnul (care era construit încă din anul 1290), au acoperit picturile romanice cu tencuială (se mai pot observa în interior câteva porţiuni redescoperite) şi i-au dat proporţiile pe care le păstrează şi azi. Încă se ţin şi slujbe, la care participă cei aproximativ 120 de credincioşi luterani care mai trăiesc în Hărman. Orga a fost instalată în anul 1889, are 950 de tuburi şi după recondiţionarea din 2006, este funcţională şi astăzi, fiind folosită în timpul slujbelor şi a concertelor, care sperăm să fie din nou organizate aici. [Pictură din perioada romanică a bisericii.] Turnul bisericii, de 6 etaje, avea dublu rol - cloptniţă şi de apărare/observaţie, cu cei 56m fiind cel mai înalt turn de biserică din Ţara Bârsei. Cele patru turnuleţe amplasate pe colţurile acoperişului semnalizau de la depărtare celor care veneau la Hărman că localitatea avea drept de a aplica pedeapsa capitală! 🙂 [În interiorul turnului.] Profită de faptul că accesul în turn este permis şi urcă în el (dacă nu ai încălţăminte cu tocuri): de la etajul al cincilea, cel cu clopote, te poţi bucura de o frumoasă panoramă asupra satului Hărman. Ar fi bine să nu te prindă sus orele fixe, când se bate ora! 😀 [View din turnul bisericii.] În prezent s-au păstrat doar câteva case din ansamblul construit iniţial pe întreaga circumferinţă interioară a zidurilor, iar asta pentru că prin anii 1820 hărmănenii le-au demolat aproape pe toate şi au folosit piatra rezultată la construirea unor obiective mult mai paşnice şi mai potrivite vremurilor: o şcoală, clădirea primăriei, casa parohială, chiar şi câteva gospodării în sat. [Casa parohiei evanghelice.] Cei care administrează şi întreţin cetatea Hărman şi biserica evanghelică din interior s-au străduit să ofere vizitatorilor cât mai multe motive să petreacă timp aici: dacă nu te atrag fortificaţiile poate o să îţi placă expoziţiile, dacă nu, poate priveliştea din turn, sau pur şi simplu, să te plimbi prin curtea interioară, mai ales în sezonul cald. Sfatul nostru este să aloci măcar o oră pentru vizită, noi am stat vreo două, în care am avut ce face. 😉 [Curtea interioară cu casele de refugiu.] Pont: pentru că din când în când se mai organizează evenimente private şi slujbe în biserică (în timpul cărora accesul vizitatorilor în cetate este restricţionat), ar fi bine să suni la telefonul din această pagină înainte de a te porni la drum.  Biletul de intrare costă 15 lei/adult, 10 lei/elevi / studenți/ seniori 65+, 5 lei/copii 6-10 ani, gratuit pentru copii mai mici de 6 ani.  Program: 1 noiembrie-31 martie 10-16; 1 aprilie-31 octombrie L-S 09-18, D 10-18.

Construită undeva în secolul 13, biserica fortificată din satul Viscri este BISERICA fortificată din satul Viscri. Este ceea ce ar trebui să fie fiecare biserică – păstrătoarea și apărătoarea spiritului poporului. Asta ne-a transmis nouă această cetate încă de la prima privire; prin pietrele șlefuite de trecerea timpului, prin albul pereților, prin simplitatea liniilor. [Zidurile curţii exterioare.] “Dotată” cu ziduri de apărare, turnuri și bastioane, pe specificul bisericilor fortificate și parte a patrimoniului mondial UNESCO din 1999, mica biserică-sală vorbește însă despre smerenie, despre modestie, despre comuniune prin lemnul scorojit al amvonului, pe care abia se mai distinge nuanța vopselei ce l-a colorat odată, prin scârțâitul la fiecare pas al scândurilor din podea, prin crăpăturile pereților strâmbi și vechi.  Construcția a fost atestată documentar pentru prima dată ca Alba Eclesia (Biserica Albă) în 1400; poartă hramul Sf. Andrei și este gotică. [Biserica Albă din cetate.] Istoricul construcției bisericii nu este foarte clar. Coloniștii germani care s-au așezat în Viscri au găsit pe vârful unui deal o capelă mică, ce ar fi aparținut coloniștilor secui, ridicată din calcar alb-verzui, fără podoabe și cu tavanul plat. Odată cu evoluția socială a coloniștilor și în funcție de condițiile istorice, capela a fost adaptată, pe etape, la nevoile comunității. I s-a construit o tribună iar mai târziu familia conducătorului obștii a ridicat un turn de locuință, pentru utilizare personală. După ce turnul a trecut în posesia obștii, în secolul 15, edificiul a mai dobândit și un cor. [Urcarea spre cetate.] Biserica a fost fortificată în secolul 16, într-o a treia etapă de construcție. A fost conectată cu turnul principal printr-o intrare creată la parterul acestuia iar meterezul estic a fost transformat în intrare spre podul bisericii. S-au adăugat guri de tragere și s-a facilitat accesul în același scop la unele ferestre. [Acces spre scara turnului.] În sectorul sud-estic al cetății au fost adăugate două turnuri și două bastioane; vremea asediilor frecvente trecând, și timpurile devenind mai pașnice, parte din ele au căpătat în secolul 19 destinații mai casnice, fiind folosite pentru locuit sau pentru păstrat slănina. Corul și sala bisericii au fost boltite iar corul a fost înălțat pentru a întări partea de est a bisericii și înconjurat cu un al doilea rând de contraforturi. Mai târziu tavanul boltit a fost înlocuit cu unul casetat. [Tavan casetat, inscripţie în latină şi decoraţiune pe bolta altarului.] La lucrările arheologice din anii ’70 au fost descoperite multe dintre aceste detalii arhitecturale, la fel ca și unele fragmente de fresce, picturi și inscripții. Strane cu picturi au fost așezate de-a lungul peretelui de est la sfârșitul secolului 17 iar de la începutul secolului 18 datează tribunele din lemn cu balustrade pictate, derulate în jurul navei cu bănci foarte paropiate unele de altele. Pe peretele de est se află orga în stil baroc-clasic (construită pe la 1817), pe care este incorporată imaginea de altar - Hristos cu copiii. [Altarul bisericii, vechi de secole.] Dintre obiectele de cult păstrate aici este de menționat cupa de aur pentru împărtășanie, din secolul 15. Tot felul de adăugiri și îmbunătățiri au fost aduse cetății până în secolul 18, ultima dintre ele fiind un al doilea cordon de zid, păstrat până astăzi doar parțial. [Culoarul de acces în turn.] Nu rata o urcare în turnul bisericii, vei găsi şi câteva bănci unde poţi să îţi iei răgaz de contemplare a satului şi a împrejurimilor. [Vedere din balconul turnului. 😍] În zidul de fortificaţie aruncă o privire în camera slăninii 😀 şi fă neapărat o vizită în muzeul obştii: parcurcând cele trei niveluri vei afla multe lucruri interesante despre viaţa şi obiceiurile saşilor din vechime! [Colecţia de stupi de la ultimul nivel al muzeului.] La data documentării noastre, am avut ocazia să admirăm şi o colecţie foarte interesantă de cahle transilvănene produse la Teracota Mediaş, singura fabrică din România unde se mai fac plăci de teracotă presate şi pictate manual! 😍 Expoziţia era temporară dar am înţeles că se intenţionează permanentizarea ei. [Expoziţia de cahle transilvănene.] Cei mai mulți dintre noi însă, care vor merge la Viscri și vor vizita și biserica fortificată, vor pleca de-acolo cu mai puține detalii tehnice dar cu mai multe trăiri frumoase. Enumerată de The Telegraph printre cele mai frumoase 23 de biserici din lume, biserica fortificată din Viscri trebuie pusă pe lista de locuri de vizitat în România. [Parcare pentru biciclete.] În aprilie-octombrie cetatea programul de vizitare este între orele 10-18 iar în lunile de vârf (iunie-septembrie) chiar până la 19. În restul timpului programul este mult redus şi ar fi bine să suni înainte de a ajunge pentru a verifica dacă este deschis. Biletele se pot cumpăra de la magazinul de suveniruri din cetate: 15 lei/adult, 8 lei/student, elev, pensionar sau adult în grup >20 persoane. Copiii sub 10 ani, ghizii grupurilor şi persoanele cu dizabilităţi beneficiază de acces gratuit. Biletul permite accesul în biserică, turn, muzeu şi expoziţie: "oriunde vedeţi o uşă deschisă"! 😍 Este interzis accesul cu drona pe teritoriul cetăţii. Nici în sat nu este foarte ok, mai ales pe deasupra curţilor şi caselor.

Deși nu foarte cunoscută, Biserica Evanghelică Sf. Ioan este un lăcaș de cult foarte important pentru comunitatea evanghelică de confesiune luterană din Sibiu, fiind loc pentru întâlniri ecumenice, slujbe și ceremonii religioase dar și sală de concerte. Din anul 1970 în această biserică a prins contur Ziua Mondială de Rugăciune a femeilor, marcată anual în prima zi de vineri a lunii martie. Această zi, fondată în America anului 1887, promovează egalitatea pentru femei prin rugăciune. Femeile creștine de diferite confesiuni se reunesc în peste 170 de țări pentru a se ruga și a atrage atenția asupra traficului de persoane și a nedreptăților sociale.  Cu un interior oarecum simplu, biserica adăpostește mai multe categorii de artă sacrală precum: obiecte din bronz, pictură modernă, două orgi și două valoroase retabluri poliptice (panouri cu icoane şi sculpturi), dintre care unul realizat în anul 1533. Intrarea în biserică se face pe latura de est, din strada Mitropoliei, iar deasupra uşii frumos decorate cu elemente metalice poate fi văzut un basorelief realizat la Viena, în care este reprezentat Mântuitorul înconjurat de copii. Curtea interioară a bisericii este comună cu cea a Centrului de Dialog „Friederich Teutsch”, al bisericii Evanghelice din România, odinioară orfelinat, şi cuprinde o librărie, o cafenea și un superb muzeu unde poţi afla cum se întrepătrunde istoria Bisericii Evanghelice cu cea a sașilor, cei ce au pus de altfel și bazele burgului Sibiu. De asemenea expoziții de fotografie ori pictură sunt prezentate în mod gratuit, la etajul întâi al centrului sau chiar în curtea bisericii, aproape tot timpul anului. Biserica poate fi vizitată la cerere (la recepția Muzeului) de luni - sâmbătă între orele 10 – 16, iar în ziua de duminică de la 11:30 – 16:00, neexistând nicio taxă de intrare.

Cetatea din Ilieni ar reprezenta elementul estic al unui întreg sistem defensiv ce s-ar fi construit în Evul Mediu de-a lungul graniței sudice a Transilvaniei. La începutul secolului 12 (sau 14 după alte surse), pe dealul ce străjuiește satul s-ar fi aflat o mică biserică în stil românesc. Locul ei ar fi fost luat în 1443 de o biserică mai mare, catolică, construită în cinstea Sfântului Ilie (de unde și numele localității, se pare), patron al așezării, în stil gotic și care avea să fie fortificată cu un zid. Acestuia i s-a mai adăugat încă unul, plus cinci bastioane, după asediile saxone din 1612. Astfel s-a creat un ansamblu fortificat, de formă pentagonală, cu turnuri de veghe. La numai cățiva ani, în 1658 cetatea a fost devastată iar toate documentele despre localitate au ars. În 1782 biserica a fost din nou demolată, păstrându-se doar zidul inițial, și o nouă biserică a fost construită, până prin 1785. Din vechea cetate însă se pare că au rămas doar câteva vestigii, ea fiind aproape în totalitate distrusă de cutremurul din 1977. Biserica a fost reconstruită între anii 1991-1992, iar lângă clopotniță se mai pot vedea încă urme ale celei vechi.  Aflasem de existența ei de pe internet; dar am spus să mergem să ne documentăm la fața locului, (conform promisiunii 😉). O vedeam de la distanță, sus pe deal după ce am intrat în sat și părea promițător. Când ne-am apropiat însă lucrurile s-au schimbat, pentru că a devenit dificil să o găsim; nu există niciun indicator (probabil că nu e considerată obiectiv turistic sau istoric, deși se pare că este înregistrată ca atare) iar explicații cu greu am reușit să obținem de la un trecător, care a încercat să ne explice cum să ajungem cu puținele cuvinte românești pe care la știa. Chiar și-așa, ne-a fost de ajutor. Dar ... foarte tristă și deloc constructivă această atitudine, în special a autorităților care nu fac mai nimic (cel mult pretind că fac) pentru promovarea valorilor locale și incluziunea comunităților mai ... marginale ... Am înțeles că există ceva inițiative din partea unor organizații culturale care încearcă să sprijine clădirile de patrimoniu, dar ...  Am întrebat "se poate ajunge cu maşina până sus?" - "Da" - a venit răspunsul şi ne-am încumetat... dar am avut parte de o adevărată aventură! Mai bine lasă maşina jos, la drumul ce înconjoară dealul pe care se află cetatea, vei găsi şi câteva mici parcări.  Într-un final am reușit să ajungem la biserică, pe un drum de altfel foarte pitoresc, umbros, care urcă în spirală spre partea de sus a dealului. Știm că de obicei cimitirul se construiește în jurul bisericii; același aspect l-am regăsit și aici. Însă în mod surprinzător și inedit, nemaiîntâlnit până acum (cimitirele nefiind tocmai locuri predilecte pentru preumblări), aici cimitirul ne-a părut de-a dreptul frumos; parcă făcea ideea morții mai puțin respingătoare – într-un așa loc parcă ți-ar veni să „te duci” mai cu plăcere ... 😉 Din loc în loc, de-a lungul drumului, se deschidea câte un „separeu” 😉 în desișul tufișurilor și acolo, în loc înconjurat de foarte multă verdeață și flori, la umbră, în capătul unui mic șir de trepte, se regăsea câte un mic monument funerar. Bine, nu toate mormintele erau așa ... la separeu ... Nu știm dacă acele poziții s-au alocat pe anumite criterii; cert e ca arăta totul frumos ... ceea ce nu prea îți vine să spui despre un cimitir ... [Cimitir cu view.] Clopotnița bisericii ni s-a dezvăluit după o cotitură, în capătul unei bolte de arbuști, Albă, simplă, curată. Flancată de două porțiuni din zidul din care probabil până la un moment dat a făcut parte. Din spate se ivea biserica, la fel de albă, simplă și curată; cu o curte frumos îngrijită și cu câteva morminte monumentale de-a stânga și de-a dreapta intrării. Bănuim că aparțin familiilor ctitorilor sau poate unor vechi nobili ori familii mai de vază din regiune ... nu știm și din păcate nici nu am putut afla, pentru că totul este scris în maghiară; iar persoana pe care am găsit-o acolo și care am înțeles că se ocupa cu trasul (de fapt apăsatul pe un buton, pentru ca acțiunea e mecanizată), la intervale fixe, al clopotului nu știa să spună în românește decât DA. Tot ce întrebam primea invariabil răspunsul „da”; deci am pus, foarte intuitiv, numai întrebări potrivite 🙂 Foarte amabil de altfel, ne-a permis fără vreo problemă să ne plimbăm pe-acolo, să intrăm inclusiv în turnul clopotniței, să facem poze peste tot. [Aleea boltită natural.] Biserica, de rit reformat, ne-a suprins prin modul de amenajare a băncilor, dispuse pe trei direcții, astfel încât să fie ușor vizibil, din toate direcțiile, amvonul. Stilul arhitectonic este unul simplu, cu puține elemente, specific bisericilor reformate. Tavanul este din lemn, casetat și are ca elemente decorative semnele zodiacale (simbolizând cerul), motive populare, stema Transilvaniei și alte câteva simboluri secuiești (steme, blazoane nobiliare – bănuim, pentru că nu ne-a putut confirma cineva sau ceva ...); se pare că tavanul e ceva mai nou, fiind adăugat la renovarea din 1991. Galeriile şi părţile din faţă ale băncilor sunt decorate cu casete pictate cu motive florale, care se pare că datează din secolul al XVIII-lea. [Tavanul casetat.] Notă: toate datele tehnice sau istorice sunt documentate online, la fața locului nefiind vreo persoană care să ne poată da vreo informație în limba română sau vreun material. Una peste alta, dacă treci pe DJ 112, fă o pauză și vizitează biserica fortificată de la Ilieni. Poate fi o experiență plăcută. Nouă ne-a dat un pic de pace într-o zi călduroasă de vară! - atracție prezentată cu sprijinul Bistro de l’Arte 🙏

Deopotrivă turiști și localnici s-au obișnuit să o numească cetate, dar de fapt este o frumoasă şi foarte veche biserică fortificată (menţionată pe la 1223), cocoţată pe vârful celui mai înalt deal din zonă (dealul lui Mihai) din Cisnădioara, unul dintre puținele sate din Transilvania care până în anul 1989 a fost locuit aproape exclusiv de sași. Atât legendele cât și peisajul ce înconjoară această biserică ne-au făcut să revenim la ea de multe ori, astfel că într-o duminică dimineața, după o cafea zdravănă, ne-am pornit la drum. Ajunși cu câteva minute mai devreme de ora 10, atunci când se deschide curtea bisericii, la geamul casei de bilete de la baza dealului, în locul zâmbetului larg al doamnei ce ne întâmpina de fiecare dată, am dat peste un bilet care ne anunța că o vom găsi în vârful dealului. Nu am mai poposit și am început urcarea, nu e un drum anevoios si vă spunem din experiență că și un copil de patru ani poate urca dintr-o suflare acest drum. 🙂 Odată ajunși sus, am profitat de prezența doamnei pentru a-i pune diverse întrebări despre biserică și astfel am aflat povestea pietrelor globiforme (aflate chiar în fața bisericii), că portalul de vest al bisericii este foarte asemănător cu cel al bisericii fortificate din Hosman (județul Sibiu) şi că, într-una din vizitele pe care ea le-a ghidat, unul din turiștii veniți din Germania a găsit numele unchiului său îndepărtat pe una dintre plăcile comemorative aflate în biserică.  În prezent, nu se mai ţin slujbe dar datorită acusticii bune din când în când aici se țin diverse concerte sau spectacole de teatru.  La interior biserica nu are foarte multe elemente, altarul este format dintr-o masă și o cruce iar în spatele acestuia pot fi văzute plăcile comemorative ale unor soldați germani și austro-ungari, căzuți în Primul Război Mondial în luptele din jurul Sibiului (strămutate aici din cimitirul de la Gușterița în anul 1940).  La exterior, de jur împrejur te vei bucura de panorame extraordinare - munții Cindrel, satele cu acoperișuri roșiatice și verdeața ce înconjoară acest loc... îţi vor încânta privirea! Multe legende circulă în jurul acestui loc, una dintre ele, cea a pietrelor globiforme, spune că orice flăcău, gata de însurătoare, trebuia să urce la biserică cu un bolovan, din acelea destinate ofensivelor în caz de asediu, pentru a-și dovedi puterea. 💪 O altă legendă spune că atunci când un cuplu localnic dorea să divorțeze, era încuiat în casa micuță din interiorul fortificației. Se pare că ritualul era valabil în mai multe localități din Transilvania (la Biertan spre exemplu, termenul de „încarcerare” a cuplurilor neliniștite era de două săptămâni), la Cisnădioara termenul de izolare a perechilor era până la împăcare, iar în cazul în care nu găseau împăcare, nu mai ieșeau niciodată de acolo...🙄 Preț bilete : 8 lei adulți și 5 lei pentru copii. E de recomandat să suni înainte de a merge aici - este posibil ca activitatea acestui loc să fie afectată în contextul măsurilor de combatere a răspândirii Covid-19.

Biserica fortificată reformată din satul Zăbala îți atrage cu ușurință privirea, cu albul imaculat al construcției și cu perfecțiunea de carte poștală a detaliilor amplasării – iarba tunsă la milimetru, gardul fără defecte, contrastul cromatic al incintei. În plus, e așezata chiar la stradă, de neratat 🙂 [O fortificaţie impresionantă.] Construită în secolul 15, a fost de la început „dotată” și cu zid de apărare, notele documentare vorbind despre invazii tătare în regiune, care au impus necesitatea existenței unei zone dedicate adăpostirii membrilor comunității. Acum mai are doar 5 dar când a fost construit, zidul ajungea până la 8 metri înălțime. În afara zidurilor exista și un șanț cu apă, peste care trecea un singur pod, ce deservea o singură intrare în fortificație. În interiorul zidurilor erau ridicate clădiri din lemn, care asigurau adăpostul familiilor în timpul invaziilor – copii, femei și valori materiale. [Contrafort al zidului de incintă.] Construită în rit catolic, biserica a fost „reorientată” odată cu reforma inițiată de Calvin și așa a rămas până astăzi. În această linie, interiorul este unul simplu, fără pereți pictați, fără statui. Sigurele „pete de culoare” sunt casetele pictate de pe tavan, care însă nu au nicio semnificație în afară de ... sentimentele autorilor din momentul creației. Inițial tavanul bisericii fusese boltit, specific stilului gotic dar, prăbușindu-se la un cutremur, plus perioada Reformei Bisericii Catolice (ironie?), a fost reconstruit în forma actuală, undeva după 1700, cu frumoasele casete pictate, în stil renascentist, cu motive florale, păstrate în original până astăzi. Dacă vei căuta cu atenţie, vei găsi o casetă decorată cu figuri de animale - o acvilă cu două capete ce "stăpâneşte" nişte şerpi încolăciţi... [Frumosul tavan casetat din biserică.] Şi tavanul intrării prin turnul cloptniţă are un tavan casetat, pe care poţi vedea anul în care a fost pictat şi donat bisericii. [Tavanul casetat din turnul-cloptniţă.] Cea mai recentă renovare s-a finalizat în 2019 și a adus monumentul în prezentarea „biserică reformată cu incintă fortificată și turn clopotniță”, conform Repertoriului Arheologic Național. Dacă ajungi în Zăbala, acordă-i o jumătate de oră; este principalul monument al acestei comune și vei pleca de-acolo cu un bagaj spiritual un pic mai bogat. Dar va trebui să contactezi pastorul pentru a putea intra, ai numărul de telefon în această pagină. Casa parohială este imediat lângă biserică, așa că nu va fi nicio problemă; iar pastorul e bucuros să împărtășească povestea bisericii, chiar dacă face asta, cu scuze, într-o română ușor ... modificată 😉 jos pălăria! Nouă ne-a povestit cu amabilitate istoria bisericii, pe care v-am adus-o aici.  În fiecare duminică între orele 11-12 se ţine slujbă în biserică şi cu jumătate de oră înainte sau după, o poţi vizita. Dacă intri în timpul slujbei, obiceiul este să rămâi până la sfârşitul acesteia, să pleci înainte ar fi o lipsă de respect pentru enoriaşi!

Biserica Neagră este obiectivul emblematic al oraşului Braşov, în jurul căruia s-a construit întreaga “poveste” turistică a unuia dintre cele mai frumoase oraşe din România. Fie vară sau iarnă, în preajma Bisericii Negre vei vedea tot timpul forfotind zeci, sute de turişti, români şi mai ales străini, care fotografiază, vizitează şi ascultă concerte impresionante la orgă (şi nu numai) în această atracţie principală a Braşovului. [Concert din Turneul Stradivarius.] Alexandru Tomescu, cel mai valoros violonist român contemporan, spunea într-unul din concertele sale aici că "Biserica Neagră este nu numai cel mai important monument din Braşov ci este şi un instrument muzical uriaş, cu o rezonanţă impresionantă, datorită construcţiei şi mai ales, suprafeţei uriaşe a duşumelelor din lemn"... Scurt istoric În secolul XIV Braşovul se afla în plin apogeu cultural şi economic, fiind deja principalul oraş din această parte a Europei iar construcţia unei biserici care să reflecte acest statut a început în anul 1383, pe locul unei biserici romanice mai vechi, Biserica Sf. Maria, din secolul al XIII-lea, distrusă în marea invazie tătară din 1241. După mai multe întreruperi cauzate de asedii, cutremure şi simplificări ale planurilor iniţiale, construcţia a fost finalizată în anul 1477 iar biserica a primit hramul Sfânta Maria, aceasta fiind şi denumirea iniţială a Bisericii Negre. În 1499 este atestată montarea unei instalaţii noi de orgă iar în 1514 turnul a fost finalizat prin instalarea clopotelor şi a unui ceas. În ziua de 21 aprilie 1689, pe Uliţa Funarilor (actuala Strada Castelului), a izbucnit un incendiu care, amplificat de un vânt puternic, a cuprins întregul Braşov şi a produs pagube materiale imense şi aproximativ 300 de victime omeneşti. Pe lângă multe alte clădiri importante ale oraşului, Biserica Sfânta Maria a suferit din cauza focului daune importante: acoperişul s-a prăbuşit, vitraliile s-au spart iar orga şi clopotele s-au topit, acestea din urmă distrugând în cădere şi ceasul din turn; altarul şi toate obiectele din el au ars, la fel ca şi valoroasele manuscrise din biblioteca lui Johannes Honterus. Întreg oraşul a fost aproape complet distrus şi mulţi ani Braşovul a rămas o ruină înnegrită de fum, Biserica Sfânta Maria şi Turnul Negru căpătând numele de “Negre”, din cauza culorii zidurilor lor. După incendiu, la Biserica Neagra a fost demarată o serie de lucrări de reconstrucţie şi extindere, fiind adăugate galeriile pentru a face faţă numărului din ce în ce mai mare de enoriaşi. Biserica a fost catolică până în anul 1542 când, la iniţiativa umanistului Johannes Honterus, a devenit luterană, odată cu introducerea slujbelor de rit evanghelic-luteran, în limba germană. În anii 1836-1839 a fost instalată pe galeria vestică o nouă orgă, de dimensiuni impresionante, cu aproximativ 4000 de tuburi, care după restaurarea din anul 2001 este folosită şi în zilele noastre. De ce să vizitezi Biserica Neagră? Biserica Neagră este cea mai mare construcţie sacrală din România şi cea mai mare biserică medievală din partea Europei cuprinsă între Viena (domul Sfântul Ştefan) şi Istanbul (Hagia Sofia). Are o capacitate de 5000 de persoane, 90 metri lungime si 37 metri înălţime, cu un turn de 65 metri. Orga Buchholz este cea mai mare orgă mecanică funcţională din România şi din Sud-Estul Europei. Are 3993 tuburi, care s-au păstrat în starea iniţială, acordajele fiind identice cu cele originale. Pot fi ascultate concerte de orgă, programul lor fiind afişat la intrarea în Biserica Neagră şi la casa de bilete. [Orga din Biserica Neagră.] După unele surse, cele 110 covoare din sec. XVII-XVIII expuse în Biserica Neagră (donate de enoriaşi de-a lungul timpului) se constituie în cea mai mare colecţie de covoare orientale din Europa, după cea din palatul Topkapî din Istanbul. Cel mai mare clopot mobil din România, de peste 6 tone, se află în turnul Bisericii Negre. [Turnul cu ceas, vedere din curtea Honterus.] În interiorul Bisericii Negre, mai pot fi văzute Altarul principal (1866), Cristelniţa din bronz (1472) – unul din puţinele obiecte rămase dinaintea incendiului, Amvonul (1696), Altarul din Feldioara (sec. XV), Portalul Gotic (1477) – un alt element original al bisericii, pictura murală a Sf. Maria (1476), precum şi multe alte obiecte, capele şi pietre funerare ale personalităţilor braşovene. În partea din spate a bisericii se află două expoziţii permanente, care prezintă istoria Bisericii Negre şi viaţa reformatorului Johannes Honterus. În exterior se află statuia din 1898 a lui Johannes Honterus (1498-1549), reformator, umanist, pionier al sistemului de învăţământ şcolar, fondator al primei tipografii reformatoare din Transilvania... arătând spre clădirea colegiului care îi poartă numele. [Altarul triptic din Biserica evanghelică de la Feldioara.] Dacă vei privi cu atenţie în sus pe latura dinspre strada George Bariţiu a acoperişului, vei vedea pe cornişa acestuia statuia unui copil care stă aplecat, parcă încercând să vadă ce este jos. Sunt două legende, ambele cutremurătoare, care povestesc despre ea. Una face referire la copilul unuia dintre meşterii care lucrau la refacerea bisericii după incendiu: într-o vizită pe care i-a făcut-o tatălui său s-a căţărat până pe acoperiş, de unde a căzut atunci când a vrut să privească în jos; în amintirea copilului său, meşterul a amplasat statuia care îl reprezintă în ultima poziţie în care l-a văzut în viaţă. A doua legendă spune că un meşter avea un ucenic foarte talentat, cu potenţial foarte mare de a-l întrece în pricepere şi faimă; gelos pe el, a prins un moment în care lucra la cornişa acoperişului şi l-a împins, ucigându-l; după ce colegii ucenicului au hotărât să facă o statuie în memoria lui, meşterul, măcinat de remuşcări, s-a autodenunţat şi a fost condamnat la moarte. [Statuia de pe cornișă.] De neratat o „roată” în jurul Bisericii: vei putea vedea multe detalii ale construcției, iar din curtea curtea liceului Honterus poți admira intrarea monumentală din partea opusă străzii Barițiu. Și dacă vrei să te reîntorci în copilărie, vei găsi aici și un șotron foarte interesant, care îți va pune la încercare bine cunoștințele asimilate în anii de școală, la matematică. 😀 [Detaliu șotron din curtea Honterus 😍] Programul de vizitare a Bisericii Negre este 1 Aprilie – 15 Octombrie Luni & Duminică: 12:00 – 19:00 Marţi – Sâmbătă:  10:00 – 19:00 16 octombrie - 31 Martie Luni & Duminică: 12:00 – 18:00 Marţi – Sâmbătă:  10:00 – 18:00 Ultima intrare se face cu 15 minute înainte de ora închiderii. Când se desfăşoară concerte de orgă, ultima intrare se face la 17:15. Tarife de vizitare: 25 lei/adult, 20 lei/student sau pensionar (se prezintă carnet student sau cupon pensie), 15 lei/elev (<18 ani, se prezintă carnet note). Beneficiază de acces gratuit copiii <7 ani; persoanele cu dizabilităţi (se prezintă legitimaţia); profesori/adulți însoțitori la fiecare 10 elevi/vizitatori.

Biserica Ortodoxă Română din Codlea a început a fi construită în 1781.  Împăratul Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care a preluat după moartea mamei sale frâiele Imperiului Austro-Ungar, a venit să-și vadă pământurile din această regiune. Ajuns la Codlea, credincioșii ortodocși s-au organizat și l-au întâmpinat cu solicitarea de a-și construi o biserică. Aveau una, dar din lemn; centrul în jurul căruia se constituise comunitatea românească iar românilor nu le fusese îngăduit până atunci de conducerea străină să-și facă biserică de piatră. Pentru a nu-și nemulțumi supușii refuzând, Împăratul i-a întrebat dacă au cimitir. Aveau din 1676 – dovadă stă crucea de piatră din fața bisericii, inscripționată chirilic. Iar la răspunsul afirmativ al românilor, suveranul nu a avut încotro și a permis construcția, locul cimitirului fiind stabilit ca viitor amplasament al noii biserici. Aprobarea odată primită, românii au depus toate eforturile și au construit biserica în puțin peste un an – în 1783 biserica a fost gata și a primit hramul „Înălțarea Domnului”. (În aceeași perioadă, folosindu-se probabil aceeași „strategie”, românii au reușit să construiască biserici în mai toate localitățile dimprejur – Cristian, Rotbav, Săcele, Feldioara, Hălchiu.) A fost sfințită în 1784. [View către Măgura Codlei.] Construcția a suportat modificări, astăzi nefiind păstrată fidel forma inițială. La început a fost în formă de navă. În 1935 s-au adăugat horele (absidele), turnul, cafasul (locul care adăpostește corul) și s-a mărit altarul, obținându-se forma de cruce. Iconostasul datează și el din 1935.  În 1951 s-a construit cupola hexagonală iar între 1956 și 1958 au fost executate frescele. Nu s-a mai păstrat din păcate nimic din elementele decorative originale. Între anii 1982-1984 biserica a fost recondiționată iar 2005-2007 a fost din nou pictată și i s-a adăugat pardoseală din marmură. În 2009 a fost din nou sfințită și a căpătat și un al doilea hram - „Sf. Cuv. Mărt. Visarion, Sofronie și Sf. Mc. Oprea; Sf. Preoți Mărt. Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel”. Atipic pentru bisericile ortodoxe, aici există bănci (în plus față de strane), montate pentru bătrânii care vin la biserică (din ce în ce mai puțini după 1989). [Nu găseşti bănci în multe biserici ortodoxe.] Preotul paroh ne-a vorbit cu drag despre mica biserică din Codlea, despre care ne-a spus că atrage, printr-o energie aparte, inclusiv persoane de alte confesiuni.  Dacă vrei să o vezi și nu ajungi duminica, atunci când biserica este deschisă pentru slujba publică, ori în zile de sărbătoare, la solicitare prealabilă adresată la 0726746390, biserica se poate deschide.  [Mormintele celor doi parohi care au făcut istorie la Codlea.] Importanți parohi ai Bisericii Ortodoxe Românești din Codlea sunt înmormântați în cimitirul bisericii, dar și personalități locale. Chiar în faţa bisericii vei găsi bustul preotului Iosif Comănescu, care a scris prima monografie a localității Codlea, în 1885, numită „Studiu istoric-statistic asupra prezentului și trecutului românilor din Codlea”; a fost cel care a întâmpinat cu pâine și sare Armata Română în Primul Război Mondial, când a intrat în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Imediat în spatele bustului, se află mormântul lui iar lângă acesta, cel al preotului Gheorghe Florea Preșmereanu, care i-a reprezentat pe românii codleni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. [Teiul secular. strajă la intrarea în biserică.] Teiul din fața bisericii a fost plantat odată cu ridicarea bisericii. Înalt într-o vreme cât turnul bisericii, pentru a evita distrugerile provocate de crengile uscate, copacul a fost scurtat și s-a găsit o metodă pentru conservarea lui iar natura a contribuit și ea, așa cum găsește mereu moduri de a renaște, noi crengi apărând din trunchiul bătrân. Pe el s-a montat în 1969 și o placă, menită să păstreze povestea teiului pentru generațiile viitoare - „Sunt tei bătrân și stau aici din 1783. Strămoșii voștri m-au sădit/Când biseric-au zidit. Am fost trei frați/Lângă mine-alăturați. Unul s-a prăpădit (1895)/Celălat a pierit (1926). Rămas-am acum eu/Să mărturisesc mereu... Voi să m-ascultați,/Să mă apărați/Și să mă păstrați.” Mergi cu bine!

Monument istoric construit la sfârșitul sec. XIX (1872), Biserica ortodoxă românească purtând hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe (din 2006 a primit și hramul Nașterea Maicii Domnului) este cea mai veche biserică ortodoxă din municipiul Sfântu Gheorghe, ridicată pe rămășițele uneia și mai vechi (care avea hramul Sf. Nicolae). Turnul clopotniței datează de la 1802.   Biserica poate fi vizitată oricând însă, ca să fii sigur că e deschisă, îți recomandăm să suni înainte la numărul afișat în această pagină. Pictura nu e foarte veche, fiind realizată abia în 1993 (până atunci biserica stând nepictată mai mult de 100 ani!), de către pictorul Gheorghe Munteanu din orașul Covasna, după lucrări de renovare și restaurare în cadrul cărora biserica a fost și boltită, până atunci având tavanul drept. Însă iconostasul este împodobit cu icoane pictate în anul zidirii (1872) de către pictorii Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti, restaurat, în anul 2018, prin osârdia preoților Marian Ovidiu Mureșan și Macarie Mircea Coliban. Printre piesele de valoare documentar-istorică ale vechii biserici se află mai multe cărţi bisericești, registrele parohiale de stare civilă începând cu anul 1793 şi icoane pe lemn și pe sticlă. [Observă diferențele de stil între picturile de pe iconostas și cele de pe pereții bisericii.] În cimitir încă mai pot fi văzute cruci vechi de peste o sută de ani iar chiar la intrare se face remarcată o construcție impozantă, aproape la fel de mare ca biserica – cripta familiei Coveșan, unii dintre cei mai importanți negustori ai orașului din perioada interbelică. ┄ Pentru cine nu știe, pe timpurile când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, românii nu aveau voie să ridice biserici din piatră, bisericile ortodoxe putând fi construite doar din lemn și pământ – aceasta fiind una dintre formele prin care populația românească majoritară era persecutată de conducători. Edictul de toleranţă promulgat de Iosif al II-lea la 8 noiembrie 1781, prin care suveranul urmărea „să transforme creştinismul, pentru toate confesiunile, care se duşmăneau până acum, într-o religie a iubirii” (după cum putem afla în lucrarea lui Apud Ferdinand von Zieglauer, Die politische Reformbewegung in Siebenbürgen in der Zeit Joseph’s II. und Leopold’s II., Wien, 1881, p. 8), a avut o însemnătate decisivă atât pentru evoluţia raporturilor confesionale din Transilvania cât și pentru cea economică, cu intenţia de a stopa emigrarea românilor ortodocşi supuşi persecuţiilor confesionale şi administrative. În 29 noiembrie același an era emis Edictul de toleranţă pentru Transilvania, care aplica Edictul general emis de împărat (și pe cel emis apoi pentru Ungaria) la realitățile și problemele comunităților din Transilvania. În special pentru ortodocşi, se deschidea calea emancipării, în spiritul concivilităţii şi al eticii creştine dar, mai ales, li se oferea recunoaşterea formală a Bisericii ortodoxe. Aceste edicte au fost eronat (și voit) interpretate și aplicate cu rea-credință de conducătorii Transilvaniei, creând câteva efecte nedorite ale politicii de toleranţă printre românii din Transilvania, ceea ce l-a determinat pe Iosif al II-lea să emită, la 28 august 1782, un decret special, în zece puncte, destinat credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici de aici, care legifera, printre altele, libera exercitare a cultului ortodox, a dreptului de edificare a bisericilor, acaselor parohiale şi a şcolilor, respectiv de instituire a preoţilor. ┄ Urmare a acestor evenimente, într-un document emis în 5 decembrie 1790, Episcopul Gherasim Adamovici face cunoscut faptul că Înaltul Guberniu al Transilvaniei, prin Decretul nr. 8363 a aprobat construirea bisericii ortodoxe din Sfântu Gheorghe, respectiv „Obştea cea neunită de la Sepsi Szent Georghi a căpătat slobozenie după cererea lor de a putea zidi biserică”. Noua biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost înălţată așadar, pe amplasamentul actual, în locul celei vechi din lemn, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniţă care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră şi „a rămas astfel până astăzi”, în timpul păstoririi preotului paroh Zosim Popoviciu. În 1839, o parte a târgului Sfântu Gheorghe, desigur unde era biserica românească, se numea „Sfântu Gheorghe Românesc” (Oláh Sepsiszentgyőrgy) iar în memoria colectivă a locuitorilor oraşului se păstrează informația că vechea și actuala stradă Borviz se numea „Şcheii românilor din Sf. Gheorghe”. Din secolul al XIX-lea structura socio-profesională a românilor din Sf. Gheorghe se diversifică și pe lângă iobagi și jeleri, documentele consemnează existența mai multor proprietari de pământ, meseriași, negustori, funcționari, militari, juriști etc. [„Şcheii românilor din Sfântu Gheorghe”] Pe la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, constatând că biserica și școala confesională construite cu aproape un secol în urmă erau „cu totul ruinate”, comunitatea românească ortodoxă din Sfântu Gheorghe (care la recensământul din 1850 reprezenta 25% din totalul populației orașului, respectiv 578 de persoane din 2302 locuitori), a început să fie preocupată de ridicarea unora noi. Astfel, începând din anul 1862, obştea bisericească din „San-Georgiu” s-a adresat în acest sens, „Guvernului Regal al Marelui Principat al Transilvaniei” şi Consistoriului Episcopesc din Sibiu – bazându-se pe sprijinul Sfântului Andrei Șaguna, solicitând un „loc erarial” (proprietatea statului) în zona centrală a oraşului (între clădirile actuale ale Bibliotecii Judeţene „Bod Péter”, Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni şi ale Liceului „Kós Károly”). În referatul său, protopopul Ioan Moga din Vâlcele constată entuziasmat şi încrezător că locul erarial cerut „e foarte bun şi corespunsetoriu scopului nostru, e în piaţa Szent Gyorgiului în rend oblu cu cassele Pretoriale, în loc ridicat, desfetat, cu vază şi destul de mare pentru zidirea bisericei, schoalei şi a casei parochiale”. Dar după mai multe intervenţii deşarte şi ani de aşteptare, aproape revoltaţi, credincioşii români din Sfântu Gheorghe hotărăsc reclădirea celor două edificii – biserica şi şcoala – pe vechiul amplasament.   În anul 1870 Arhiepiscopia Ortodoxă a Sibiului a emis o Circulară pentru rezidirea bisericii vechi din deal, redactată din îndemnul Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie, și de peste Carpați, pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe, document în care se spune: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critece au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci, Iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericei şi naţiunei noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraților care doresc înaintarea bisericii şi şcoalei, dar le lipsesc mijloacele”. Ctitori ai bisericii reclădite au fost: preotul Alexe (Alecsiu) Popoviciu (al cărui mormânt poate fi văzut chiar lângă biserică), judele urbarial Alexe Oniţiu şi Mihail Bărbieru.  Sfințirea bisericii s-a făcut de către Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, în anul 1872, cu un an înaintea de trecerea sa la cele veșnice, printr-o liturghie arhierească impresionantă, la care au participat credincioși români din parohiile învecinate și oficialitățile publice locale. [Statuia lui A. Șaguna cu Prima Școală Românească din Sf. Gheorghe, în fundal.] Andrei Șaguna a fost primul mitropolit ortodox al Ardealului și cel mai important apărător al drepturilor românilor ortodocși din Marele Principat al Transilvaniei. De aceea, deloc întâmplător, „pe deal”, chiar lângă biserică, în 1995 a fost ridicată prima statuie din țară a acestuia, operă a sculptorului Paul Vasilescu, după ce cu doi ani mai devreme locul fusese binecuvântat de Mitropolitul Antonie Plămădeală, ocazie cu care s-a lansat și un prim apel la sanctificarea mitropolitului Andrei  Şaguna – care s-a și întâmplat în 2011, după o decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Lângă statuia Sf. Andrei Șaguna se mai află un obiectiv foarte important - clădirea primei școli confesionale românești din oraș, atestată documentar la 1799, ceea ce face ca acest loc să fie un veritabil „triunghi spiritual”, un perimetru deosebit de important în istoria românismului din Transilvania. [Prima școală românească și prima biserică ortodoxă din oraș.] Documentele sfântului locaș păstrează, la loc de cinste, numele epitropilor, consilierilor, cântăreților, ctitorilor și binefăcătorilor iar din acestea reiese că în decursul celor peste 230 de ani de existență atestată documentar, la Biserica ortodoxă veche din Sfântu Gheorghe au avut loc trei reparații capitale, realizate cu fonduri obținute „prin colecte” publice, de la credincioșii români, din toate provinciile istorice românești, colecte purtând girul Arhiepiscopiei Sibiului, iar după 1918 și cu sprijinul statului român. După fiecare reparație capitală, biserica a fost sfințită de marii mitropoliți ai Ardealului: Sfântul Andrei Șaguna (1872), Nicolae Bălan (1923) și Antonie Plămădeală (1993). [Un oraș, două comunități, două biserici: în depărtare se poate vedea turnul bisericii-cetate reformate.] Pentru a pune în context istoricul bisericii, poate că e bine să știi că „în decursul ultimelor două secole comunitatea românească din Sfântu Gheorghe a cunoscut două perioade favorabile afirmării sale identitare: perioada interbelică (1919-1940) și apoi anii care au urmat înființării județului Covasna până la evenimentele din Decembrie 1989 (1968-1989).  Dar în aceeași perioadă, românii din Sfântu Gheorghe au trecut și prin patru mari încercări – în anii 1848, 1916, 1940 și 1990 – din care, în primele trei, comunitatea românească locală a fost aproape în întregime desființată, renăscând de fiecare dată, precum Pasărea Phoenix. Despre dramatismul celor trei momente lăsăm documentele să vorbească: 1. În timpul revoluţiei din 1848, preotul-învățător Ioan Popovici, lider al populaţiei româneşti din oraş a fost omorât „în condiţii neelucidate. În octombrie 1848 întreaga obşte a credincioşilor ortodocşi români din Sfântu Gheorghe a fost adunată în piaţa centrală a oraşului „şi acolo i-au constrâns a trece la una din confesiunile maghiare”. 2. În toamna anului 1916, după retragerea Armatei române din Ardeal, preotul Iosif Popovici a fost înlănţuit, ca un tâlhar, schingiuit în temniţele ungureşti 2 ani de zile, apoi au profanat în modul cel mai josnic biserica, prefăcând-o în grajd. Ameninţaţi cu închisori şi internări, de cari mulţi au avut parte, brutalizaţi în mod neomenesc, au fost constrânşi la renegarea religiunei lor şi a trece la alte confesiuni. 3. Diktatul de la Viena, al durerilor româneşti, pune zăgaz avântului şi operei de refacere a vieţii bisericeşti din localitate ca şi din regiune. Şicanele celor ce urau Biserica şi Neamul îl fac pe părintele Gheorghe Grovu, să-şi ia desaga pribegiei şi să plece în Braşov. Tensiunile administraţiei fac, pe cei rămași în oraș, să-şi părăsească legea ortodoxă. Serviciul de stare civilă a Primăriei Sfântu Gheorghe nu poate prididi cu cererile de trecere şi părăsire a credinţei ortodoxe. Prozelitismul este în floare. Se vânează suflete şi conştiinţe. (Bătălia a fost câştigată de reformaţi).  Despre plecarea miilor de români, după decembrie 1989, în prima etapă din cauza intoleranței și exclusivismului, iar apoi, în urma falimentului marilor întreprinderi industriale, cel mai convingător vorbesc rezultatele recensămintelor populației, care indică o scădere dramatică a numărului românilor din oraș.”  sursa: Dr. Ioan Lăcătușu, articol publicat în Covasna Media, 2020.

Printre clădirile din secolul al XVIII-lea situate în Piața Mare, biserica Romano-Catolică ocupă un loc important şi cu toate că a fost ridicată relativ târziu, se încadrează armonios în contextul arhitectural din kilometrul 0 al oraşului. Pe la începutul anilor 1700, după ce a devenit sediul guvernului Transilvaniei, Sibiul a intrat într-o perioadă de creştere economică susţinută, care a atras investitori, industriaşi şi latifundiari din toată Europa. Şi pentru că toată prosperitatea asta trebuia şi administrată 😉 în Sibiu au venit şi foarte mulţi reprezentanţi ai Imperiului Austriac, funcţionari şi demnitari austrieci, care au fondat aici o comunitate catolică condusă de călugării iezuiţi. În 1733 aceştia au reuşit să înalţe o biserică pe măsura importanţei lor, iar şase ani mai târziu au înfiinţat pe lângă aceasta şi un seminar iezuit, în prezent clădirea acestuia, monument istoric, găzduind casa parohială. Odată cu sfinţirea bisericii, călugării iezuiţi au instalat în Piaţa Mare şi o statuie a Sfântului Nepomuk care, la instaurarea regimului comunist în România, în 1948, a fost mutată în curtea casei parohiale, pentru a o vedea trebuie să intri pe poarta dinspre Piaţa Mică. [Sfântul Nepomuk, protectorul celor care păstrează o taină.] Pe cât se simplu şi auster este exteriorul, pe atât de bogat decorat este interiorul, iar aici ne-a impresionat monumentul funerar al mareşalului Otto Ferdinand von Abensperg und Traun, comandant militar al Transilvaniei între 1744 si 1747. Monumentul se află în dreapta altarului și a fost executat de sculptorul clujean Anton Schuchbauer. Lucrarea în relief, din bronz, medalionul cu portretul defunctului, precum și blazonul familiei, ne-au amintit de Capela Medici din Bazilica San Lorenzo, Florența. Altarul este decorat cu o frescă ce datează de la inaugurare, o reprezentare a Fecioarei cu Pruncul, operă a pictorului austriac Anton Steinwald. [Fresca "Fecioara cu Pruncul", sec. XVIII] În 1738, bisericii i-a fost adăugat şi un turn-clopotniţă, în care a fost instalat o sută de ani mai târziu un ceas cu două cadrane, unul ce arată ora spre Piaţa Mică şi celălalt către Piaţa Mare.  În prezent, în biserică se oficiază slujbe în limbile română, germană şi maghiară. Poate fi vizitată gratuit dar te încurajăm să faci o mică donaţie, care va fi folosită cu siguranţă la întreţinerea acestui monument. 🙏

Biserica Sfântul Bartolomeu din Brașov este situată în partea de vest a oraşului, în cartierul cu acelaşi nume, la poalele dealului Sprenghi, . Este cea mai veche clădire a oraşului, fiind construită în jurul anului 1260, în stil gotic timpuriu; a suportat modificări importante în secolul al XV-lea. A fost cunoscută şi sub denumirea de Biserica celor trei orfane care, conform unei legende, au lăsat tot ce deţineau bisericii - unde au şi fost înmormântate sub altar. Partea originală a bisericii, păstrată intactă, cuprinde corul și încăperile adiacente acestuia precum şi două capele. Deasemenea părţile nordică, vestică şi sud-vestică ale zidului medieval de apărare sunt originale. Edificiul cu pereti masivi, înconjurat cu zid de apărare a rezistat numeroaselor invazii turceşti, marelui incendiu din 1689 şi devastării diferitelor trupe cuceritoare. Biserica ar fi trebuit sa aibă două turnuri dar numai unul este în întregime executat. Turnul existent astăzi a fost construit în 1842, după ce turnul vechi s-a prăbușit la cutremurul din 1822. În 2003 în incinta bisericii s-a deschis un muzeu etnografic cu peste 1500 de obiecte donate de saşi care au emigrat din Braşov, care prezintă o gospodărie tipic săsească cu ţesuturi, mobilier, port, unelte. În ultima duminică înaintea zilei de 24 august (ziua Sf. Bartolomeu), aici se desfăşoară pelerinajul Hramului Sf. Bartolomeu, serbare regională unde se întâlnesc comunităţile săseşti. Biserica poate fi vizitată în fiecare duminică, când se ţin slujbe în limba germană; în celelalte zile doar cu programare telefonică. 

Datând din 1292, plecând de la o cruce de lemn şi căpătând apoi dimensiuni impresionante, Biserica „Sf. Nicolae” domină Șcheii Brașovului. Biserica a fost ridicată în piatră de către localnici începând din 1495, cu ajutorul domnitorului Țării Românești, Neagoe Basarab. Începută inițial în stil gotic, biserica a suferit diverse transformări în stil baroc iar in secolul al XVIII-lea i s-au adaugat o serie de paraclise și un pridvor şi a fost renovată în perioada interbelică. În cimitirul bisericii sunt îngropate personalități importante printre care Nicolae Titulescu.  Considerată de mulţi ca fiind cea mai frumoasă Biserică din Braşov, de-a lungul timpului a primit numeroase danii şi daruri valoroase de la nobili, domni şi chiar de la împărăteasa Rusiei, Elisabeta. Biserica deţine o bibliotecă impresionantă şi o arhivă bogată, conţinând aproximativ 4000 de cărţi vechi şi peste 30.000 de documente. Foarte interesante şi pline de simboluri sunt considerate multe dintre picturile din aceasta biserică, unele dintre ele fiind chiar interzise accesului public – picturi unice în lume despre care se spune că ar conţine mesaje despre apocalipsă, fresce ale căror simboluri nu au fost descifrate până azi, scene biblice considerate atipice.  Pe peretele de nord al bisericii, se poate admira o frescă ce prezintă portretele regilor întregitori ai României, Ferdinand şi Maria și portretele ultimului Rege al României, Mihai I, şi al Reginei-Mamă, Elena. Această frescă realizată în anul 1946 a fost parțial acoperită în anii comunismului cu un strat de var sub care au dispărut Regele Mihai I şi Regina-Mamă. Regina Maria a “primit” o barbă, familia regală fiind astfel “deghizată” în sfinţi militari. Fresca a fost readusă la forma inițială în anul 1999.  Sub egida Bisericii s-a infiinţat aici prima şcoală românească. Şcoala de piatră a fost construită în 1597 şi reclădită în 1760, adăugându-i-se un etaj. Începând cu anul 1559, limba de predare în această şcoală era româna. Aici s-au tipărit primele cărţi în limba română (pe hârtie fabricată într-o manufactură braşoveană), s-a scris prima gramatică românească, s-au tradus primele cărţi.  Biserica, împreuna cu școala românească edificată în apropierea ei (transformată în prezent în muzeu) au reprezentat un important centru spiritual și cultural românesc.

În centrul orașului Zărnești se află un obiectiv de o importanță istorică și culturală majoră, de care lumea ar trebui să știe mai mult: Biserica Sfântul Nicolae a Zărneștenilor. Ctitorită în anul 1515 de către domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab, biserica este atestată documentar ca primul lăcaș sfânt din oraș și unul dintre cele mai vechi din întreaga țară. Însă, din alte izvoare istorice reiese faptul că în același loc a fost construită anterior o altă biserică de lemn, fiind recunoscuți preoți care slujeau aici încă din secolul al XV-lea. Trebuie să menționăm că vorbim despre două spații, alipite: biserica mică ridicată în timpul domnului Țării Românești, care astăzi este muzeu și monument de artă veche medievală înscris în lista de patrimoniu a Academiei Române; și  biserica în care se desfășoară liturghiile și este dedicată activităților religioase, construită la finalul anilor 1690. [Biserica veche, alipită de cea „nouă”.] Biserica mare se remarcă prin arhitectura sa tradițională, specifică zonei, dar ies în evidență și picturile murale de o frumusețe aparte. Frescele, care înfățișează scene biblice și portretele multor sfinți, au fost realizate într-o manieră deosebită și s-au bucurat de o recondiționare executată cu grijă pentru a păstra autenticitatea lor, în anul 1965.   [Picturile de pe pereții bisericii.] În 1857, aici a început să slujească preotul Ioan Mețianu, care mai apoi a devenit Protopop de Brașov (1858-1874), Arhiepiscop de Sibiu și, atingând apogeul carierei sale, Mitropolit al Ardealului, în perioada 1899-1916. La un moment dat, Ioan Mețianu alături de Andrei Șaguna, Mitropolit al Ardealului din acel timp (1867-1873), au început demersurile necesare pentru zidirea Catedralei din Sibiu, lucrare finalizată abia în primii șase ani ai secolului trecut.  Peste drum de biserică se află corpul B al Liceului „Mitropolit Ioan Mețianu” din Zărnești. De-a lungul timpului, în acestă instituție, recunoscută de către zărneșteni drept Școala Luminează-te și vei fi!, preoțimea de la Biserica Sfântul Nicolae s-a implicat activ în educația tinerilor din localitate, școala fiind una confesională. [Curtea bisericii.] În 2015 s-au sărbătorit 500 de ani de la ctitorirea bisericii, eveniment care l-a adus în mijlocul comunității zărneștene pe Mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza, care a slujit la Liturghia Arhierească și a sfințit din nou locul. Pentru acel moment, biserica a intrat din nou în proces de renovare - mici lucrări care erau necesare pentru a reda o față proaspătă clădirii.  [Obiecte religioase vechi expuse în muzeu.] Biserica veche-muzeu găzduiește o serie impresionantă de obiecte de cult, icoane vechi și manuscrise care au o mare valoare istorică și religioasă, oferind o incursiune în trecutul regiunii și în evoluția artei bisericești locale. Printre ele se găsește și o icoană a Maicii Domnului care a fost donată Bisericii Sfântul Nicolae de fostul domn al Țării Românești Constantin Brâncoveanu; executarea ei s-a realizat la Viena, în perioada 1699-1701, acest lucru fiind o tradiție în rândul bisericilor. Dar există și voci care spun că icoana a fost pictată în Scheii Brașovului, pentru că mai există în zonă câteva icoane asemănătoare acesteia. Cert este că icoana a fost primită în jurul anului 1710; mulți ani mai târziu pictura a fost transferată la Muzeul Național de Istorie din București, dar din motive de aclimatizare dădea semne ușoare de degradare, ulterior fiind readusă în locul ei, locul în care trebuie să fie. [Icoana Maicii Domnului.] Pe lângă această icoană de dimensiuni impresionante, în muzeu poate fi admirată și o colecție de chistornice, cărți vechi de cult (Evanghelii, Apostoli, Cele 12 Mineie, Orologii), copia Pisaniei, scrisă pe piele de vițel, picturile vechi de pe pereți, care n-au mai fost finisate încă din secolul al XVII-lea și câteva veșminte vechi bisericești din anii 1900, în care nu se mai slujește. [Picturile din biserica veche.] Amplasat într-o zonă pitorească, ansamblul bisericii oferă un loc de liniște și reculegere. Vizitatorii se pot  bucura de pacea specifică lăcașurilor de cult și de momentele de contemplare, iar grădina verde a bisericii poate contribui masiv la aceste sentimente de serenitate. Ca vizitator nu există nicio restricție din vreun punct de vedere, însă trebuie programată vizita pentru a găsi biserica și muzeul deschise. Pentru a facilita acest proces, recomandăm să suni la numărul afișat în această pagină și să iei legătura în mod direct cu preotul Dragoș Chițu. În biserica Sfântul Nicolae din Zărnești găsești crâmpeie de istorie, artă, spiritualitate și cultură locală, o vizită aici fiind o ocazie foarte bună să explorezi patrimoniul cultural al României, bucurându-te de o experiență profundă și autentică. ✍️ Mulțumiri pentru contribuție, Ionuț Șmicăl 🤗 

Biserica Sf. Ursula sau Biserica Ursulinelor - în jurul acestei frumoase biserici din inima Sibiului circulă tot felul de legende, pe unele tindem să le credem, pe altele mai puțin... iar multe din ele sunt legate de catacombele și tunelurile subterane care, după cum zic localnicii, s-ar uni într-o rețea întinsă pe zeci de kilometri. Denumirea bisericii vine de la cele opt călugărițe ursuline cărora le-a fost dată în îngrijire în secolul al XVIII-lea. Venite din Bratislava în 1733, ele au mai construit aici o mănăstire și o școală catolică. În biserică se află trei altare, altarul principal conține o icoană ce are ca temă încoronarea Maicii Domnului. În altarele laterale este reprezentată prin picturi, Sf. Angela de Merici, fondatoarea ordinului maicilor ursuline: în partea dreaptă aceasta ne este înfățișată în momentul în care  i se arată într-o viziune Sf. Ursula, iar în partea stângă într-un moment în care instruia copiii școlii catolice. În interior, se poate vedea şi o inscripţie dedicată împărătesei Maria Tereza, care a sprijinit financiar o amplă renovare a bisericii, în anul 1774 - „Haec aedes pietate Mariae Theresiae reginae avgstae fvlta ac restavrata est” (în română : „Acest edificiu este susținut și restaurat prin pietatea augustei regine Maria Terezia”). Textul este scris cu majuscule, iar unele litere sunt marcate cu roșu. Aceste litere sunt de fapt cifre romane, care prin alăturare indică anul 1774. În exterior, chiar deasupra intrării, într-o nișă de formă semicirculară, se află statueta Sfintei Ursula și tot în exterior, coborând spre gară vom observa chiar în spatele bisericii o ghiulea blocată în zid în timpul unui asediu. [Vedere dinspre gară: ghiulea vizibilă în zid.] De la îngrijitorul acestui loc am aflat că aceasta nu este deschisă publicului decât pe perioada slujbelor (așa am reușit și noi să o vedem). După terminarea slujbei, care în general nu durează mai mult de o oră, biserica mai rămâne deschisă un timp pentru curioșii ce vor să îi treacă pragul. O poți admira în tihnă fără să simți că ești grăbit de ceva sau cineva iar dacă ai întrebări atât îngrijitorul cât și preoții sunt bucuroși să îți răspundă.  În prezent, Biserica Ursulinelor este folosită atât de comunitatea romano-catolică cât și de cea greco-catolică. Se țin slujbe în fiecare zi, în latină, luni-vineri de la ora 7 și de la ora 18 iar duminica și de sărbători se țin slujbe în limba germană, la orele 9, 11 și 18.

Poate că un loc numit Calvarul Secuiesc nu îţi trezeşte dorinţa de a-l vizita însă el constituie una dintre atracţiile oraşului Odorheiu Secuiesc şi ne face plăcere să ţi-l prezentăm, poate îl salvezi în lista ta de vizite în zonă! 😍 Când vii dinspre Sovata, după Băile Szejke, pe partea dreapta a drumului, trebuie să fii atent pentru că este o intrare îngustă și numai un mic loc pentru parcare. [Pista de biciclete.] După ce laşi maşina şi urmezi drumul de bicicletă/pietonal paralel cu şoseaua, la un moment dat vei da peste un indicator cu inscripția „Székely Kálvária”, care te direcţionează spre Calvar; de aici începe o urcare uşoară, în care trebuie să urmăreşti plăcuţele de lemn pe care apare cuvântul „Kálvária”; la prima dintre ele o să faci la dreapta şi vei trece lângă o casă cu turn (din curtea căreia s-ar putea să te „salute” doi câini, bine că numai de dinăuntru 😀). [Indicatorul de lângă şosea.] Traseul continuă urcarea și intră în pădure. De aici începe Calvarul Secuiesc prin care poți urmări Calea Crucii cu Patimile lui Isus. Acestea sunt sculptate ca basoreliefuri în stânci de doi metri; creaţii ale lui Zavacki Walter Levente, un sculptor renumit din Odorheiu Secuiesc.  Pentru că cele 12 stații sunt plasate pe lângă o potecă un pic abruptă, să fii cu grijă pe unde calci! 😉  Urmărind Calvarul ajungi pe creasta dealului Nagymál unde se înalță capela Ugron (o veche familie nobilă din Odorheiu Secuiesc) construită de Ugron Ákos în 1890. În fiecare an pe 8 septembrie, aici se organizează pelerinajul familiei Ugron, la care participă un număr mare de membri ai familiei. Lângă capelă mai este o stâncă cu inscripția „Sírban” („În mormânt”) și încă una pe peretele capelei „Gyászban” („În doliu”) - sunt ultimele două staţii ale traseului.  Pe fiecare dintre pietrele ce marchează staţiile apar și datele momentelor cruciale din istoria secuilor asociate cu Patimile lui Isus, gravate și cu runele secuiești (alfabet secuiesc, un fel de „scriere pe răboj”): I. Verdict / 1241-1242– Invazia tătară. II. Împovărat/ 1526 – Bătălia de la Mohács, învingerea  Regatul Ungariei de către Imperiul Otoman, având ca rezultat împărțirea Ungariei pentru aproximativ 150 de ani între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg. III. Împiedicat / 1562 – Determinarea răscoalei secuilor de către armatele lui Zsigmond János. IV. Întâlnire / 1596 - Carnavalul sângeros - Răscoala secuilor, pentru promisiunile neîndeplinite, a fost determinată de către Bocskai István. V. Ajutor / 1690 – Încetarea principatului Transilvaniei. VI.  Simpatizare / 1711 - Încetarea sistemului militar al secuilor în urma înfrângerii în urma războiului de independență purtat sub conducerea lui Ferenc Rákóczi al II-lea. VII. Cădere / 7 ianuarie 1764 - Masacrul de la Siculeni / Execuția în masă a secuilor de către armata austriacă, drept pedeapsă pentru secuii rebeli care au solicitat menținerea privilegiilor soldaților regimentelor grănicerești secuiești ce păzeau granița militară transilvăneană. VIII. Consolare / 1 august 1849 - Bătălia de la Pasul „Nyerges” (Pasul Cașin) – Au fost uciși aproximativ 1000 de secui în timpul Revoluției Pașoptiste, în lupta cu armatele țariste și austro-ungare. IX. Prăbușire / 27 august 1916 - Intrarea în Transilvania/ Trecerea trupelor armatei române prin pasul Carpaților.  X. Privarea / 4 iunie 1920 - Dictatul de pace de la Trianon, conform căruia Transilvania este separată de Ungaria. XI. Crucificarea / 26 august 1944 - Lupta de pe valea Uzului / Atacul trupelor sovietice. XII. Abandonat / 10 februarie 1947 - Tratatul de pace de la Paris / România primește înapoi Transilvania de Nord (care fusese transferată Ungariei în 1940 prin Dictatul de la Viena). XIII. În doliu / 4 noiembrie 1956 - Revoluție în Ungaria împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice / A  fost înăbușită de trupele sovietice. XIV. În mormânt / 5 decembrie 2004 - Referendum în Ungaria, cu privire la dubla cetățenie pentru maghiarii care locuiesc în afara Ungariei – fără rezultat. Lângă capelă vei găsi câteva bănci unde te poţi odihni după urcuş și, în liniștea pădurii, te poți uita la orașul care se întinde sub picioarele tale. Să ne spui într-un comentariu, te rugăm, ce impresie ţi-a făcut acest traseu! 🙏

Unul dintre traseele scurte (de aproximativ un ceas) pe care le poți face în Sovata este până pe Dealul Căpâlna, la Capela 14 cruci. Pe lângă simbolistica remarcabilă a locului, priveliștea spectaculoasă va încununa plimbarea plăcută la punctul de destinație. Sunt multe rute ca variante, dar noi îți recomandăm ca plecarea să o faci de la Izvorul Maria; în afară de faptul că ai să bifezi încă un punct de importanță turistică din zonă, ai să poți să-ți iei pentru drum o apă cu poveste a meleagului, iar dacă ți-ai parcat mașina în zonă, la întoarcere probabil vei fi și mai bucuros de alegerea făcută. [Izvorul Maria.] Pe scurt povestea izvorului sună cam așa: la începutul anilor 1900, când Sovata suferea de lipsa apei potabile, o actriță inimoasă, pe numele ei Jászai Mari are ideea de a organiza, în timpul vacanțelor sale la Sovata (1905 – 1907 ) evenimente de artă cu artiștii din Budapesta cu scopul strângerii de fonduri pentru o fântână. În urma serilor organizate strânge 2 400 de coroane. În 1910 banii sunt folosiți la înființarea fântânii (izvor) ce avea să-i poarte numele. Dar să ne întoarcem la drum că nici nu am plecat 😉 Așadar, de la Izvorul Maria urci ușor până ce indicatorul îti va arata direcția către Capela 14 cruci, iar drumul face la dreapta - unde începe strada Cerbului. [Indicatorul spre Capelă.] Traseul este marcat pe garduri, arbori, stâlpi - semnul este un triunghi albastru cu un contur alb. [Traseul spre Capelă.] Vei ajunge pe un drum forestier și la câteva minute de mers vei observa, dacă vei fi atent, pe stânga un copac ce te va ghida spre capelă, cu acelaşi triunghi albastru. [Traseul prin pădure.] Cu riscul de a ne repeta, acesta este doar unul dintre traseele pe care poți ajunge până sus la bisericuță, dar unul foarte lejer și tare scurt 🙂 Cum ziceam plimbare ușoară, pe un povârniș lin. Nu după mult timp, dincolo de singura pantă mult spus pieptișă, ai să ajungi în luminiș, unde un indicator te anunță că mai sunt 5 minute până ajungi la destinație, iar un altul te ghidează spre spre Stâna de Vale. [Pe indicator ai să găsești și detaliile salvamontului (în caz de nevoie).] Via Transilvanica intersectează traseul (una dintre borne fiind chiar lângă capela). Vei fi ghidat până în spatele destinației - tăinuită de un pâlc de brazi - deci mergi fără grijă. Înainte de a admira punctul final al călătoriei, te va întâmpina un monument din lemn cu o inscripție în maghiară În amintirea soldatului necunoscut, iar apoi, Capela cu cele 14 cruci ale sale ce încoronează dealul. Priveliștea e bonus! 😍 [Monumentul din lemn.] La data documentarii nu am putut vizita interiorul, fiind închis, dar câteva băncuțe te vor aștepta să-ți odihnești trupul și sufletul. În pridvor ai să regăsești o rugăciune în română și câteva în limba maghiară. Povestea capelei de pe Dealul Căpâlna ("Tyúkász" în limba maghiară), începe în 1876, când pustnicul János Esztergár a creat crucile pe coasta dealului, ce simbolizează cele 14 stații de pe Muntele Golgota. Ceea ce trebuie să știi e că până în 1900, pe aceasta cale a crucii credincioșii veneau anual, în număr considerabil. În încercarea păstrării tradiției, două pelerinaje încă au loc pe 1 mai – Găsirea crucii şi pe 14 septembrie – Înălțarea crucii (cu slujbe ce au loc sâmbăta). Intenția ridicării unei capele, cu bani strânși din donații a apărut în mintea lui János Esztergár în 1886. Împins de dorința ducerii la bun sfârșit a lucrării, el a călătorit în Transilvania și a strâns aproximativ 500 de coroane pentru ridicarea lăcașului. În 1887 au început construcțiile, iar în anul 1888 s-au finalizat. În 1889 au primit permisul de funcționare de la episcop și în dar un altar portabil. Colina cea verde ce te uimește ziua, deopotrivă te surprinde și noaptea. Seara, fiecare cruce minuțios numerotată este luminată la bază de un reflector, astfel încât în negură arată spectaculos, noi nu am zăbovit până seara, dar ni s-a povestit. [Cele 14 cruci şi priveliştea asupra oraşului.] În trecut capela era deschisă zilnic, dar "civilizația" călătorilor a dus la închiderea ei. În prezent, în timpul sezonului, dacă ești interesat să-i vizitezi interiorul, după ora 17 un domn îți va deschide biserica. Ceea ce va trebui tu să faci este să iei legătura cu Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sovata și ti se va răspunde cu bunăvoință - găseşti numărul de telefon mai sus.

Deşi nu se poate vizita în interior, merită să vezi Capela Inima Reginei Maria din Bran pentru povestea ei şi pentru farmecul aparte, umbrit însă în parte din păcate de neglijenţa şi lipsa de preocupare a celor care ar trebui să o îngrijească... Regina Maria şi-a dorit ca după moarte trupul să-i fie înmormântat în necropola regală de la Curtea de Argeş dar inima să se odihnească în capela Stella Maris din Castelul Balcic - reşedinţa de vară a familiei regale din România, iar la moartea sa (1938) dorinţele testamentare i-au fost îndeplinite. Doi ani mai târziu însă, odată cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria şi pierderea Castelului de la Balcic, caseta care conţinea inima Reginei a fost adusă la Bran de către fiica acesteia, Principesa Ileana, şi depusă în biserica de lemn din curtea Castelului Bran, de unde apoi a fost mutată într-o criptă săpată în stânca Măgurii Branului. Atunci, Principesa a demarat lucrările de construcţie ale unei capele din piatră, copie fidelă a celei de la Castelul Balcic. Capela, construită în stil bizantin, pictată de renumitul Arthur Verona, era dedicată memoriei Reginei şi ar fi trebuit să fie locul de odihnă veşnică a inimii acesteia. [Capela din Bran, în zilele noastre. Uitată de toţi şi de toate. 😢] Unele surse spune că abolirea monarhiei din 1947 a găsit capela terminată dar încă nesfinţită, după altele (un document din arhivele fostei Securități - dosar 2637, vol. 2, ff. 40-41) se pare că la 27 iunie 1947, părintele Arsenie Boca, chemat de de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus de Pirncipesa Ileana, sfințește totuși capela, chiar dacă nu era terminată.  Cert este că după venirea comuniștilor biserica a fost uitată  de toți și de toate, până în 2018 când de ziua Sf. Mucenic Gheorghe (23 Aprilie) părintele protopop Gheorghe Colțea a săvârșit prima liturghie aici. Se pare că și ultima, după aceea biserica intrând iarăși în uitare. Întorcându-ne în 1947, inima Reginei nu a mai fost mutată aici, rămânând ascunsă în cripta din apropiere unde fusese adusă de la Balcic încă 21 ani. În 1968, comuniștii din zonă, curioși să vadă ce se ascunde în cripta de vis-a-vis de castel, au venit însoțiți de directorul Muzeului din Bran au deschis cu o rangă sarcofagul din piatră din criptă și au găsit o casetă de argint aurit. În interiorul acesteia se afla o altă casetă de argint cu mai multe monturi de platină și pietre prețioase, înfășurată în drapelele englez și român, şi care conţinea inima Reginei. Până în 1971 caseta a fost păstrată în Castelul Bran, după care a fost mutată la Muzeul Național de Istorie a României. [Sarcofagul din piatră de la Cripta Inima Reginei.] În anul 2015, caseta a fost depusă în Salonul de Aur din Castelul Pelișor din Sinaia, locul în care inima Reginei Maria a încetat să bată la 18 iulie 1938 şi unde va rămâne pentru eternitate. [Cripta Inima Reginei Maria.] Dacă vrei să te reculegi la Cripta în care inima Reginei Maria s-a odihnit mai bine de 20 de ani, traversează pârâul Turcul pe una din cele două punţi din lemn, vis-a-vis de clădirea Vămii Medievale (între Capelă şi Castelul Bran) şi o vei vedea în versantul Măgurii Branului.

La fel ca majoritatea catedralelor arhiepiscopale, episcopale sau mitropolitane din România, și cea de la Constanța are un dublu rol, atât de catedrală arhiepiscopală cât și de biserică a unei mănăstiri – Mănăstirea „Sfinții Apostoli Petru și Pavel". La data documentării noastre, aici viețuiau 12 slujitori monahi; pe lângă aceștia, în catedrală slujesc și câțiva preoți de mir, căsătoriți. Astfel, Constanța este unul din puținele municipii din România care are în mijlocul orașului o mănăstire, în cadrul căreia se află catedrala celei mai vechi Mitropolii de pe actualul teritoriu al României, amplasată alături de un sit creștin timpuriu din vremea Imperiului Roman. [Vedere rară, sf. sec. XIX.] În piatra de temelie, pusa la 4 septembrie 1883 și sfințită de către episcopul Dunării de Jos Galați, Iosif Gheorghian, a fost introdus actul de fundație semnat de către Regele Carol I și soția sa, Elisabeta, alături de „medalii, decorațiuni și monete naționale”. Deși recepția provizorie s-a făcut în 1885, odată cu terminarea lucrărilor, sfințirea bisericii s-a făcut abia la 22 mai 1895, după o întreaga saga legată de cel care trebuia să picteze biserica și după o serie de probleme apărute la fundație, acoperiș, crăpături în pereți etc.. [Actul de fundație, semnat de Carol I și Elisaveta, 4 Septembrie 1883.] Planurile de construcție aparțin renumitului arhitect Alexandru Orăscu (care spre sfârșitul carierei a îmbrățișat stilul neoromânesc), iar arhitectul diriginte al lucrărilor a fost Carol Benesch. Antreprenorul lucrărilor a fost Henri Guaracino. Se pare că Barbu Ştefănescu Delavrancea, când a văzut-o pe la 1888, a spus despre ea că ar fi fost o „reproducţiune reuşită şi poate cu mai juste proporţiuni decât originalul a Domniţei Bălaşa din capitală“ (reconstruită în 1885 în București sub proiectul și supravegherea acelorași Alexandru Orăscu și Carol Benesch) iar într-o publicație de prin 1924, era descrisă ca o „clădire impozantă, cu faţada monumentală, care aminteşte de biserica de la Curtea de Argeş“. [În stânga, Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel.] Deși pare incredibil, odată cu sfințirea ei în 1895, a devenit prima biserică românească din oraș; 😮 până la ea, singurul loc unde se „îmbisericeau” creștinii ortodocși români fiind biserica aparținând comunității grecești, singura biserică ortodoxă acceptată de stăpânirea otomană. Cunoscând această situație, imediat după  cucerirea independenței în 1877 și alipirea Dobrogei la România, Regele Carol I a recomandat construirea primei biserici parohiale românești, fiind nu doar ctitorul ei moral ci și unul dintre marii susținători inclusiv financiar. Și nu doar al ei ci și al bisericii catolice, al sinagogii și chiar al marii moschei (care îi poartă și numele), aflate toate în apropiere. [Detaliu pictură.] Prima pictură, realizată în ulei de pictorul George Demetrescu Mirea între anii 1885-1888 în stil realist, a fost destul de controversată, atât ca abordare tehnică cât și sub aspect religios, fiind considerată la acea vreme drept necorespunzătoare (ziarul Constanța relata la 27 septembrie 1892, în articolul „Iarăși Catedrala nóstră”, că Mirea și-a pictat în rol de muceniță atât soția cât și câteva frumuseți ale Bucureștiului acelor vremuri „...doamnele doctor Fridman și Drăgescu, boeroaica Stina”). Aceste controverse, care au ajuns până în Parlamentul de la București, se pare că au avut și ele o contribuție importantă la întârzierea cu 10 ani a momentului sfințirii. Conform aceluiași ziar Constanța, până când artistul nu a fost de acord să retușeze și să aducă pictura în standardele canonice, „P.S.S. Episcopul Dunărei de Jos în a cărei eparchie intră și Dobrogea, refuzase să sfințească Catedrala construită la Constanța și să o deschidă astfel credincioșilor sub cuvânt că picturile murale nu ar fi bisericești”.  Chiar dacă nu par, așa bine împodobite și poleite cu foiță de aur, toate candelele, policandrul, catapeteasma și stranele sunt făcute din lemn, și majoritatea sunt originale, de la sfințirea bisericii, realizate după planurile vestitului arhitect Ion Mincu și lucrate la Paris, sub directa supraveghere a acestuia. [Mobilier bisericesc original, creație a arh. Ion Mincu.] După ce a trecut fără stricăciuni majore prin mai multe cutremure și furtuni puternice, inclusiv „uraganul” din ianuarie 1931 despre care vorbea episcopul Gherontie într-o scrisoare adresată primarului, în timpul celui de-al doilea război mondial Catedrala a fost bombardată de aviația sovietică, fiind afectată destul de serios, astfel încât după terminarea războiului a fost necesară reconstrucția altarului (parțial) și a catapetesmei (integral), precum și realizarea unor lucrări de reconsolidare generală. La sfârșitul acestora, în 14 Ianuarie 1951 biserica  a fost resfințită de I.P.F Iustinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române iar între anii 1959 și 1965 o echipă de pictori condusă de Gheorghe Popescu și Niculina Dona-Delavrancea a refăcut integral zonele afectate de bombardament, în stil neobizantin, folosind tehnica frescei ude. Dacă privești cu atenție vei observa că marea majoritate a sfinților au port tradițional românesc sau cu influențe românești. [Detaliu, altarul distrus după bombardamentul din 1941.] Lăcaşul a servit ca biserică parohială până în anul 1923 când, odată cu reînființarea Episcopiei Constanța, devine catedrală episcopală... până în 1950, când Episcopia a fost desființată și integrată în Episcopia Dunării de Jos. Între anii 1950-1990, deşi era considerată în continuare Catedrală a oraşului, oficial a devenit biserică parohială. Abia după reactivarea Arhiepiscopiei Tomisului în 1990, redevine Catedrală arhiepiscopală, iar din 2001, menţinându-şi statutul, este organizată ca lăcaş monahal sub numele de Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. [Catedrala și Palatul Episcopal.] În biserică sunt mai multe icoane făcătoare de minuni, una dintre ele, a Maicii Domnului, pictată la mănăstirea Durău în perioada interbelică, a scăpat neatinsă după bombardamentul din 1941, fiind găsită în ușa bisericii și nu în altarul unde se afla de obicei, care tocmai fusese aproape distrus. Pe lângă icoanele care atrag foarte mulți credincioși, catedrala adăpostește și fragmente de moaște ale foarte multor sfinți, printre care Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel, Sfinții Mucenici Vasile, Nicolae, Rufim și Simeon Stâlpnicul, Sfinții Mucenici și Doctori fără de arginți Epictet și Astion de la Halmyris (cei mai vechi martiri atestați pe pământul românesc), Sf. Pantelimon, Sf. Nectarie, Sf. Serafim de Sarov si Stelian Paflagonul (ocrotitorul copiilor)... și bineînțeles, ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel, aduse și dăruite catedralei la hramul din 2022 de o delegație condusă de Mitropolitul Iacob de la Silistra (Bulgaria). Datorită importanței moaștelor Sf. Pantelimon, primele aduse în România, certificate oficial și depuse aici în anii 1930 într-o raclă foarte frumoasă, donație comună a regelui Carol al II-lea și a enoriașilor catedralei, 27 Iulie este considerat al doilea hram al catedralei; atunci și în sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 Iunie) au loc cele mai mari procesiuni religioase din oraș. [Detaliu catapeteasma originală proiectată de Ion Mincu, distrusă în 1941.] Fiind o catedrală arhiepiscopală, I.P.S. Teodosie ține liturghii aici, pe cât îi permite timpul; de obicei, începând cu ora 22, în serile de joi oficiază Acatistul Maicii Domnului iar Sâmbăta, Acatistul Învierii. Programul de slujbe, în zilele în care nu este liturghie arhierească, începe la ora 7 cu Acatistul, Ceasurile și Sfânta Liturghie, iar programul de seară începe la ora 17, cu Vecernia (apusul soarelui); urmează Pavecernița (rugăciunea de după cină), Miezonoptica (ora 24)  și Utrenia (la răsăritul soarelui) - slujbe care se fac doar în mănăstiri.    Doritorii au la dispoziție două magazine cu suveniruri și articole bisericești, Pangarul Mănăstirii aflat chiar la intrarea în catedrală și Pangarul Sf. Nicolae, lângă palatul arhiepiscopiei, vecin cu catedrala. - surse folosite în documentare: www.groovehour.com, „Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel. 1883-2008”, Doina Păuleanu și Virgil Coman

Unde? Municipiul Făgăraș, județul Brașov, Transilvania Când? În 1310, pe locul unde se aflase o fortificație din pamânt și lemn, începea construcția a ceea ce va deveni un valoros monument de arhitectură militară medievală - Cetatea Făgărașului. Interesant: una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăţi medievale din Europa de Est, Cetatea Făgăraşului este cunoscută ca fiind "cetatea care nu a fost cucerită niciodată" - începând cu anul 1500 și până la mijlocul sec. XIX a fost asediată de 15 ori fără succes! Istoric Pe la 1526 a devenit castel seniorial fortificat după ce a intrat în posesia lui Ștefan Mailat, stăpân al domeniului feudal al Făgărașului. În 1599 cetatea a fost ocupată de Mihai Viteazul, care a dăruit-o soției sale, Doamna Stanca. În 1696, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, a fost preluată de austrieci şi a început să piardă din măreția de odinioară... [Statuie Doamna Stanca. Spiridon Georgescu - 1938.] Construcție și destinație Menită inițial să apere sud-estul Transilvaniei de atacurile tătarilor și otomanilor, cetatea cu o istorie de peste 700 de ani avea să îndeplinească de-a lungul istoriei roluri variate și să adăpostească oameni și povești din cele mai fascinante – baluri grandioase, lupte, prizonieri, colecții de artă, torturi teribile. Prima transformare i-a fost adusă de Ștefan Mailat, în perioada cât a fost proprietar al cetății (1528-1541) și voievod al Transilvaniei (1534-1541). Grosimea zidurilor a fost dublată (în unele zone au peste 3 metri grosime!), i-au fost adăugate încăperi și săli, transformându-se din cetate de apărare într-un castel seniorial fortificat. Apoi, după ce a cucerit-o în 1599, Mihai Viteazul a transformat-o în reședință. Castelul a devenit astfel unul din cele mai mondene locuri din Transilvania, între zidurile lui organizându-se baluri fastuoase, cu zeci de invitați din cei mai aleși, cu viței și zeci de porci și de claponi sacrificați, butoaie de vin care curgeau pentru desfătarea oaspeților. Avea să devină însă mai târziu loc de încarcerare și robie pentru copiii și Doamna voievodului. În 1617 turnului sud-vestic i s-au adăugat două niveluri. În 1630 șanțul de apărare a fost lărgit iar mai târziu pivnițele au fost transformate în temnițe pentru iobagii nesupuși. În 1696, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, cetatea a devenit cazarmă iar mai târziu închisoare militară. Cu siguranță impresionantă este sala tronului, pe care administratorii din prezent au făcut tot posibilul să o amenajeze cât mai aproape de originalul din perioada de glorie a cetății. E un exercițiu interesant să-ți imaginezi sala ocupată de conducători din toată lumea, regi și regine, cavaleri medievali și sfetnici credincioși. Istoria modernă și contemporană Între 1948 și 1960 cetatea a fost utilizată ca închisoare pentru cei ce se opuneau regimului comunist – deținuții politic. Acestei perioade îi este în prezent dedicată o aripă a cetății, care readuce în atenţie rezistența anti-comunistă, cu povești cutremurătoare din istoria noastră recentă, pagini importante din memoria noastră ca popor. Dezafectată după 1960 și aproape necunoscută până în urmă cu ceva ani, cetatea a beneficiat de investiții semnificative care au readus-o la viață. Susținută de promovare adecvată, a devenit o atracție turistică importantă atât pentru români cât și pentru străinii interesați care vizitează regiunea. În 2020 a fost început un proiect de restaurare care a constat în refacerea celor două poduri de lemn (cel din nord, fix, pe unde acum se face accesul în cetate și cel mobil, rabatabil, pe care se iese din cetate), restaurarea zidurilor de apărare și a unuia dintre bastioane, refacerea drumului de strajă; s-au reamenajat aleile, fântâna și toată curtea interioară (care în perioada medievală era numită Piața Cetății); și mai ales, s-a schimbat acoperișul. Toate acestea, împreună cu amenajarea unui un traseu de promenadă pe care poți face înconjurul prin exterior zidurilor de apărare, i-au dat cetății un suflu nou și atractiv. 😍 Interesant este că, deși a fost construită pe o fostă mlaștină, datorită cantității impresionante de piatră folosită, cetatea nu a avut nevoie de reconsolidare. La fundație s-au folosit trunchiuri masive de stejar (câțiva sunt expuși în muzeu) peste care s-a pus piatră de râu iar peste toate s-a turnat var nestins; iar pe toată această „talpă” construcția masivă a cetății s-a „așezat” foarte bine, rezistând foarte bine până în prezent. În cele peste șapte secole de existență, singurul punct slab al cetății a fost... acoperișul, care a trebuit refăcut de mai multe ori. [Drumul de strajă, proaspăt restaurat.] Cetatea adăpostește în prezent Biblioteca Municipală și Muzeul Ţării Făgăraşului "Valer Literat" (profesor, reprezentant de bază al vieţii culturale din oraşul Făgăraş în perioada interbelică), al cărui patrimoniu cuprinde colecţii de arheologie, arme, numismatică, documente, carte românească, port popular, ţesături etc. Cu 125 de încăperi și cinci etaje, ne face cunoștintă cu arhitectura timpurilor dar și cu obiceiurile lor, mai vesele sau mai triste – baluri fastuoase sau ... cu Fecioara de Fier, teribil instrument de tortură. Începând cu luna iunie a anului 2024, în fiecare weekend poți asista la ceremonialul de gardă -  o reconstituire a unui ritual ce se desfășura la Cetetea Făgărașului încă din sec. XVII, în care principesa Transilvaniei, stăpâna Cetății, dădea instrucțiuni căpitanului gărzii cum să se verifice zidurile, să se deschidă porțile. De fapt, este o reluare a ritualului care se ținea aici până la Pandemie, dar cu decoruri, costume și armuri replici după originale din epocă ... chiar și cu Principese noi, „recrutate” din personalul Muzeului. 10 soldați mărșăluiesc din Bastionul Szabo (redenumit acum bastionul gărzii cetății) până la poarta cu pod rabatabil, unde dau raportul și primesc instrucțiuni de la Principesă. Așa că, dacă te afli în zonă Sâmbăta sau Duminica, vino la Cetate un pic înainte de ora 12, la intrarea principală (de Est) unde pe lângă ceremonial, poți asista și la ridicarea și coborârea podului mobil! 😍 Impresia noastră Pe noi ne-a impresionat cel mai mult zona dedicată deținuților politic din perioada comunistă. Probabil datorită apropierii în timp și urmelor pe care încă le mai simțim ... Între 600 şi 1.000 de deţinuţi politic au fost închiși aici. Pentru idealuri care acum sunt luate de-a gata, sunt privite ca normalitate, ca aerul pe care îl respirăm – libera exprimare, dreptul de proprietate, libertatea religioasă. Au trecut prin torturi crunte, menite să îi “educe” în spiritul noii orânduiri. Mulți dintre ei au murit; nu se ştie exact câţi, pentru că regimul avea grijă să li se piardă urma, erau înmormântaţi pe ascuns, în timpul nopţii sau în gropi comune. Turnul Temniţă era locul cel mai greu - o carceră îngustă de doar 50 de centimetri, în care deținuții stăteau chirciţi, în apă foarte rece care le ajungea până la genunchi. În urma deciziilor unor “ideologi” care se ghidau după principii ca acesta: “Să ne luăm toate angajamentele ce ni se vor cere, dar, când va veni momentul, să ne amintim că onoarea comunistă constă în a nu îndeplini aceste angajamente” (V.I. Lenin, “Vorbe goale despre libertate”). [Pentru cine nu știe sau a uitat ce însemna comunismul...] De la șanțul cu apă, cu lebedele lui grațioase, la impunătoarea sală a tronului sau la mărturiile opresiunii comuniste, Cetatea Făgărașului reprezintă o incursiune în istoria românească ce nu trebuie să lipsească de pe lista de obiective a oricărui călător în zonă! ┄ Intrarea în cetate se face pe poarta de la zidul de Nord, pe podul fix. În zona intrării sunt multe locuri de parcare, inclusiv pentru microbuze și autocare. Preț bilete:  Adulți 30 lei Pensionari 15 lei Elevi, studenți 10 lei Gratuit pentru copii <7 ani, persoane cu dizabilități și însoțitorii acestora. Click aici pentru mai multe detalii despre vizitare.

Cetatea Feldioarei Acum o știm după acest nume. Dar la începuturi a avut unul mult mai plin de semnificație – Marienburg; adică „Cetatea Mariei” în germană, pentru că a fost ridicată, în secolul 13, de către cavalerii teutoni, a căror protectoare era Fecioara Maria.  Cea mai veche atestare documentară o plasează în anul 1225. Cavalerii s-au așezat aici probabil undeva în jurul anului 1211, după ce acest lucru le-a fost permis de Andrei al II-lea, regele Ungariei, cu scopul de a apăra teritoriile coroanei ungare. Și s-au pus pe treabă – pe construit (cu metode trainice care au dus la păstrarea până în zilele noastre a unor părți de zid), pe dezvoltat, pe comerț și pe extins. Lucrul ăsta însă nu i-a plăcut regelui Ungariei, care tot el i-a și alungat, în urma lor rămânând totuşi o localitate înfloritoare. Marea reconstrucție din 2013 Distrusă (1430, 1432, 1457) și reconstruită în repetate rânduri (un document din anul 1439 spune că “locuitorii comunei Feldioara au construit o cetate cu mari cheltuieli şi cu mare osteneală”), cea mai veche fortificație din județul Brașov şi cea mai mare cetate construită de teutoni în Transilvania, a fost la un moment dat abandonată ruinei.  Au rezistat doar turnul de nord-vest, fântâna, temelia capelei și o parte din pivniță. Până în 2013, când s-a început un proiect amplu de restaurare, completat cu o cercetare arheologică aprofundată ce a dus în mod fericit și la descoperirea unor artefacte antice bine conservate, dovezi ale locuirii îndelungate, de mii de ani, a acestor meleaguri. Proiectul de restaurare a fost planificat și implementat cu eforturi semnificative de conservare a fortificațiilor inițiale, de păstrare a arhitecturii atât cât a putut fi cunoscută și de redare a măreției de odinioară. Iar rezultatul este unul remarcabil, care a dus la introducerea monumentului istoric în circuitul turistic, dându-se astfel ocazia celor interesați de epoca medievală să intre în contact cu noi pagini de istorie românească și europeană. Merită să păşeşti pe urmele cavalerilor teutoni şi să contemplezi de pe metereze toată Ţara Bârsei până hăt-departe spre Munţii Bucegi! Taxe vizitare: Adulți / 20 lei, Pensionari / 10 lei, Elevi, studenți / 5 lei Gratuit pentru copii <7 ani, copii din centre de plasament, aşezăminte sociale, şcoli speciale, persoane cu dizabilităţi. Ultimul bilet se eliberează cu 30 de minute înainte de ora de închidere.

Pe Dunăre în gios, pe un mal frumos, mândră și semeață se ridică Cetatea Severinului, cea mai frumoasă moștenire medievală a orașului. Adresa ei o regăsești pe strada Portului, dar cel mai simplu ajungi la ea de pe Bulevardul Carol, coborând pe lângă Palatul Culturii, pe o alee ce a fost refăcută o dată cu cele două monumente, teatrul și cetatea. Este aproape de centru, în vecinătatea parcului Dragalina. Parcul, în schimb, a rămas nereabilitat. E igienizat, dar ponosit, aproape că nu mai are bănci, iar vegetația este neîngrijită.  [Parcul din vecinătatea Cetăţii ar merita mai multă atenţie.] Cetatea medievală se numără printre cele mai importante monumente ale Drobetei și de ea se leagă celelalte 2 nume regăsite în denumirea orașului, Turnu-Severin. Locul este plin de poveste și ascunde în spate foarte multe fapte istorice care au definit poporul român. Istoria Cetății este bogată și a lăsat în urmă nenumărate povești. Deși nu se cunoaște exact anul în care a fost construită, istoricii spun că undeva pe la 1233 au fost ridicate zidurile unei noi cetăți ce avea să poarte numele Severinopolis (ceea ce a stat și la baza Banatului de Severin, Terra Zeurino sau Țara Severinului). Numele i-a fost dat după cel al împăratului Septimiu Sever, în timpul căruia Drobeta a fost ridicată la rang de colonie. Aceasta este prima variantă. A doua propune un termen din limba slavonă, ”severnâi”, care înseamnă nordic sau din nord, iar a treia posibilitate vine din partea misionarilor catolici care se adăposteau în cetățile medievale, aici ajungând și Sfântul Severin de Noricum (o zonă din Austria). Ca și explicația numelui și istoria ei este extrem de alambicată. Principalul scop pentru care a fost ridicată cetatea a fost cel militar. Fortăreața se află la 500 de metri de podul roman construit de Apollodor din Damasc, iar săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului au stabilit că aceasta a fost construită în mai multe etape. Gloria sa a durat din secolul al XIII-lea până în anul 1524, când a fost distrusă de otomanii lui Soliman Magnificul. Panourile din interiorul monumentului sunt pline de informații. Pe ele puteți citiți despre Andrei al II lea al Ungariei și înființarea aici a Banatului de Severin, cu Luca primul ban cunoscut de istorie. Urmează partea cavalerilor ioaniți care o menționează în diploma lor drept Castrul Zewrin și apoi perioada de după retragerea lor când cetatea rămâne în bătaia tunurilor tătare, bulgărești și turcești. Mircea cel Bătrân a înființat aici Bănia Severinului și a semnat cu Sigismund al Ungariei un tratat prin care să se ocupe de restaurarea zidurilor. Sfârșitul i-a venit prin 1526 când, în vremea lui Neagoe Basarab, a venit Soliman Magnificul și a făcut-o praf. A fost atât de mult distrusă de turci încât doar Turnul lui Sever, înalt de 22 metri, lung de 9 metri și lat de 2,5 metri, a mai rămas pe verticală. Și așa s-a păstrat mult timp, un perete de bolovani înconjurat de bălării și gropi. Doar localnicii se perindau pe acolo , ”La Ruine” era locul în care îndrăgostiții se ascundeau de ochii curioșilor. [Turnul lui Sever, azi.] În 2010, la o distanță de 500 de ani după distrugerea ei, a fost reconstruită. Printr-un proiect cu bani europeni, Cetatea a renăscut. Autoritățile au obținut 14 milioane de euro pentru salvarea ei. Lucrările au durat vreo 5 ani pentru că aici a fost raiul arheologilor. Cu ocazia săpăturilor a fost descoperit un important tezaur, dar și resturi de arme, armuri, oseminte și ceramică. Au fost scoase la lumină și alte două ziduri din incintă despre care nu se știa absolut nimic. Deasemenea importantă a fost descoperirea unei fântâni în mijlocul cetății. Tunuri din bronz, ghiulele, vârfuri de săgeți de arc și arbalete, morminte, toate au făcut să tresalte inima istoricilor și au completat inventarul muzeului. Pe țeava unui tun a fost descoperit chiar blazonul unui cavaler, un scut de cruciat, pe el figurând un arbore cu trei ramuri ce se termină fiecare cu câte o frunză de stejar. A fost dat spre cercetare amănunțită pentru a i se se stabili originea exactă. În ciuda acestor descoperiri și a faptului că monumentul, dar și zona au fost salvate, reabilitarea a fost și criticată. S-a scris că actuala versiune proaspăt renovată a ruinelor nu mai seamănă cu cetatea medievală de odinioară. Că lucrările prea au ”înnoit-o”, că e prea albă, prea cimentată, prea betonată, prea asfaltată și modernă. Noi zicem că săpăturile au repus-o în valoare și îți recomandăm să o adaugi în planul tău de călătorie. O plimbare printre ziduri și vestigii e cea mai naturală și ușoară metodă de a învăța istoria, în plus e un loc frumos cu priveliști faine spre Dunăre. La data documentării noastre intrarea era gratuită. 😍 Pentru severineni (dar şi pentru vizitatorii oraşului), de prin 2016, aici au loc manifestări culturale, inclusiv festivaluri medievale, proiecţii de film, lansări de carte, spectacole de teatru sau concerte de muzică. Urmăreşte această pagină şi când vor veni vremuri mai bune, vei fi notificat când se va organiza ceva aici!

La fel ca în mai toate localitățile unde există o cetate, și la Enisala există Dealul Cetății (oficial Dealul Gras); pe care se află... ai ghicit! Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale. Dominând lacurile Razim și Babadag și punct de mare interes în zona Gurilor Dunării, cetatea a fost construită în a doua jumătate a sec. 14, cu scop militar și pentru a supraveghea drumurile pe apă și pe uscat din regiune. În urma analizei tehnicilor de construcție, a materialelor și a contextului istoric, s-a concluzionat că singurii interesați și care în același timp dețineau resursele financiare pentru un asemenea demers erau negustorii genovezi, care aveau monopolul navigației pe Marea Neagră, din care câștigau considerabil. Cu ziduri, turnuri și bastioane construite din calcar, cetatea a făcut parte în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân din sistemul defensiv al Țării Românești, în perioada când Dobrogea a fost sub stăpânirea acestui domnitor. Odată cu sfârșitul sec. 15, când Imperiul Otoman și-a început expansiunea iar lacul Razim a fost despărțit de Marea Neagră în urma formării unor cordoane de nisip, cetatea a fost abandonată. [Reconstituire grafică - Radu Oltean.] Cel mai vechi document în care cetatea este regăsită sub numele Yeni-Sale este o cronică turcească din prima parte a sec. 15. Mai fusese identificată și anterior, începând cu sec. 13, într-o serie de hărți de navigație, dar sub denumirea Bambola. Cetatea mai apare și în alte documente – hărți, desene, litografii. Iar primele cercetări arheologice au fost realizate în 1939. Au fost descoperite numeroase monede (bizantine, genoveze, moldovene, muntene, tătărăști, turcești), care vin să ateste rolul multiplu (militar, politic, administrativ, economic) pe care l-a îndeplinit cetatea. ["Arcada oarbă" de deasupra porţii principale.] Cu ajutorul elementelor conservate parțial (curtine, turnuri, contraforturi) s-a putut reconstitui forma inițială a monumentului – era apărat de ziduri groase de 3m și înalte de 6-7m, cu turnuri dispuse de jur împrejur; partea dinspre prăpastie era sprijinită de un bastion masiv. Un element arhitectonic deosebit este reprezentat de bastionul porții principale, cu arcadă dublă, cu un arc în zona centrală; denumită arcadă oarbă, este de origini orientale dar apare și în Țările Române – la Cetatea Neamțului, la bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare, la biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș. Patrimoniul descoperit în zona arheologică Enisala, în mai multe etape, este apreciat drept unul de excepție. Cele mai vechi urme aparțin paleoliticului dar au mai fost găsite și elemente din a doua jumătate a mileniului 5 î.e.n, un mormânt din epoca bronzului (mileniul 4 î.e.n.), din epoca fierului etc.; întreaga zonă a satului s-a dovedit a fi bogată în puncte de interes arheologic. Nu mai devreme de 2013 au fost realizate noi săpături arheologice pentru cercetarea cimitirului și satului medieval de la poalele cetății.  Cetatea a fost încadrată și în Situl Natura 2000 Delta Dunării, habitatele din jur fiind de interes comunitar – stepa petrofilă, tufărișurile, rarități floristice, specii amenințate cu dispariția. În stâncăriile de la baza cetății se află o mică grotă care adăpostește câteva exemplare de lilieci. Dupa 1991 zidurile au fost restaurate, iar cetatea Enisala a devenit un important punct turistic al Dobrogei. [Apus de soare - foto: Mircea Bezercheanu] Pe lângă aspectele arhitecturale, cetatea oferă și o frumoasă perspectivă asupra regiunii, ce cuprinde stânci, lacurile Babadag și Razim, insula Popina, iar atunci când condițiile sunt favorabile poate fi vizibilă și Marea Neagră. Apusul de soare este un moment pitoresc deosebit, care delectează privirile și lentilele multor aparate foto; nici răsăritul soarelui sau al lunii nu sunt de neglijat. [Răsărit la Cetatea Enisala - foto: Dragoş Asaftei.] Program de vizitare este de Marți până Duminică între orele 10.00 – 18.00. Lunea este închis. În zilele de sărbători legale programul poate suferi modificări. Taxa de vizitare este de 10 lei/adult; 5 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Există și o taxă unică de vizitare, care include, pe lângă Cetatea Medievală Enisala, și Gospodăria țărănească din Enisala conservată ”in situ”, un alt obiectiv local, pe care în acest fel autoritățile încearcă să-l promoveze: 12 lei/adult; 6 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Pont: toaletă este lângă parcare; iar de aici şi până la cetate sunt câteva sute de metri şi câteva zeci de trepte 😉.

Dacă te afli în centrul orașului, după plimbarea pe faimoasa stradă a Trandafirilor, în capătul ei fiind, fă-ți timp să urci dealul către Cetatea Medievală din Târgu Mureș. Odată trecut de Bastionul Porții, ai să te simți rupt de cotidian, de parcă zidurile fortificației străjuiesc mai degrabă o oază de liniște și relaxare. Clădirile restaurate și zidurile consolidate te vor uimi, transpunându-te în vremurile de odinioară. Aleile minuțios pietruite - luminate noaptea - semnalizate cu obiectivele de interes – te vor purta ca într-o poveste pe care nu obosesc să o spună... Iar de ești tu cel ostenit, ai bănci pe care să poposești după bunul plac, ba chiar și locuri unde să-ți astâmperi foamea ori setea.  O oază de liniște într-un crâmpei de istorie... o veche cetate ale cărei bastioane încă mai pot fi admirate și vizitate, și care în mod normal ar găzdui săli de spectacole, expoziții, ori ateliere; iar dacă tot am amintit de ateliere află că aici descoperirile arheologice au scos la iveală primul atelier de prelucrare a bronzului (sec. al XV- lea) din Transilvania și prima fabrică de cărămidă (sec. XVI - XVII) din România. 😮 [Bastionul Porţii.] Cetatea Medievală din Târgu Mureș te invită să vezi dincolo de zidurile ei cea mai veche clădire din oraș - Biserica Reformată - și să-i admiri cele 7 bastioane unite prin ziduri (Bastionul Tăbăcarilor, Bastionul Dogarilor, Bastionul Mic, Bastionul Croitorilor, Bastionul Porții, Bastionul Măcelarilor, Bastionul Blănarilor). Tot aici ai să găsești și Clădirea Manutanței (Clădirea Comandamentului) reabilitată în 2008 – 2014, în care funcţionează Muzeul de Arheologie și Istorie (închis temporar la data documentării noastre în contextul Covid-19). [Biserica Reformată, cea mai veche din oraş.] În vecinătatea Manutanţei există o machetă a cetăţii turnată în bronz, prevăzută cu inscripţionare Braille, pentru a facilita o mai bună orientare a turiştilor cu deficienţe de vedere. ❤️ [Macheta turnată în bronz, Braille.] În trecutul nu foarte îndepărtat, cetatea era vie mai ales prin lista amplă de evenimente ce se petreceau în acest colț medieval. Festivalurile, serile de teatru, serbările de tot felul, umpleau calendarul...  În prezent doar Târgul de Primăvară și cel al Cetății urmează să se desfășoare; iar în Bastionul Tăbăcarilor se pregătește o expoziție de pictură – cu accesul limitat... ... și totuși, în ciuda restrictiilor, farmecul fortăreții viețuiește între ziduri, nerăbdător să-și împartă istoria cu oricine dorește să i-o afle. Plimbându-te pe aleile dichisite în orice anotimp vei găsi aici un spațiu miraculos ce te va vrăji indiferent de vârstă; intrarea este liberă, iar porţile-i sunt mereu deschise. Şi dacă tot veni vorba de vârstă, lângă cetate găseşti un frumos loc de joacă pentru cei mici, iar în sezonul de iarnă cetatea găzduiește un patinoar artificial.  [Bastionul Tăbăcarilor, loc de evenimente.] Dacă ai ceva timp, haide să ne întoarcem puțin pe firul poveștii cetăţii noastre: ...cronicarii vremii povestesc că în ziua de Sf. Laurențiu (10 august) 1601, haiducii lui G. Basta atacă și prefac în cenușă, mănăstirea, biserica, turnul și școala din Târgu Mureș. După acest dezastru îngrozitor, fruntașii breslelor încep a clădi cetatea de o vezi astăzi, lucru atestat și de fereastra decorativă ce se poate admira pe Bastionul Porții, la intrare.  Cetatea are 7 bastioane, 5 dintre ele denumite după numele breslei care le-a construit. Aceste bastioane sunt de fapt turnuri de artilerie și se compun din trei sau patru nivele ce comunică în interior prin scări de lemn; structura lor e realizată din piatră de râu iar pereții (cu grosimi de 120-140 cm) din cărămidă. În prezent se pot încă vedea urmele de uzură - ale armelor de foc de calibru mic - pe fațadele turnurilor, ori gurile pentru tunuri amenajate la niveluri inferioare; sau chiar gurile de păcură din Bastionul Porții și Bastionul Mic. Curiozităţi despre bresle: Sistemul breslelor este introdus în Transilvania foarte devreme, mai ales cu scopul de a strânge rândurile pentru apărarea împotriva atacurilor inamice, dar și pentru protejarea intereselor industriale. În 1376 – breslele aveau deja vechime în Ardeal iar statutele lor erau respectate cu strictețe. Meseria trecea din tată în fiu, iar străinilor le era interzis să exercite meşteşugurile. Cu timpul acest punct s-a schimbat, iar breslele ce refuzau, fără un motiv întemeiat, chiar și un cetătean străin, erau amendate cu 20 taleri (veche monedă de argint). Datorită acestei măsuri, se înmulțesc membrii breslelor. Pe lângă cele amintite mai sus, mai existau şi alte bresle: curelarii, funarii, lăcătușii, cismarii, rotarii, brutarii, olarii, cuțitarii, năsturarii, pieptănarii, pălărierii, strungarii, săpunarii, coșarii... Când se înființau breslele, statutele lor trebuiau să fie înaintate regelui spre aprobare, care le stabilea privilegiile și cercul de activități. Breslele erau constituite din: staroste (céhmester), senior (atyamester), decan, inspector (mivlátó mester) și iunior (ifjumester). • Starostele – se alegea pe un an sau doi dintre cei mai bătrâni și/sau bogați membri și reprezenta cel mai înalt nivel din breaslă. El depunea jurământul (că va conduce cu dreptate și onoare) într-o ceremonie ce se încheia cu un banchet zgomotos și ceremonios. Datoria lui era, printre altele, să se îngrijească de actele importante ale breslei. • Seniorul – avea grijă de ucenici și de viața morală a breslașilor ba chiar și de cea materială. Ucenicii care călătoreau prin țară trăgeau la casa acestuia. Împreună cu decanul, mijlocea învoiala între calfele noi și patronii care îi preluau.  • Inspectorii controlau împreună cu starostele, cel puțin o dată pe lună, atelierele și calitatea mărfurilor, iar cei care nu se ridicau la nivelul stabilit erau pedepsiți sau/și excluși din branșă.  • Iuniorul – era cel mai tânăr membru; avea datoria de a invita breslașii la întruniri; la banchete avea grijă să fie mâncare și vin pe mese; intra în atribuțiile lui să-i ducă acasă pe membrii care se îmbătau 😀. Această funcție o avea până la intrarea în breaslă a unui nou venit.  Breslaşii se bucurau de stimă, fiind considerați elita societății. Ucenicii se recrutau numai din familii demne de cinste; după ce se eliberau de la stăpân, ei porneau prin țară, în pribegie, dar nu înainte de a primi scrisori de recomandare și de a fi învățați să aibă o purtare onorabilă: să nu grăiască vorbe necuviincioase sau să înjure, în timpul mesei să nu verse vin pe masă, să nu părăsească fără trebuinţă urgentă masa, să țină discursuri alese.  Dupa terminarea pribegiei, calfele își făceau perioada de probă în orașul în care doreau să se așeze, apoi erau primite în bresle. Primirea se făcea cu mare alai, ce diferea de la o tagmă la alta.  Breasla pălărierilor, spre exemplu, oferea noilor veniți câte o pipă plină cu tutun, pe o tavă de argint, în mijlocul unei coroane de flori; breasla năsturarilor ținea o coroană de flori deasupra capului și-l obliga pe novice să golească trei pahare de vin (pentru țară, oraș și breaslă), breasla românească a tăbăcarilor – trăgea trei palme celor noi veniți – cât să le aducă aminte – că trebuie să sufere pentru interesele breslei.  Statutele mai prevedeau ca noii veniți să se căsătorească în maxim un an de la primirea în asociație. Meșteșugarii de nasturi nu primeau în rândul lor pe nimeni până nu făcea dovada că-i căsătorit sau măcar logodit. Femeile trebuiau să fie și ele vrednice, căci aduceau cinste bărbatului și breslei din care acesta făcea parte. Ele puteau cumpăra marfă ca și bărbații și aveau dreptul să continue meseria după moartea soţului.  Statutele breslelor cuprindeau tot felul de reguli: de la cum trebuie să fie îmbrăcați membrii, la cum trebuie să se comporte în societate: cum trebuie să vorbească, să stea la masă, să mănânce și să bea. Spre exemplu – breasla croitorilor - pe la 1613 - pedepsea pe toți cei care umblau pe stradă cu capul descoperit sau fără manta; pe cel care intra într-o întrunire cu pălăria pe cap, fără să salute, pe cel care stătea cu coatele pe masă, cu picioarele unul peste altul sau într-un picior... Până și mâncărurile erau prevăzute în statute, după cum urmează: La prânz :  Felul I: pe fiecare masă, să se așeze carne de curcă cu hrean și oțet.  Felul II Carne de curcă cu supă de fructe; pe fiecare tavă să fie câte două gâște. Supa să fie din belșug.  Felul III Orez și os cu măduvă și câte o găină piperată.  Felul IV Câte două găini cu piper pătrunjel și șofran.  Felul V: Lângă friptură să fie câte o găină bine piperată.  Felul VI: Fructe, unt, caș, ridichi și covrigi. La cină:  Felul I: pește cu hrean.  Felul II : câte doi purcei fripți, supă caldă, migdale, stafide și struguri din belșug.  Felul III: găină friptă, pătrunjel, piper și carne de vacă.  Felul IV: lângă friptură, o găină și fructe. La fiecare masă, trebuie să se pună câte trei vedre de vin. ( 1 vadră însemna aproximativ 10 litri) Dacă patronul este undeva, la ospăț, zic statutele lăcătușilor din 1664 – ucenicul este dator să-l caute și să-l aducă acasă... Cel mai vechi document ce atestă Breasla măcelarilor și a blănarilor și le recunoaște privilegiile este din 1493. Fiecare viitor blănar era obligat să-şi facă ucenicia 3 ani la un blănar înscris în breaslă; după 3 ani era primit dacă dovedea cunoașterea meseriei în fața membrilor asociaţiei; dar nu înainte de a plăti o masă copioasă 😀. Numai membrii breslei aveau dreptul de a lucra în oraș și de a vinde la târguri piele sălbatică și de miel. Breasla croitorilor, una dintre cele mai importante, avea în cetate un turn prevăzut cu toate armele de atac și apărare. Cel mai de seamă breslaș a fost Francisc Nagy Szabó - cronicarul orașului- după moartea sa, tagma nu și-a mai căpătat vaza de odinioară.  Breasla bărbierilor - (chirurgilor) prevedea ca viitorul meseriaș să se tragă dintr-o familie cinstită și cu frică de Dumnezeu, să aibă certificat că și-a făcut anii uceniciei, să nu fie hoț, ucigaș ori cu purtări rele; să aibă doi membri care garantează că va suporta toate sarcinile impuse de breaslă, să facă dovada că-și cunoaște meseria, pregătind în fața membrilor breslei, diferite medicații (în special o anume alifie galbenă și puternică). Față de staroste era dator să-l cerceteze în caz de boală și să-l panseze; îi era interzis să trateze bolnavii care erau pacienții starostelui. Nu se primeau în breaslă criminalii, tâlharii și înșelătorii. Şi breasla fierarilor - în sec XVII lea - era puternic organizată. Diploma prin care i s-a confirmat statutul s-a pierdut în 1641 și atunci judele și pârgarii orașului le dau voie fierarilor să se organizeze din nou. Gheorghe Rákóczi II le confirmă statutele la 1642. Potrivit noilor statute ei sunt datori să întrebuinţeze cea mai bună marfă, să potcovească caii și să lege în fier roțile și oiștile de car chiar și în sezonul când pregătesc seceri și coase. Sistemul breslelor se menține până în anul 1872 când se dizolvă pentru totdeauna; de atunci începe o nouă epocă pentru industrie. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ralu Brankundi

Cetatea Râşnov este unul dintre cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania. Cavalerii teutoni au fost primii care s-au hotărât să profite de poziţia strategică a dealului ce domină zona, şi pe la începutul sec. XIII au ridicat aici o fortificaţie din lemn. După alungarea lor din Transilvania, prin sec. XIV, locuitorii Râşnovului au preluat-o şi au transformat-o într-o cetate ţărănească menită să fie loc de refugiu în faţa invadatorilor, iar prima menţionare a cetăţii din anul 1335 confirmă acest rol. Cetatea are o construcţie foarte ingenioasă, adaptată reliefului, cu două incinte: una exterioară (construită exclusiv din piatră masivă, în care erau adăpostite vitele celor refugiaţi aici) şi una interioară (din piatră, lemn şi cărămidă) unde se aflau şi locuinţe. Atunci când paznicii cetăţii vedeau apropiindu-se vreo armată duşmană, băteau clopotele din turnul de pază iar populaţia Râşnovului se muta aici, cu "căţel şi purcel" şi aştepta ca năvălitorii să se retragă. Cetatea a rezistat multor asedii şi doar o singură dată apărătorii ei s-au predat, pentru că li se blocase accesul la izvorul de apă aflat în exterior. Pentru a nu se mai întâmpla asta, în 1623 primăria Râşnov încredinţează unor meşteri saşi săparea unei fântâni, iar aceştia reuşesc să dea de apă după 17 ani în care au săpat 98 metri în stâncă! În perioada recentă, în cetate s-au turnat scene din câteva filme istorice româneşti iar un film american din 2002 care s-a filmat în zona Râşnoavei, cu câteva cadre şi în cetate, a primit un Oscar. În prezent poate fi vizitat doar inelul exterior al cetăţii, curtea interioară aflându-se într-un proces de reconstrucţie care şi-a propus să-i redea aspectul din perioada de glorie. Există două modalităţi prin care poţi ajunge la cetate: cu liftul pe plan înclinat care te urcă din centrul Râşnovului în mai puţin de un minut (dus întors costă 25 lei/adult, 15 lei/copil iar pe un sens15 lei/adult şi 10 lei/copil, program zilnic 09-19 - în sezon) sau cu trenuleţul tras de un tractor 😀 care pleacă din parcarea de la DN1E (costuri: 12 lei/zi parcarea, 12lei/pers. trenuleţul tur-retur, gratuit pentru copiii sub 3 ani), program zilnic 09:00-18:00, cu ultima coborâre la 18:10. [Celebrul trenuleț de Râșnov.] Noi îţi recomandăm să faci mişcare şi să urci pe jos din parcare - cale de 650m te vei bucura de o plimbare agreabilă prin pădure până la sus la cetate! 😍

Cetatea Rupea se numără printre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României și a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1324, când în interiorul ei s-au adăpostit, în urma unor lupte teribile, sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei. A fost consemnată cu denumirea Castrum Kuholm, care face referire la stânca pe care a fost construită.  Documente ulterioare o menționează drept important centru meșteșugăresc și comercial. [Amplasare strategică.] Așezată strategic, la intersecția drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească, cetatea a servit de-a lungul timpului atât ca fortificație cât și ca refugiu pentru locuitorii ce populau dealurile și valea dimprejur. [Vedere asupra oraşului Rupea...] Până mai ieri cetatea Rupea era necunoscută; poate cel mult dacă locuiai în județul Brașov să o fi știut. Dacă mergi din/prin Brașov spre Sighișoara nu ai cum să o ratezi, la 50 de km de Brașov. Se vede de pe drum, de la distanță și deși poate nu prea a fost promovată de autoritățile competente, recenta restaurare o scoate din anonimat. Mulți critică modul în care s-a făcut această restaurare – că e prea mult beton, că prea sunt asfaltate trotuarele, că nu se potrivesc țiglele. Noi am plecat de-acolo cu un sentiment plăcut și cu impresia unui lucru bine făcut și prezentat. Poate o fi fost loc de mai mult lemn și de mai mult „vechi” … dar mai importantă ni se pare introducerea în circuitul turistic și redeschiderea, chiar și puțin, a unei pagini de istorie, lucru care nu poate fi decât benefic. Cetatea domină împrejurimile de sus, de pe Dealul Cuhalmului, mărturie a locuirii îndelungate a acestor meleaguri. Pe vremea dacilor aici se presupune că a fost ridicată Rumidava/Ramidava, care, odată cucerită de romani devine castrul Rupes, de unde, cel mai probabil și denumirea de astăzi a localității. [... şi asupra drumului din vale.] Atacată, jefuită, părăsită, regăsită drept refugiu, predată, refugiu din nou supraviețuitorilor de ciumă, apoi din nou abandonată, Cetatea Rupea, (re)construită pe trei incinte – cetatea de sus (cea mai veche), cetatea de mijloc și cetatea de jos, și-a regăsit în 2013 măreția, și a fost clasată în lista monumentelor istorice. Poarta de intrare în cetatea de mijloc prezintă un element unic în Europa – Turnul Pentagonal. [Turnul Pentagonal, unic în Europa.] Fântâna cetății, săpată în 1623 și adâncă de 59m, este nesecată până astăzi. Cetatea Rupea are forma unei spirale ascendente iar din planurile ei nu lipsește Turnul Slăninii 🙂 specific cetăților săsești. Cât din aceste informații este legendă și cât este document istoric face parte din farmecul oricărui asemenea loc. Nouă, profanilor, știm că ne place și recomandăm tuturor o vizită. Veți pleca de-aici cu siguranță, un pic mai bogați spiritual. Biletul de intrare costă 15 lei/adulţi, 8 lei/copii 7-18 ani.

Ca multe alte localități din Transilvania, și Prejmer deține o biserică fortificată, considerată cea mai bine păstrată și cea mai puternică biserică-cetate din sud-estul Europei. Monument istoric, aceasta face parte din lista UNESCO din 1999. Purtând hramul Sfânta Cruce, biserica a fost datată în sec. XIII și se pare că a fost construită pe locul unei foste bazilici romane, cu un secol mai tânără. Cum Prejmer era prima localitate în drumul tătarilor şi mai apoi, a turcilor ce veneau în prădăciune dinspre pasul Buzău, Sigismund de Luxemburg a decis fortificarea bisericii, ridicând o incintă înaltă și puternică, înconjurată cu un șanț lat cu apă; ziduri groase de 3-4 m și înalte de 12, porți de fier, poduri mobile, bastioane, guri de foc. Mai mult, cetatea deținea un dispozitiv de luptă inovator, denumit „orga morții” - mai multe arme de foc așezate la un loc, ce trăgeau toate deodată, producând pierderi însemnate și în același timp, panică. Se întâmpla prin anii 1400. De pe atunci, biserica se pare că adăpostește cel mai vechi altar triptic din Transilvania, datat între 1450-1460. Cunoscută și sub denumirea de Cetatea Țărănească Prejmer, edificiul este de fapt un ansamblu arhitectural ce cuprinde atât cetatea cât și biserica. Biserica a fost edificată în 1218 iar zidurile cetății au fost ridicate în sec. XV. Zidul incintei principale este căptuşit la interior cu 275 de cămări, pe trei şi patru niveluri și conectate între ele prin scări de lemn. Aceste cămări păstrau proviziile sătenilor, fiecare familie din sat având propria sa cămară. În timpul asediilor locuitorii se refugiau in incinta Cetăţii. Și nu renunțau la educație, una din încăperi fiind dedicată vechii școli, primii dascăli fiind menţionați între 1460 și 1556. Celelalte încăperi mai expun, în prezent, interiorul tradițional, unelte meșteșugărești, obiecte de gospodărie. O vizită aici va fi cu siguranţă un bun prilej de reflecţie asupra modului în care trăiau strămoşii noştri... şi o ocazie de aprecia viaţa bună de care ne bucurăm azi! 😊 Din Braşov poţi ajunge la Cetatea Prejmer şi cu autobuz, linia metropolitană 520, plecare din Făget, coborâre în staţia Monumentul Eroilor din Prejmer; click aici pentru traseu și orar.

Cetatea dacică din Covasna, „botezată” romantic Cetatea Zânelor, spun informațiile oficiale, ar fi una dintre cele mai mari și mai bine conservate fortificaţii dacice din afara Munților Orăștiei. Acum ... s-ar putea să fii dezamăgit după acest superlativ din descriere, când vei ajunge sus și ... nu vei găsi mai nimic ... Poate pentru ochii specialistului arheolog, locul o fi un Eldorado al vestigiilor dacice, pentru ochii profani ai turistului obișnuit însă nu prea oferă mare lucru ... Oricum, săpăturile nu au început de prea multă vreme, șantierul este încă în desfășurare ... poate peste ceva timp va fi acolo ceva mai atractiv. În schimb, traseul până acolo (mai ales după ce părăseşti drumul forestier şi începi urcuşul pe munte) este superb. La fel şi priveliştea pe care o ai din zona superioară a cetăţii către depresiunea Covasna, pe deasupra copacilor! Caută în aplicaţie traseul 🔎 Covasna - Cetatea Zânelor din destinaţia Covasna, judeţ Covasna. [Şantierul arheologic Cetatea Zânelor.] Din respect pentru trecut și datele istorice mai povestim că cetatea a avut un rol important politico-militar, de supraveghere și control al căilor comerciale și de comunicație, dinspre sud-estul Transilvaniei spre Moldova și Muntenia, dată fiind localizarea ei la intersecția dintre Valea Râului Negru și Bâsca Mare. Construirea ar fi început în sec. 2 î.e.n., cetatea a fost distrusă în vremea lui Burebista, apoi refăcută, dezvoltată și extinsă. Cu o suprafață mai mare de 3ha, situl include o acropolă, patru terase fortificate și altele nefortificate, ziduri de apărare și de susținere, un bastion. Un semnificativ inventar arheologic a fost descoperit aici – vase, unelte, podoabe, arme, monede etc. Se pare că a fost vorba despre un centru rezidențial vast, important și bogat.

Mănăstirea Sâmbăta sau Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este o mănăstire ortodoxă de călugări, construită cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munților Făgăraș, la peste 600 m altitudine, în comuna Sâmbăta de Sus, Județul Brașov. Ctitorie a boierilor Brâncoveni și renumit loc de reculegere, Mănăstirea Sâmbăta își începe istoria în a doua jumătate a sec. 17. În 1654 Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, a construit o biserică din lemn, care în 1686 a fost înlocuită cu o biserică zidită, din piatră, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu, devenit astfel primul ctitor. Pentru a întări și salva ortodoxia română de catolicizare sub stăpânirea habsburgilor, domnitorul a întemeiat apoi la Sâmbăta de Sus mănăstirea ortodoxă.  Persecuţiile religioase ale stăpânirii austro-ungare s-au abătut și asupra lăcașurilor de cult. Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a reprezentat o cetate a ortodoxiei românești, fiind un stâlp de sprijin pentru românii ardeleni în perioada cât s-au aflat sub stăpânirea habsburgică. Datorită relațiilor pe care Brâncoveanu le avea la Curtea de la Viena, multă vreme administraţia austro-ungară nu s-a atins de mănăstirea de la Sâmbăta. În 1785 însă (după ce domnitorul Constantin Brâncoveanu fusese decapitat de către turci, în anul 1714), mănăstirea Brâncovenilor a fost dărâmată, chiliile complet distruse iar biserica adusă în stare de ruină. După ce fusese dărâmată de habsburgi, timp de peste 140 de ani au fost mai multe încercări de restaurare a mănăstirii, rămase toate fără rezultat, puterea vremii find potrivnică ortodoxiei. Imediat după Unirea de la 1918, mitropolitul Ardealului a dispus reînființarea mănăstirii pe vechea temelie dar abia începând cu 1926 a putut fi inițiată restaurarea bisericii mănăstirii, arhitecții care au condus lucrările încercând să dea monumentului forma originală, păstrând chiar o parte din picturi. În 1939 au revenit aici primii călugări. A fost sfințită în 1946, după război. Arhitectura, de o frumusețe deosebită, cu proporții perfecte, în stil brâncovenesc cuprinde uși și ferestre încadrate în decorații de piatră, stâlpi sculptați și piatră traforată. Mai jos de biserică a fost reconstruită și vechea clopotniță; cele cinci clopote cu o greutate totală de peste 2.000 kg, ce au fost turnate la Viena în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, au fost mutate în turla noii biserici. Impresionantă este și noua poartă ce străjuiește intrarea pe proprietatea mănăstirii, sculptată în lemn de stejar, cu motive brâncovenești. [Detaliu poarta de lemn a mănăstirii.] Cea mai veche piesă din incinta mănăstirii este fântâna denumită „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. 16. Ca element inedit, biserica are și un altar în pădure, renovat și acesta și extins, unde se oficiază slujbe în aer liber.[Fântâna "Izvorul Tămădurii"] Incinta mănăstirii a fost rezidită din temelii, începând cu 1985, în stil brâncovenesc. Ridicată în formă de patrulater, cuprinde o capelă, stăreția, clopotnița, o bibliotecă ce adăpostește peste 50.000 de volume, casa brâncovenească, două săli de muzeu și chilii.   Muzeul mănăstirii păstrează actul de danie de la 1700 prin care voievodul Constantin Brâncoveanu consfințea existența ctitoriei sale, precum și donațiile pe care le facuse mănăstirii. Actul poartă semnătura originala a domnitorului, precum și sigiliul acestuia. Tot aici se regăsesc obiecte de cult creștin din întreaga lume și o colecție de icoane pe lemn și sticlă din sec. 14-19 majoritatea provenind de la bisericile mănăstirilor distruse de habsburgi, adăpostite de preoți și localnici până la vremuri mai bune. Dacă îl prinzi deschis, merită să vizitezi acest muzeu, vei vedea obiecte de patrimoniu extraordinare! [Icoană (sec. XVIII) din colecţia muzeului.] Parte din renumele actual al acestei mănăstiri este adusă de faptul că l-a avut stareț pe Arsenie Boca între 1939-1944, cel mai important duhovnic de la Sâmbăta, care practic a reînviat viața monahală după lunga perioadă de părăsire a mănăstirii și a cărui (re)cunoaștere a crescut considerabil în perioada post-comunistă, odată cu scoaterea de sub anonimat a ororilor sistemului căruia starețul i-a opus rezistență. De altfel toți ceilalți mari duhovnici ai mănăstirii au venit aici tocmai pentru că fusese el; faima lui cuprinsese întreaga țară.